Deși a fost una dintre cele mai importante personalități ale școlii românești, implicit a celei gorjene, din secolul XX, PETRE P. POPEANGĂ(1892-1970) continuă să nu beneficieze de aceeași notorietate ca și confrații de generație. Vorbim  de  un  mare dascăl gorjean, un publicist cunoscut și apreciat al perioadei interbelice, un erou al Primului Război Mondial. A participat pe frontul de la Jiu la comanda plutonului 2, compania 13 din Regimentul Gorj nr 18. Învățătorul din Lelești s-a distins pe câmpul de  luptă, a pierdut ochiul drept pe front, a fost rănit la picior și a supraviețuit tifosului exantematic pe frontul din Moldova. Revenit la viața civilă, a slujit pe consătenii săi din Lelești cărora le-a învățat feciorii carte, a fost un publicist remarcabil în perioada interbelică, președinte al Federației Gorj a Băncilor Populare dar și revizor și inspector școlar.

Petre P. POPEANGĂ s-a născut  în satul Leleşti, comuna Leleşti, la 1 noiembrie 1892. Învăţământul primar l-a absolvit în anul 1905, la Şcoala nr. 1 de băieţi din Târgu-Jiu, având director pe institutorul Alexandru Ştefulescu, iar la clasă pe institutoarea Teodosia Duțescu. Începuturile s-au dovedit importante pentru cel care a devenit mai târziu un dascăl și publicist remercabil.

În anul şcolar 1906-1907 a făcut clasa I la Gimnaziul „Tudor Vladimirescu”, iar în toamna anului 1907 a reuşit ca bursier al Şcolii Normale din Craiova, pe care a absolvit-o în iunie 1913, obținând  titlul de învăţător. Imediat după examen a suplinit la Şcoala primară de băieţi nr. 1 din Târgu-Jiu pe  catedra institutorului N. Drăgoescu, care ocupa postul de revizor şcolar, și în școala care studiase ca elev. La 30 decembrie 1913 a fost numit învăţător cu titlu provizoriu la Școala cu un singur post din comuna Vălari, unde a funcţionat până la 1 octombrie 1915, dată când a fost transferat în postul I al Şcolii primare din comuna Leleşti, în care a funcţionat până la 1 aprilie 1943.

Ca toţi dascălii generaţiei sale, a făcut războiul din 1916-1919 pentru îndeplinirea idealului naţional, cu gradul de sublocotenent de rezervă, terminând cu gradul de căpitan, invalid de război. Aventura războiului a început în vara anului 1915, cu Şcoala de ofiţeri rezervă de la Turnu-Severin şi apoi repartiţia la Regimentul 18 infanterie Târgu-Jiu. A intrat în luptă pe frontul din Ardeal, unde a fost rănit, la 2 septembrie 1916, la Vârful Băii, lângă Haţeg, rămânând infirm de ochiul drept. Partea a doua a războiului a făcut-o în funcţia de comandant al Companiei a III-a recruţi, în Moldova, apoi de comandant al biroului mobilizări al Regimentului 18 infanterie şi în final (august 1917 – mai 1918) ca ofiţer instructor al Liceului militar Iaşi. A fost decorat cu „Coroana României” cu spade şi panglica de virtute militară.

Pe linie școlară, Petre P. Popeangă  a dat examenul de definitivat în 1920  la Şcoala Normală din Turnu-Severin, în mai 1921 examenul de gradul II la Şcoala Normală din Craiova şi, în septembrie 1927, gradul I. Până în penultimul an al funcţionării în învăţământ a condus şcoala din Leleşti ca director, aducându-i-se „mulţumiri ministeriale”. La 1 ianuarie 1926 a fost numit subrevizor şcolar de control, iar, din aceeaşi lună a anului 1934, inspector şcolar de circumscripţie – regiunea Craiova, repartizat pentru judeţele Gorj şi Mehedinţi, în care a funcţionat până la 1 ianuarie 1937 când a fost rechemat la catedră. Pentru stăruinţa depusă cu prilejul măririi localului de şcoală, construind anexă două săli de clasă şi o cancelarie, a fost decorat cu medalia „Răsplata muncii pentru construcţii şcolare, clasa I”.

A fost sărbătorit cu prilejul ieşirii la pensie, Petre P. Popeangă dăruind şcolii suma de 500000 lei, depusă la banca populară locală, din al cărei venit să se cumpere cărţi elevilor săraci, precum şi pentru premiile şcolare.

Personalitate complexă și cu multiple preocupări, Petre P. Popeangă în anul 1921 a înfiinţat Căminul cultural „Tudor Vladimirescu”, printre cele dintâi cămine culturale din ţară, în cadrul căruia s-a dezvoltat corul sătesc. A condus ca preşedinte Cercul Cultural din care făcea parte şcoala primară din Leleşti şi comisiile de examinare în diferite centre din judeţ, la examenele de absolvire. A înfiinţat, pe lângă această şcoală, o bibliotecă de peste 500 volume, prin donaţie proprie, o farmacie şcolară, o cooperativă şcolară, un început de muzeu sătesc, cantină pentru elevii săraci. A publicat, de-a lungul vieţii, articole cu conţinut didactic, cultural, social, economic, în revistele didactice: „Chestiuni metodice”, „Gazeta şcoalei” (Craiova), „Lamura”, „Ideia” (Bucureşti), „Revista învăţătorilor gorjeni” (Târgu-Jiu), revistele economice: „Cooperaţia” (Bucureşti), „Cooperatorul” (Târgu-Jiu) dar mai ales în săptămânalul  independent „Gorjanul” din Târgu-Jiu, care a activat în acest colţ de ţară..

Pe linie didactică, a alcătuit manuale de curs primar – clasele I-IV – colaborare cu Constatin Dănău, C. Dârvârescu şi Victor Pătrăşcoiu. A activat pentru înfiinţarea şi organizarea „Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Gorj”, din 1920 până la pensionare fiind în consiliul de conducere şi o bună parte din timp preşedintele ei. A înfiinţat o bancă populară a învăţătorilor din judeţ şi o cooperativă-librărie. În 1922, în Congresul de la Cluj, a fost ales în comitetul „Asociaţiei generale a învăţătorilor din România”. A activat şi în domeniul cooperaţiei, fiind ales în consiliul de administraţie al Federalei „Gorjul”, între anii 1920-1940.

 Reproducem în cele ce urmează câteva dintre notațiile referitoare la participarea lui Petre P. Popeangă  la luptele Primul Război Mondial, informații apărute în săptămânalul VERTICAL:

”…Să revenim pe front, la Petroșani. În dimineața zilei de 22 august(1916-N.R.) ne-am înapoiat la vâlceaua de unde supraveghiam această poziție, care era flancul stâng al trupelor noastre. În Lupeni erau două companii din batalionul 3 al Regimentului 58 Infanterie, care, de fapt, și cucerise acest oraș.

În dimineața zilei de 25 august am primit ordin să înaintăm spre masivul Oboroca, unde era retranșat un batalion sau poate mai mult, de unguri, într-o poziție extrem de greu de cucerit prin față. La această luptă au participat și cele două companii ale Regimentului 58 Infanterie din Lupeni.

Prima zi în care am primit botezul focului, compania noastră având câțiva răniți din plutonul I, sublocotenent Persache. Plutonul meu a luptat alături de plutonul sublocotenent Vasile Gelep, din compania IX, Regiment 58 Infanterie, colegul meu dela gimnaziu, ajuns mai târziu general și subsecretar la Ministerul de Interne. De aci nu ne-am mai văzut, până târziu după război, eu peste câteva zile fiind rănit, iar el, pe Valea Oltului, căzând prizonier la germani. Tot aci, la Oboroca, am întâlnit și pe prietenul meu, învățătorul Constantin Brâncuș, tot sublocotenent în compania II din Regimentul 58 Infanterie.

Atacând de front poziția, seara ne-am retras fără succes, spre Lupeni, primind ordin să atacăm prin învăluire, pe aripa ei dreaptă, de front rămânând a fi atacată de un batalion din Regimentul 1 vânători. Noaptea am dormit la Lupeni, ajungând pe la 12, iar dimineața continuând marșul spre poziția indicată. Am ajuns noaptea târziu-26-27 august-până aproape de poziția inamicului, care, tot într-un punct foarte bine ales, ”Coasta Laturii”, apăra admirabil spatele unității  de la Oboroca. Am fost însărcinat cu formarea postului unic, spre a apăra batalionul, care s-a putut odihni, fiindcă toată ziua mărșăluise, pe niște munți greu de urcat, descoperiți și pe o căldură înăbușitoare. Era așa de aproape poziția inamicului, că i-auzeam vorbind și făcând lucrări de sapă. A doua zi, 28 august, s-a început lupta, de cum s-au ivit zorii. Eu am fost dat cu plutonul susținere artileriei: erau două tunuri de munte, care cooperau cu batalionul nostru, astfel că n-am intrat propriu-zis în luptă, putându-ne astfel odihni, de vegherea lăsată în postul unic. Lupta a fost grea și a ținut aproape toată ziua(…) . Spre seară, după un atac dârz din față, poziția a fost luată, printr-o învăluire de flanc, operată cu plutonul său de sublocotent Căpățână Nicolae. Inamicul s-a retras, în debandadă, parte spre Oboroca, parte spre Vârful Băii, lăsând în mâna noastră o captură de arme, muniții, hrană, câteva sute de pâini și 300 oi, parcul lor de aprovizionare.

Ne-am instalat pe poziția lor, schimbând taluzul spre Oboroca și trimițând patrule în direcția aceasta. Distanța ce ne despărțea cred că era 5-6 km, în depărtare de 2-3 km se vedeau soldați în retragere. Ni s-a poruncit că stăm pe loc. O urmărire a inamicului, în debandada retragerii sale, ne-ar fi adus ceva succes. Aceiași incapacitate și frică de răspundere a maiorului nostru. Am muncit 3-4 zile de inacțiune: greșeala de comandament a gen. Muică, care a și fost înlocuit pentru aceasta prin generalul Dragalina. Muică a fost judecat și scos din cadrele active ale armatei. În timpul nostru de inacțiune, germanii au putut aduce trupe și artilerie grea, aviație și s-au întărit pe pantele Vârful Băii, în fața noastră; același lucru pe defileul Merișor. Până acuma luptasem numai cu ungurii, de acum se ia contactul cu armata germană.

Oboroca căzuse și ea în mâna vânătorilor noștrii. Dacă continuam înaintarea , coboram pe Valea Streiului, puneam stăpânire pe gara Banul Mare și făceam  joncțiune cu trupele care înaintau prin defileul Merișor, ieșind în câmpia Hațegului și nedând putință germanilor a aduce trupe și artilerie grea. Cele 3-4 zile de inacțiune ne-au costat scump  și s-au soldat cu prima noatră retragere.

În ziua de 31 august și 1 septembrie, batalionul nostru se afla pe Dealul Sec, o poziție care domina, vâlceaua Balul Mare; în stânga poziției noastre se afla Vârful Băii, un pisc înalt, care domina toată împrejurimea și pe care se  retrăseseră germanii, urcând acolo artilerie ușoară; iar cu cea grea trăgea din gara Barul Mare. În fața germanilor, la poalele Vârfului Băii se afla batalionul III din Regimentul 58 Infanterie; între Vârful Băii și Dealul Sec era o vale prăpăstioasă, imposibil de trecut. Toată ziua de 1 septembrie am fost bombardați pe Dealul Sec și din Banul Mare ți din Vârful Băii, iar batalionul III din 58, în încercarea de a ataca poziția românească, fusese respins cu pierderi mari.

În după amiaza zilei de 1 septembrie, nemai putând suporta bombardamentul, ne-am retras în vechea poziție la ”Coasta Laturii”, iar a doua zi, în zorii zilei de 2 septembrie, am primit ordin să întărim batalionul III din 58 Infanterie și să atacăm din nou, de front, Vârful Băii.

Focul viu al mitralierelor și bombardamentul artileriei inamice, s-au dovedit imediat superioare nouă, care eram două batalioane oameni, cu 4 mitraliere și 2 tunuri de munte; totuși atacul nostru, început la 8 dimineața, a ținut până la ora 16, când nemai putându-se rezista, a început retragerea. În acea zi a căzut împușcat mortal prin cap, învățătorul Țucă Marin, sublocotenent în Compania 10 din 58 Infanterie. A fost rănit căpitanul Sima Popescu, comandant Compania II din 58 Infanterie și eu, comandantul Companiei a 13-a, batalion 4, Regimentul 18 Infanterie”

Amintirile despre război ale  învățătorului erou Petre Popeangă în timpul Primului Război Mondial, au rămas nemuritoare.  Eroul acestor rânduri a fost rănit dar a continuat să lupte pentru eliberarea țării de sub stăpânirea străină:

”Rănit la cap, prin ochiul drept, a cărui vedere am pierdut-o atunci, într-un iad de bombardament de artilerie și o rafală vijelioasă de mitraliere, cu multă greutate am fost scos de sanitari, mai ales că artileria ne lovea retragerea, iar două avioane aruncau bombe incendiare care aprindeau fânul uscat. La postul de prim-ajutor, medicul batalionului sublocotenent Solomon, mi-a făcut injecție contra tetanosului și imediat am fost evacuat la Vîlcan, cu o targă și doi sanitari, unde se afla ambulanța batalionului nostru, mergând toată noaptea, pe drum de plai, greu de mers, care obosise pe cei doi sanitari și care s-au dovedit admirabili camarazi. Târziu în noapte am fost ajuns de soldați din batalionul nostru, care se retrăgeau și de maiorul Dobrovolsky. Acesta a oprit targa, m-a descoperit la față și m-a sărutat plângând. De câteva zile, raporturile între mine și el se răciseră complet, eu neadmițând anumite ordine pe care le da. De a doua zi lui i s-a luat comanda, probabil pentru întârzierea cu care a trecut frontiera în prima zi de războiu și lipsa de inițiativă în anumite momente. A fost trimis în judecata Curții Marțiale. Cerându-mi-se informații, ca și altor ofițeri din batalion, am depus favorabil. A fost achitat și trimis să comande partea sedentară a Regimentului 18 Infanterie la Costești, în Moldova. Prin ianuarie sau februarie, 1917, întâlnindu-ne din nou, eu fiind comandantul Companiei III, formată din recruții ce fuseseră evacuați în momentul retragerii, ca și răniții ce ieșeau din spitale și-și făceau concediul la partea sedentară…”

”Ajuns la ambulanță am fost pansat sumar și trimis la Surduc, în gura defileului Jiului, unde se înființase un mic spital în casele unui berar ungur. Aici am petrecut noaptea de 3-4 septembrie. Trupele noastre izbindu-se de trupe superior organizate și superior înzestrate cu armament și muniții, am început retragerea pe întreg sectorul de la Petroșani.

Încă în noaptea aceia spitalul a fost evacuat și cu ambulanța pe o căruță cu bagaje, care, prin defileul Jiului, a pornit spre Tg-Jiu. La gura defileului, unde se oprea calea ferată ce venea de la Tg-Jiu, în gara Bumbești-Jiu, aștepta un tren sanitar cu destinația Craiova, tren comandant de dr. Ștefănescu Dumitru, profesorul meu de medicină de la Școala Normală din Craiova, căruia prezentându-mă m-a recunoscut și m-a tratat cu multă atențiune. Ce coincidență curioasă. În gară sumedenie de care și populație civilă. Era și finul Petru Mărgulescu(Marița), pe care îl aveam om de serviciu la școală. Întrebându-l ce caută acolo, mi-a spus că a fost luat la convoaiele de cară, ce se rechiziționaseră din comună și obligate să care muniții și alimente de la Tg-Jiu la Bumbești și el era dat la însăși carul și boii mei. Imediat am luat împreună cu el lada mea de campanie, cea pe care o luasem cu mine de la Surduc și care se afla în tren. În ladă era mantaua mea plină de sânge(…) fiind îmbrăcat cu ea, întrucât în ziua luptei era o ploaie deasă și măruntă și grozav de rece. Găsind la Lupeni, trăsura de bagaje, ordonanța îmi luase lada de campanie și mi-o adusese la ambulanță, pe care apoi am luat-o cu mine la Surduc și de aci la Bumbești. Altă coincidență destul de curioasă. Lada mea de campanie să fie dusă acasă de însăți carul și boii mei și de omul meu de serviciu de la școala mea. Un aranjament al destinului care te pune pe gânduri. I-am spus lui finul Pătru să le spună celor de acasă că sunt rănit și că cu un tren militar am trecut spre Craiova. Noaptea, când a ajuns carul acasă, cu lada de campanie și la vestea comunicată că sunt rănit, jalea a fost de nedescris. Trenul sanitar a oprit puțin la Tg-Jiu, la un km departe de intrarea în gară, la marginea orașului(…) În asistență am observat pe sublocotenentul Pațica Atanasie, învățător, care, rănit fiind, ieșise din spital și era în ajunul plecării din oraș la unitatea sa, un batalion din Regimentul 58 Infanterie, care lupta în direcția Novaci-Polovragi.(…)

Răniții din Gorj se vor da jos să rămână la Tg-Jiu. Am pornit spre oraș, fiind luat într-o trăsură rechiziționată și care era a avocatului Grigore Iuninan- viitorul ministru- dânsul fiind mobilizat la spitalul nr. 5 campanie, care își luase sediul la Tg-Jiu, internând răniții ce veneau de pe front la Spitalul și Primăria orașului și alte instituții în oraș. Trăsura venise în scopul de a sprijini ofițeri răniți din regimentele gorjene, așa că norocul mi-a slujit de data aceasta, rămânând în Tg-Jiu, aprope de familie, care altfel ar fi trebuit să mă caute la Craiova, cum s-a întâmplat cu atâția camarazi.

Am fost condus la spitalul județean, unde, imediat, mi s-a schimbat pansamentul(eram cu el neschimbat de la Surduc, de-o zi și-o noapte) și apoi, cu aceeași trăsură și cu însoțitorul ei, avocatul Iunian, am fost trimis, spre internare, la Primăria orașului, la spital nemai fiind nici un loc liber, în saloanele destinate pentru ofițerii răniți. Cine ar fi bănuit în acel moment, că după război am să fiu unul dintre apropiații marelui om politic Grigore Iunian, devenit ministru al Muncii în Partidul Țărănesc, înființat în Gorj. Am  fost internat la spitalul improvizat în saloanele Primăriei orașului și de aici a fost anunțată familia, chiar în acea zi venind să mă vadă mama, cumnatul meu și soția lui, sora mea cea mare, pe nevastă-mea nu o aduseseră întrucât era gravidă în ultima lună. Totuși ea, din propria inițiativă, a venit singură sau însoțită de-o altă soră mai mică, Dina, a doua sau a treia zi, călcând peste interzicerea  soacrei(mama) și m-a vizitat pe patul de spital. Revederea a fost extrem de duioasă. M-a mai vizitat odată sau de două ori, fiindcă, după o săptămână, am fost evacuat la București și internat într-un spital, unde se tratau numai răniții la ochi(spitalul Notre Dame de Sion), un spital al călugărițelor franceze, întreținut de Franța, unde își făceau  educația domnișoare din țară, franțuzoaice de origine, precum și din societatea înaltă românească”.

Bibliografie:

Cornel Șomîcu, Amintirile învățătorului erou Petre P. Popeangă din Războiul României Mari(I), în Vertical, 17 iunie 1919

Cornel Șomîcu, Amintirile învățătorului erou Petre P. Popeangă din Războiul României Mari(iI), în Vertical, 27 iunie 1919