Învățătorul Ion Tatomir a slujit învățământul din Stejerei  timp de 43 de ani, între 1921-1964, formând generații de tineri care au reușit în viață. A prins Primul Război Mondial ca elev de liceu dar a avut de înfruntat,  ca atâția alții,  atrocitățile stalinismului din primii ani după Al Doilea Război Mondial. Ne-a lăsat câteva amintiri ale sale adunate în manuscris, informații care nu au fost publicate până în prezent.

Ion Tatomir a fost un învățător, ulterior profesor, care a slujit cu credință pe locuitorii satelor Găleșoaia și  Stejerei. Tatăl era localnic al satului Stejerei în timp ce mama, fiica preotului Ion  Davițoiu, se născuse la Timișeni, comuna Roșia Jiu. Primele clase primare le-a făcut în satul natal, Stejerei. Visul oamenilor de atunci, cei care aveau posibilități, era ”ca să mă dea mai departe la școală să mă fac popă sau dascăl”, cum își amintea Ion Tatomir mai târziu. În timpul Primului Război Mondial a rămas orfan de tată după ce acesta murise pe front.

A terminat Liceul Pedagogic la Alexandria în 1920 iar în 1921 în urma stagiului militar și al școlii militare absolvite a dobândit gradul de sublocotenent în rezervă.

La 1 decembrie 1921, prin Ordin al Ministrului Instrucțiunii, Ion Tatomir devenea învățător chiar la Stejerei, așa cum își doriseră cei din familia sa:

”Spre bucuria locuitorilor din satul Stejerei, că au învățător din satul lor, în care nădăjduiau să învețe copii lor bine, eu mi-am făcut pe deplin datoria și față de elevi și față de școală, așa încât atât părinții elevilor și foștii mei elevi au un respect deosebit față de fostul lor învățător care i-a educat și instruit timp de 40 de ani la Școala din Stejerei”, își amintea Ion Tatomir în 1970.

Iată ce făcea un învățător la Stejerei la început de carieră didactică: ”…am acoperit școala din nou cu șindrilă în 1922, adusă de la Baia de Aramă, de învățători și oameni din sat. După 15 ani am acoperit-o cu tablă din contribuția sătenilor , am transformat salele de clasă făcându-le egale ca mărime, fiindcă una era prea mare iar cealaltă prea mică, am confecționat 40 de bănci din brad, am împrejmuit școala cu ulucă nouă, am plantat pomi altoiți în curtea școlii și pe lotul școlar; ambii învățători am donat cărți pentru biblioteca școlară, care a luat ființă odată cu numirea mea”.

Căsătorit între 1923-1926 cu fata colegului de cancelarie, învățătorul Ion Vlădoianu, Ion Tatomir a pierdut în această perioadă doi copii morți și soția. S-a recăsătorit în 1928 cu Maria Brăiloiu din Vârț, a avut 3 băieți și 2 fete, alte două fete au murit.

Activitatea didactică a avut de suferit în perioada 1938-1944, Ion Tatomir fiind mai întâi concentrat și apoi mobilizat. ” După 2 concentrări prin 1938-1939, am fost mobilizat, fiindcă începuse războiul, la Lagărul de prizonieri din Slobozia, județul Ialomița. Acest lagăr s-a înființat chiar în mijlocul Bărăganului , fiindcă prizonierii de război ruși erau dați la muncile agricole la fermele și marii proprietari din Câmpia Bărăganului. Am lăsat și familia și școala și am plecat la datorie, tocmai când copiii mei avea nevoe de o creștere și educație mai aleasă”.

Întors în sat, Ion Tatomir va da piept cu noile autorități politice care aveau drept scop înființarea gospodăriilor comune. În doar câțiva ani mai târziu, acesta va fi catalogat ”chiabur” iar băiatul nu era primit la căminul Facultății de Agronomie iar  fetele erau date afară de la școlile secundare. Era doar începutul unei perioade foarte dificile pentru un om al datoriei:

”Era în vara anului 1952, seceram grâul și îl puneam stog , era o secetă mare, nu plouase de două luni, pământul era tare, era adânc nevoie să desmiriștim locurile foste cu grâu. Eu avusesem 5 pogoane cu grâu, pe care le-am desmiriștit  afară de ½ pogon în Câmpul lui Bujor, aici în ogradă cum ziceam noi.

Pe motiv că nu am desmiriștit acest loc de ½ pogon, am fost arestat eu împreună cu V.D. Tatomir și D.N. Tatomir, C.D. Tatomir și alți 4 chiaburi , ducându-ne la Miliția din Tg-Jiu , care ne-a trimis la Închisoarea Tg-Jiu. Am avut proces și eu cu V.D. Tatomir am fost condamnați 2 ani închisoare și 1000 lei amendă, iar Alexandru Vlădoianu 1 an și 500 lei amendă, ceilalți câte 1000 lei amendă fără închisoare.

Deși am avut martori care au declarat că am desmiriștit toate locurile afară de unul ce nu s-a putut ara, fiind pământul tare, totuși m-a condamnat mai ales că D. Crețan(Birlic) a jurat strâmb că nu am desmiriștit nici un loc.

El era pe vremuri agent agricol și l-am chemat la plug să vadă că nu se poate ara, a ținut chiar de coarnele plugului și văzând că nu se poate ara a spus să mergem acasă, că este imposibil de arat. Întrebându-l judecătorul dacă era pământul tare, a spus că nu era  și se putea ara dar n-am voit.

Era gata judecătorul să meargă la fața locului, așa cerusem eu în apărare, dar cred că tot el a împiedicat lucrurile și am fost condamnat-2 ani.

Vrând nevrând eram închis pe 2 ani. După condamnare m-a trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră Poarta Albă. Spre norocul meu în loc de 2 ani, am făcut 3 luni, fiind achitat de Tribunalul din Craiova unde am făcut apel.

În timpul celor 3 luni cât am stat la închisoare slăbisem din cauză că mereu mâ gândeam că sunt nevinovat și aceasta mereu mă întrista.

Fiind nevinovat, eram convins că nu voi face 2 ani și aceasta o spuneam lui V. Tatomir, care era și el tot 2 ani condamnat, și această prezicere s-a adeverit cu toate că el nu credea că se va întâmpla să ne achite tribunalul.

În ziua de 6 decembrie 1952 am primit ordin de eliberare din închisoare, atunci parcă am înviat din morți”

Încercările nu se terminaseră pentru bravul învățător. Iată cum descria acest lucru în 1970: ”Din cauza bolii care se agravase, cu toate încercările pe la doctori, la 18 mai 1953 soția a decedat. Iacă în ce situație mă aflam atunci: pământul donat, eu fără post, nevasta moartă, copiii dați afară de la școli…”.

Ion Tatomir, cu o viață dedicate școlii, s-a întors greu în system și asta datorită inspectorului școlar C. Chiată. Iată ce povestește despre acest ajutor:

” Rămăsesem fără pământ, acum mă gândeam să pot să iau post de învățător. M-am dus iarăși la Inspectoratul Școlar, unde am spus că am donat tot pământul statului și a luat ființă G.A.C. Inspectorul școlar nu mă cunoștea din trecutul școalei; dar mă cunoștea tov. C. Chiată, care ajunsese inspector școlar. El îmi știa toată activitatea depusă la școala din Stejerei, la cercuri culturale, la examenul de absolvire cu clasa a VII-a.

El mi-a promis că mă va încadra ca învățător chiar la Stejerei, dar să mai aștept și am așteptat până la 14 ianuarie 1954, când am fost încadrat ca professor de limba română la clasele V A și B ce luaseră ființă la școala din Stejerei. Școala cea nouă deabia i se clădise temelia.”

Bineînțeles, trebuia terminată o școală, lucru ce se va petrece în 1959. Tot atunci, bătrânul dascăl a ieșit la pensie dar a mai suplinit ani la rând după această dată.