Profesorul Emanoil Cinteză(1919-2012) s-a născut în satul Hăiești al comunei Săcelu și tot de acolo a plecat pe drumul fără întoarcere după aproape un secol de existență. Având cele două fete plecate în Canada, nu le-a urmat la anii bătrâneții și a rămas credincios locurilor natale. În ultimii ani de viață a fost un corespondent  active pentru presa locală. A jucat un rol activ în toate evenimentele importante ale zonei, școală, colectivizare etc.

Parte a unei familii sărace din Săcelu, se poate spune că Emanoil Cinteză a fost salvat de școală. La Școala Primară din Hăiești s-a văzut că tânărul promitea dar familia era lipsită de posibilități materiale.Învățătorul a mers personal cu elevul la examenul de admitere la Școala Normală din Târgu-Jiu, demers însoțit de succes. Emanoil Cinteză devine învățător în preajma războiului și va merge și pe front să își facă datoria față de țară.

A urmat apoi concentrarea pe cariera didactică dar și implicarea în excesele politice ale vremii, din fericire de partea bună a lucrurilor. A rămas preocupat de pregătirea sa profesională, urmând studiile Academiei de Studii Economice din București. A fost mai întâi învățător în Mehedinți, apoi profesor de matematică și director la Școala Elementară din Săcelu(implicat în colectivizarea forțată), perioada 1960-1963), profesor și director al Liceului Teoretic din Târgu-Cărbunești(1963-1972).

A avut o colaborare și o prietenie strânsă cu profesorul Dumitru Ciocârlie, lucrând împreună mai multe decenii. În timpul directoratului său, Liceul din Cărbunești devine o instituție de învățământ relevantă pentru Gorj. Foștii elevi își aduc aminte de ”Jupânul” cum era numit directorul, un liceu unde rigoarea, ordinea și disciplina erau la ele acasă atât pentru elevi cât și pentru profesori și ceilalți angajați. Cerea și a impus o ținută vestimentară extrem de riguroasă. Emanoil Cinteză  dar și prietenul Dumitru Ciocârlie au avut o contribuție relevantă la realizarea parcului din Târgu-Cărbunești.

A ieșit la pensie la limită de vârstă la începutul deceniului IX al secolului trecut. Fără familie, soția decedată iar fiicele stabilite în Canada, Emanoil Cinteză s-a dedicate scrisului în ultimele decenii de viață. Personal, rețin câteva discuții cu domnia sa, din anii de liceu, fiind vecini la câteva case. În ultimii ani era dezamăgit de ce se întâmpla în învățământul românesc și în cel gorjean.

Datorăm profesorului pensionar Teodor Voicu, cercetător al problemei colectivizării în Gorj, publicarea unor amintiri ale lui Emanoil Cinteză cu această problematică referitoare la comuna Săcelu: „Chiar din luna ianuarie a anului 1962, şi-n comuna Săcelu, comună vecină şi din apropierea comunei Bobu, s-a pornit «vijelios» acţiunea de colectivizare a agriculturii. Majoritatea salariaţilor au fost antrenaţi în această acţiune, dar în mod deosebit cadrele didactice şi salariaţii Primăriei. Pe nimeni nu mai interesa dacă elevii merg la şcoală, deoarece dascălii erau scoşi de la clasă pentru a merge în sate la „colectarea” de cereri pentru Gospodăria Agricolă Colectivă. S-au construit colective lărgite, corespunzătoare fiecărui sat din comună. Toate aceste colective lărgite erau subordonate şi controlate de activistul P.M.R.-ului, trimis special pentru aşa treabă, atât de importantă! Activistul trimis se numea SABĂU şi fusese primar într-o comună din zona de munte.
Pe atunci eram directorul Gimnaziului Săcelu, din Raionul Gilort, Regiunea Oltenia. Împreună cu Damian Vochiţoiu, directorul Şcolii Primare Hăieşti, şi Gică Tuțu, referent la Sfatul Popular Comunal, am constituit colectivul de lucru pentru satul Hăieşti, dându-ni-se responsabilitatea obligatorie de a-i aduce pe toţi cetăţenii satelor în G.A.C. În fiecare seară se facea analiza activităţii, toate colectivele de lucru fiind adunate la Căminul Cultural din satul Hăieşti, când trebuia să se depună cererile „colectate”! Colectivul condus de mine, ducea cele mai puţine cereri, aceasta explicându- se prin faptul că-n celelalte sate mergeau şi activişti ai P.M.R.-ului, miliţieni, agenţi agricoli sau perceptori. De fapt, se discuta, că aceste echipe, în frunte cu activiştii de panid, mai aplicau şi unele „lămuriri” corporale celor mai puţin convinşi de necesitatea transformării socialiste a agriculturii. În satul SURUPAŢI (botezat şi Blahniţa de Sus), asemenea „lămuriri” corporale erau la ordinea zilei. Bătăile, pentru a-i convinge să intre în colectivă, se foloseau şi-n satele din zonă: Mogoşani, Bobu, Hăieşti etc. ”

Bibliografie:

1. Emanoil Cinteză, Amintiri din perioada colectivizării (manuscris) după Teodor Voicu, Amintiri din perioada colectivizări (I), în Gorjeanul, 7 martie 2024