Nicolae Pârâianu(1904-1998), o personalitate de excepție a științei militare din domeniul marinei, este mai puțin cunoscut în locurile natale. Comandor de marina prof. univ. dr. Nicolae Pârîianu s-a născut  în cartierul Vădeni din oraşul Târgu Jiu, la 8 ianuarie 1904, se trăgea, după mamă, Maria, din satul Topârcea din Marginea Sibiului, iar după tată, Mihail, se considera urmaş al marelui ban al Olteniei de la începutul secolului al XVIII-lea. A fost primul ofiţer al armatei române care a demisionat după 23 august 1944, în semn de protest faţă de noua tendinţă de orientare politică în ţară.

Și-a făcut studiile primare și gimnaziale la Târgu-Jiu,  mai întâi la pensionul de limbă germană condus de profesorul Ștefan Bobancu și apoi la Gimnaziul ”Tudor Vladimirescu”. A continuat cu Liceul ”I.C. Brătianu” Pitești. A absolvit la 1 iulie 1924 ca șef de promoție Școala Navală Constanța, fiind înaintat în gradul de sublocotenent.  A îmbinat cariera militară cu cea didactică și a fost nevoit să înfrunte ororile temnițelor comuniste.

Cariera militară
 
Şi-a început cariera  miltară  pe 5 august 1924, la Apărarea Fixă Fluvială, de unde, pe 3 noiembrie 1924, a fost detaşat la Baza Navală Fluvială. În perioada 1 aprilie – 15 octombrie 1925 a fost ambarcat pe monitorul „Mihail Kogălniceanu” din cadrul Forţei Navale Fluviale.
Pe 27 decembrie 1927 s-a căsătorit la Roşiorii de Vede cu  Elena R. Florian, şi a avut doi copii, Marinela, născută pe 2 mai 1928 şi Răzvan, născut pe 5 iulie 1929, la Genova-Italia.
Reținem că în baza Înaltului Decret nr. 287/1929, publicat în Monitorul Oficial nr. 32 din 9 februarie 1929, pe 25 decembrie 1928, a fost trimis pentru trei ani la studii în Italia pentru a urma cursurile Şcolii de Geniu Naval din Genova (director Eugen de Vito). Aici a obţinut, pe 14 noiembrie 1931, titlul de doctor în inginerie navală şi mecanică. 
Întors în ţară, la 1 octombrie 1931, a fost încadrat la Arsenalul Marinei. Pe 12 februarie 1932 a fost înaintat în gradul de locotenent inginer, în baza Înaltului Decret nr. 413/1932 fiind trecut în Corpul Tehnic al Armatei. În perioada 19 august 1934 – 7 mai 1935 a fost detaşat la Şantierul Naval Turnu Severin, unde a fost membru în Comisia de supraveghere pentru repararea monitoarelor „Lahovary” şi „Catargiu”, respectiv preşedinte al acestei comisii, între 7 mai şi 2 noiembrie 1935.
Între 12 noiembrie şi 13 decembrie 1936 a efectuat o misiune la Istanbul. La 10 mai 1937 a fost înaintat în gradul de căpitan inginer. Între anii 1938 şi 1940 şi-a desfăşurat activitatea la Institutul de Proiectări „Dr. Teckel” din Olanda, respectiv la Şantierele Navale şi fabrica MAN din Augusburg – Germania. Personal, a supravegheat la Hamburg, în Germania, construcţia actualei nave-şcoală „Mircea“ (1938-1939) şi s-a specializat în construcţia de submarine, la Bremen şi pe şantierele navale din Olanda, în acelaşi timp.
 
La 1 octombrie 1939 a fost mutat în Comandamentul Diviziei de Dunăre, iar la 1 aprilie 1940 la Arsenalul Marinei Regale din Galaţi. De la 1 octombrie 1941 a făcut parte din Comisia de supraveghere a submarinelor aflate în construcţie în Şantierul Naval Galaţi.
 
Pe 20 martie 1943 a fost înaintat în gradul de locotenent-comandor inginer. La 29 mai 1943 a fost numit în Administraţia Comercială a Stabilimentelor Industriale ale Marinei.
Pe 1 februarie 1945 a demisionat din armată, demisie acceptată prin Î.D.R. nr. 37 din 10 ianuarie 1945. Prin Î.D. nr. 1554 din 10 mai 1940, publicat în Monitorul Oficial nr. 107/1940, a fost distins cu Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler.
 

Învățământ și cercetare

  Nicolae Pârâianu, după trecerea în rezervă,  a desfăşurat o laborioasă activitate de proiectare şi cercetare în domeniul construcţiilor navale. De asemenea, în perioada 31 ianuarie 1945 – 1 octombrie 1952 a fost conferenţiar la Institutul Politehnic (Secţia de Tehnică Navală), iar între 1 octombrie 1952 – 1 octombrie 1956 profesor la Institutul Tehnic din Galaţi.
 
De la 1 octombrie 1956 a fost angajat şef de secţie la Institutul Tehnologic pentru Construcţii de Maşini din Bucureşti, preluat pe 31 decembrie 1957, prin reorganizare, de către Institutul Tehnologic pentru Construcţii de Maşini şi Electrotehnice (I.T.C.M.E.).
 
Între anii 1951 şi 1958 a fost profesor şi şef al Catedrei de Termotehnică şi Maşini Navale la Institutul Politehnic Galaţi. A predat cursurile de „Teoria calculului şi construcţia maşinilor navale”, „Maşini şi instalaţii navale” şi „Vibraţiile maşinilor navale” la Institutul Mecanico-Naval.
 
Din  11 mai 1964 a fost angajat ca inginer proiectant şef la Institutul de Cercetări Tehnologice Construcţii de Maşini Bucureşti, de unde, pe 1 aprilie 1968, a fost angajat, prin transfer, inginer proiectant şef (specialist) la ICEPRONAV Galaţi.
 
A fost menţinut în activitate şi după data-limită de vârstă ca inginer proiectant principal gradul II, de la 1 februarie 1970. Pe 1 decembrie 1974 a fost angajat prin transfer în interes de serviciu la Institutul de Proiectări pentru Construcţii de Maşini din Bucureşti, de unde s-a pensionat pe 31 noiembrie 1977, la vârsta de 73 de ani.
  
În perioada 24 septembrie 1958 – 11 mai 1964, activitatea profesională a inginerului Nicolae Pârâianu i-a fost întreruptă, fiind întemniţat la Aiud, pe motive politice. După Revoluţia din Ungaria (1956) şi-ar fi exprimat în public revolta faţă de jefuirea ţării de către „ocupanţi“, faptă pentru care a primit o pedeapsă de 16 ani de muncă silnică, fiind însoţit la închisoare de profesorii şi studenţii care intraseră în grevă, în semn de protest, după arestarea sa.
 
În cazul inculpatului Pârâianu Nicolae, instanţa a reţinut faptul că „înainte de 23 august 1944, făcând parte din Marina Militară şi fiind în oraşul Galaţi, a avut legături apropiate cu legionarii Vasilache Solon şi Ibrăileanu Aurel, conducători ai organizaţiei legionare din acel oraş.
 
În perioada guvernării legionare din 1940-1941, lucrând la Şantierele Navale Galaţi şi fiind simpatizant al organizaţiei legionare, a fost numit de conducerea legionară a şantierelor în forul superior legionar al acestor şantiere ce judeca cazurile de desfacere a contractelor de muncă ale persoanelor considerate indezirabile pentru organizaţia legionară.
 
De menţionat este că după rebeliunea legionară din anul 1941 a fost scos din cadrele Marinei Militare pentru faptul că a deţinut la domiciliul său unele materiale cu conţinut legionar. Ulterior fiind reprimit în Marina Militară, prin intervenţii a activat până în anul 1945, când a ieşit în rezervă.
  
A fost internat şi la Aiud şi a fost şi în izolare la Secţia II. E descris în acelaşi loc ca un om înalt, serios, ce a suportat în tăcere detenţia (nu vorbea cu nimeni). A fost eliberat prin Decizia din 4 aprilie 1964.  Se pare că şi fiul său Răzvan Pârâianu, născut la Genova în 1929, fusese arestat în 1948 împreună cu alţi elevi şi studenţi acuzaţi de apartenenţă la o organizaţie subversivă, Yvonne, şi condamnat la trei ani de închisoare pentru complot în scop de răzvrătire la cinci luni de detenţie la Jilava şi a fost eliberat în 1951, urmând a avea şi trei ani de domiciliu obligatoriu.
 
După eliberarea sa, în 1964, a lucrat  la IPCM Bucureşti şi apoi din 1968. la străduinţele dlui Gelu Kahu, ce-i fusese  asistent, a fost încadrat ca inginer la IPRONAV Galaţi, unde a condus C.T.E. (Consiliul Tehnic Economic), care verifica toate lucrările de proiectare şi în faţa căruia se susţineau toate proiectele, trebuind să reziste fiecare inginer ce-şi prezenta lucrarea unui tir de întrebări.
 
 Prof. dr. ing. Liviu Stoicescu scria: ” În ceea ce priveşte omul Nicolae Pârâianu a fost apreciat tot timpul vieţii ca având un caracter ferm şi inflexibil, care nu admitea compromisuri, fiind animat totodată de simţul onoarei, al adevărului şi al dreptăţii. Comandorul Nicolae Pârâianu se înscrie în elita Marinei Române ca o personalitate de prim rang în construcţiile navale şi în învăţământul de specialitate, pe care le-a slujit cu cinste şi devotement. Prin dispariţia sa, România a pierdut şi un bun român.”
 
 
Bibliografie:
 
Academia Navală „Mircea cel Bătrân” Constanţa, „Buletin Ştiinţific”, Anul III, Nr. 1, ianuarie – martie 2000
 
Marian Moşneagu, „Dicţionarul marinarilor români”, Bucureşti, Editura Militară, 2008
 
Marian Moşneagu, “Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă”, Bucureşti, Editura Militară, 2010
 
Liviu Stoicescu, „60 de ani de învăţământ superior naval la Galaţi 1951 – 2011”, ediţia a 2-a revizuită, Galaţi, Editura Pax Aura Mundi, 2012