Fiu de învățător, Victor Popescu s-a născut la 21 septembrie 1886 în satul Valea cu Apă. Activitatea și voința tatălui i-au direcționat preocuparea pentru luminarea satelor. ”Apostol și ziditor în cetate”cum îl numea istoricul Dumitru Cauc în lucrarea ”Victor Popescu-simbol al luptei poporului român pentru întregire națională”(Ediția a II-a, Editura Universitaria, Craiova, 2022), eroul gorjean a slujit școala dar și țara prin faptele de eroism din anii Primului Război Mondial. Istoriografic, pe lângă Dumitru Cauc, au scris pe această temă Constantin Ispas, Angelica Necșulea, Hadrian Gorun ș.a.

Victor Popescu(1886-1970), s-a născut la 21 septembrie/4 octombrie 1886 în satul Valea cu Apă,comuna Fărcăşeşti,judeţul Gorj.Tatăl său,Dumitru I.Popescu era de profesie învăţător în localitatea respectivă.Victor Popescu a făcut studiile primare sub îndrumarea tatălui său,iar studiile secundare le-a efectuat la Liceul”Traian” şi la Liceul”Tudor Vladimirescu”din Târgu Jiu.Apoi,a urmat cursurile Şcolii Normale din Bucureşti.
În 1vara anului 1906, Victor Popescu a obţinut diploma de învăţător,fiind repartizat în comuna Bărbătești din judeţul Gorj.După doar un an a fost numit învăţător în comuna natală unde l-a înlocuit pe tatăl său.

Tânărul dascăl   s-a dedicat cu pasiune meseriei sale,după cum o dovedesc procesele-verbale încheiate cu ocazia inspecţiilor făcute la clasă. Într-un astfel de document,din 19 martie/1 aprilie 1910 se menţionează următoarele:”Lecţiile au fost reuşite.Forma de învăţământ  a fost potrivită obiectelor din care  s-a predat.  Atenţiunea este cultivată. Disciplina se păstrează.Învăţământul este clar,  precis,interesant şi are în vedere folosul practic.” Se poate remarca deci că la scurt timp după numirea pe post,învăţătorul Victor D. Popescu a dovedit o reală înclinaţie spre cariera didactică el depunând eforturi reale şi pentru luminarea locuitorilor din Fărcăşeşti.

În anul 1912 ,Victor  Popescu a obţinut definitivarea în învăţământ.Pe linie didactică, abia în anul 1925, în urma susținerii examenului la Școala Normală din Craiova, obținea gradul didactic II și în 1934 gradul didactic I.

În anul 1913 a fost mobilizat în cadrul Regimentului 18 Gorj,participând la al doilea război balcanic.  Prin Ordinul de zi nr.1858 din 1916,  el a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă,ajungând în august 1916 comandant de pluton în cadrul Companiei a II-a.batalionul I din Regimentul 18 infanterie Gorj. În fruntea oamenilor săi,tânărul învăţător s-a distins prin curajul său în luptele date pentru eliberarea Transilvaniei,la Livezeni,Crivadia,Merişor etc.Victor Popesu a dovedit reale calităţi de conducere,fiind notat cu înaltul calificativ de”foarte bine”în dosarul său militar.În acest sens,semnificativ este faptul că din cei 137 de învăţători şi profesori mobilizaţi în cadrul Diviziei a I-a,numai 21 au fost primit acest calificativ.

În toamna anului 1916 va fi silit să rămână în spatele frontului.  Împreună cu căpitanul Gheorghe Gutuleanu și cu sergentul Aristică Costea s-au afundat în pădurile de lângă Brătuia  cu direcția Vlăduleni. Au putut vedea cu acest prilej dimensiunile dezastrului, trupele germane și austriece care mergeau pe direcția Filiași-Craiova și șirurile numeroase de prizonieri români care mergeau spre Ardeal. Atunci, în acele clipe, dacă luăm de bune mărturisirile eroului făcute în 1926, s-a hotărât să lupte în spatele frontului. 

Deoarece cel mai bine cunoștea zona natală, Victor Popescu s-a întors la Valea cu Apă.  Victor Popescu a intrat repede în conflict cu ocupantul. Astfel, în noaptea de 6-7 decembrie 1916, Victor Popescu a omorât doi soldați germani care veniseră să-i percheziționeze casa. A avut aceeași soartă și cel de-al treilea soldat al patrulei, de la sediul acesteia obținând arme și documente importante ale ocupantului.

Timp de mai multe luni, în timp ce dușmanul era informat că Victor Popescu trecuse în Ardeal acesta s-a ascuns la diverși locuitori din Negomir, Covrigi, Horăști, Miluta și Fărcășești. În acele clipe s-a cristalizat proiectul de rezistență în spatele liniilor inamice sau ”bătălia din umbră” cum au numit-o cineaștii care au preluat această poveste. Grupul format de Victor Popescu s-a cristalizat în februarie- martie 1917 și număra 25-30 de oameni. Centrul de comandă a devenit Poiana Mărului unde au avut loc doar întâlniri de noapte.

Victor Popescu va lansa mai multe proclamații în care îi cheamă pe soldați și săteni să i se alăture pentru a-i lovi pe cei care le iau ”hrana și laptele de la gura copiilor”.

Lupta devenea una foarte aprigă și plină de trădări. I-a aflat și i-a pedepsit pe trădătorii de neam: preotul Gheorghe Roșoga, călugărul Aftangel Toma și Gică Scânteie. Incursiunile partizanilor sunt necruțătoare cu dușmanul iar pe capul lui Victor Popescu s-a pus un premiu uriaș la vremea aceea(30 000 lei). În noaptea de 30-31 mai 1917, Victor Popescu, Ionel Prunescu și Gheorghe Ioana l-au executat pe călugărul informator Toma. Foarte curând a existat un moment de răscruce, într-o ambuscadă la Roșia Jiu pier Prunescu și Ioana iar Victor Popescu va fi rănit.

Cea mai răsunătoare lovitură a partizanilor-neconfirmată documentar- va fi  dată în luna iunie 1917, când oamenii lui Victor Popescu  atacă oraşul Târgu-Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea va rezista mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor.

Va reveni în rândul trupelor din Moldova. În primăvara anului 1918,Victor Popescu a fost demobilizat,primind cu acest prilej gradul de căpitan.
În satul natal Victor Popescu s-a întors în 1920.  Între anii 1920-1943 el şi-a făcut cu multă sârguinţă nobila meserie de dascăl.  În anul 1966,la împlinirea vârstei de 80 de ani,Victor Popescu a fost înaintat în mod excepţional la gradul de maior,ca recunoaştere a meritelor sale din timpul primului război mondial. Având respectul oamenilor între care locuia,Victor Popescu s-a stins în anul 1970,  trecând astfel în rândurile eroilor neamului.

Privitor la partea eroică a existenței sale, regretatul Constantin Ispas ne-a lăsat o poezie populară cu acest subiect:„Chemarea primului partizan român din mai 1917”: „Ostaşi de orice grad, ordon şi cer// Al vostru comandant şi ofiţer// Popescu Victor cu al său stat major//Să daţi de ştire grabnic tuturor// ca să vă prezentaţi cum ţara cere…//…/Pe steagul ţării aţi jurat credinţă// Şi ţara este azi în suferinţă//…/ Nu-s două căi, ca să puteţi alege// Pe coase puneţi mâna, pe topoară//Pe furci, ca dacii de odinioară//…/ Decât captivi acasa, prigoniţi// mai bine să luptaţi, ori să muriţi// Cu arma-n mână, pentru ţara vie,// Luptaţi cu noi! Veniţi la Datorie// Nu daţi crezare iudei defetistă// Că oastea ţării nici nu mai există.//…// În codru căutaţi-ne de grabă, // Cât mai e timp, acum! Fără zăbavă// Acestea vi le cere tuturor,// Popescu Victor şi-al său stat major.// Chiar azi v-aşteaptă să veniţi la el .// la luptă, pentru ţară şi drapel! //…Şi voi săteni, primari, notari, prefecţi,//…// Al ţării glas de mamă ascultaţi// Nu mai predaţi la nemţi pe evadaţi// Nu mai cercaţi, pe noi chiar, a ne vinde,// Căci niciodată, vii nu ne vor prinde//…//pe prizonierii noştri evadaţi,// La noi, cu arme, să îi îndrumaţi,// Să lupte pentru ţară mai departe! // Cu fruntea sus: Victorie sau moarte! // Acestea vi le cere tuturor,// Popescu Victor şi-al său stat major!//.
După război, Victor Popescu a revenit la catedră, la Şcoala Valea cu Apă, fiind învăţător, director al şcolii, profesor de geografie, având Statul personal nr. 5253. În octombrie 1941, Victor Popescu primeşte medalia „Răsplata muncii” pentru meritele deosebite obţinute ca învăţător, revizor şi inspector şcolar.

Regimul comunist vede în eroul rezistenţei antigermane, ca și în alți membrii ai generației care au făcut Marea Unire, dușmani potențiali. În 1948, Tribunalul Militar Craiova îl condamnă la plata unei amenzi de 10.000 lei, pentru „propagandă contra regimului”. Autorităţile comuniste îi vor lua  dreptul la pensie din septembrie 1948 până în aceeaşi lună a lui 1956. În 1952, Victor Popescu este „închis şi deţinut un an de zile în lagăr la Ghencea, Bucureşti”.