Învățătorul Ion Aurariu s-a remarcat în anii Primului Război Mondial  mai întâi pe front și apoi ca dascăl al copiilor consătenilor din Tismana până în 1958. În anii din urmă, grație eforturilor familiei  și ale neobositului Nicolae Tomoniu, amintirile sale de război au văzut lumina tiparului în volumul  ”Prin vremuri de război”-cu prefață și adăugiri Nicolae N. Tomoniu, Editura Semănătorul, Tismana, 2015. Dascălul tismănean a fost camarad la Școala Militară și apoi de front cu învățătorul Nicolae Chițiba.  A slujit școala din zonă circa patru decenii și a fost subinspector școlar timp de patru ani(1938-1942).

Ca mai toți învățătorii din anii Primul Război  Mondial,  Ion Aurariu a trebuit să slujească țara cu arma în mână.  Practic după absolvirea Școlii Normale, fără o zi la școală, eroul acestor rânduri a trebuit să meargă pe front. Ion Aurariu  a absolvit Școala Normală de Învățători  Craiova(1910-1916) iar în toamna anului 1916 a fost încorporat la Școala Militară Dorohoi. Cu gradul de elev-plutonier, a fost repartizat  la Regimentul 18 Infanterie , unitate care a luptat la Mărăști și Mărășești . Va fi  avansat la gradul de sublocotenent  în rezervă pe data de 1 iulie 1917. Pe front se reîntâlnește cu colegul de catedră și prietenul Nicolae Chițiba.

Ion Aurariu va ajunge la școală efectiv  abia la 1 noiembrie 1918 în comuna Celeiu. Își va continua activitatea apoi timp de patru decenii în comuna natală. Ca și alți colegi, Aurariu și-a dorit mai mult și a intrat în politică în cadrul PNL. A ajuns însă în funcția de subinspector școlar în noiembrie 1938 fără sprijinul PNL, era pe vremea dictaturii regale când partidele politice își suspendaseră activitatea. În februarie 1942 pierde această funcție deoarece a primit ordin de mobilizare de război. Având gradul de locotenent în rezervă, a condus în acele vremuri  detaşamentul 61 lucru CF, apoi a făcut parte din comandamentul Corp 6 Armată, Sibiu și într-un final a răspuns de  depozitul de carburanţi Ţânţăreni.

A rămas în memoria semenilor, ca și alți confrați, pentru că au lăsat în urmă niște amintiri menite să ne facă să înțelegem ce a îndurat țara și fiecare individ în parte pentru libertate și făurirea Românei Mari. Aceste amintiri au văzut lumina tiparului postum, abia în 1915, grașie eforturilor familiei și a Editurii ”Semănătorul” condusă de Nicolae Tomoniu.

Așa cum descria în Prefață Nicolae Tomoniu, graţie carnetelor scrise pe timp de război de proaspătul absolvent al şcolii normale, seria 1916, învăţătorul de mai târziu, Ion I. Aurariu, suntem purtați în vremea războiului: ” Intrat, la 19 ani, din şcoală direct în atmosfera tragică, apăsătoare şi imprevizibilă a războiului, normalistul trăieşte întâmplări de un dramatism de neînchipuit pentru noi muritorii civilizaţiei de astăzi. Imortalizarea cutremurătoarelor evenimente din primul război mondial pe un carneţel de buzunar, nu este văzută, totuşi, de autor a fi „o lucrare cu pretenţie literară”. Din punct de vedere al mobilului acestei iniţiative aşa şi e: cum ar putea un copil să se gândească la literatură când clopotul bisericii cimitirului Târgu Jiu, cimitir vecin cu cazarma lui, nu încetează în a bate anunţând cât e ziua de lungă, moartea „încă a unui erou căzut în luptă în Defileul Jiului”? Nici timpul, nici starea sufletească nu i-ar permite aşa ceva când printre cei îngropaţi sunt unchi sau chiar verişori căzuţi în prima linie a frontului! Asta, pe lângă colegii de primară de la Tismana ce luptau în Reg. 18 Gorj ce va fi decimat în defileu, la câteva zeci de km de cazarma lui. Unde aşteaptă să fie recrutat, apoi, poate, trimis şi el pe front să-şi dea viaţa . Dar carneţelele vor fi o mărturie a faptului că normalistului Ion Aurariu, treptat, nu-i mai e frică de moarte! El nu se va da înapoi de la luptă iar cei apropiaţi – părinţi, rude, prieteni – să ştie că i-a iubit şi preţuit şi că a meritat să lupte pentru ca ei să nu se gândească niciodată că i-a dezamăgit! În febra războiului dar şi a modestiei unui băiat bine crescut, Ion Aurariu nu-şi dă seama că relatările din carneţelele sale vor fi peste un secol, adevărate documente de patrimoniu. Unele paragrafe pot fi folosite azi în lucrări multiple: un manual de istorie, un studiu ştiinţific al dezvoltării speciei  umane, ba chiar şi un bun exemplu de strategie de dezvoltare a unei naţiuni ce fusese pe trei sferturi analfabetă în urmă cu doar câteva zeci de ani, dar care, introdusese învăţământul de stat obligatoriu cu patru decenii înaintea Franţei.” , scria Nicolae Tomoniu în 1915.

Asemenea învățătorilor I. D. Isac și Petre P. Popeangă, rândurile lăsate de Ion I. Aurariu  stârnesc emoție  și aduc de multe ori informații inedite. Iată în cele ce urmează  cum au primit camarazii moartea profesorului  Tiberiu Popescu, fostul director al Gimnaziului ”Tudor Vladimirescu”:

”10 Sept. Sâmbăta Instrucţie de dimineaţă. Ne-a pus de multe ori culcat Boşoldea. Ni se deteră sarmale. Cred că ne ţin mai mult. După masă liber. Azi muri Tiberiu Popescu profesor şi fost director al gimnaziului; a venit rănit de pe câmpul de răsboiu şi a murit. Colegii luară hotărârea să-i facă o coroană. 11. Duminică Se strânseră bani pentru coroana lui Tiberiu. Detei şi eu 50 de bani. Veni muma pe la mine şi mi-aduse de ale mâncării. Se auziră tunuri grozav la graniţă. Mumii îi păru bine că mă găsi aici. Îmi spuse că nea Grigore va veni aici la spital. Fuserăm la înmormântarea lui Tiberiu. Îl urmă multă lume. Crainic directoarea gimnaziului ţinu în faţa localului o cuvântare şi colonel. Teatral alta la groapă. Se aude cam rău. Lupele crâncene urmează la graniţă. Nu am venit chiar de acolo ne spune multe. Germanii sunt ai dracului. Se zice c-ar fi venit ordin să ne trimeată la şc. de ofiţeri de rezervă şi că îndată, peste 2-3 zile ne-ar da drumul. Nu cred. Cine ştie dacă ne vom mai vedea acasă.”