Constantin Rădulescu Motru(1868-1957), născut în lunca Motrului după cum și-a luat și numele, a fost una dintre cele mai mari personalități intelectuale ale românilor. Academician, profesor universitar, creator de sistem filosofic și de publicații științifice de înalt nivel, psiholog de excepție, Constantin Rădulescu Motru a marcat spațiul românesc în primele șase decenii ale secolului trecut. Dacă la școala din sat a fost înscris de tatăl său cu numele Constantin Rădulescu, în anul 1892, student fiind în Germania, viitorul filozof  îşi va adăuga şi numele de Motru.

Savantul s-a născut la 2/15 februarie 1868, în comuna Butoiesti, judeţul Mehedinţi. Știm că  a  fost nepotul lui Eufrosin Potecă, egumen al Mănăstirii Gura-Motrului. Despre familie se știe că tatăl, Radu Popescu, s-a născut în anul 1837 şi a fost căsătorit cu Judita Butoi, născută în anul 1847. Din nefericire, mama lui Constantin Rădulescu-Motru moare la câteva zile după naştere. Averea mamei (moşia din Butoiesti, 300 de pogoane) a rămas moştenire copilului.  Bunicul după mamă, Ion Butoi, a avut rangul de comis domnesc şi a fost proprietarul moşiei din Butoiesti. Radu Popescu s-a recăsătorit cu Ecaterina Cernăianu cu care a avut nouă copii.

Se spune că tânărul nostru trebuia să facă studiile secundare la Liceul ”Sfântul Sava” din București și apoi în străinătate, în acest sens Eufrosin Poteca îi va lăsa prin testament o bursă pentru studii în străinătate, facilitate ce nu va fi finalizată de către Radu Popescu, datorită piedicilor puse de Ministrul de Instrucţie Publică din acea vreme.Constandin Rădulescu-Motru va fi  înscris la şcoala primară din satul natal, avându-l învăţător pe bătrânul Făiniş, fost călugăr la mănăstirea Gura Motrului. După un an petrecut la acest lăcaş de învăţământ sătesc, tânărul Constantin Rădulescu va fi trimis să-şi continue studiile la Institutul de băieţi al lui Gustav Arnold, din Craiova. Acest profesor prusian, adus de boierul Filişanul pentru a-şi educa şi instrui fiul, fiind un pedagog de excepţie, va introduce metode pedagogice moderne, care promovau respectarea individualităţii copilului, o noutate în şcolile româneşti. Însuşirile intelectuale ale elevului Constantin Rădulescu l-au determinat pe profesorul Arnold „să-l desemneze drept premiant perpetuu”, cu toate că firea sa bolnăvicioasă îi pusese de multe ori probleme de frecvenţă şcolară. Absolvind clasa a II-a gimnazială, elevul Motru va trece la liceul din Craiova, locuind până în clasa a VII-a la internatul Institutului Arnold.

După absolvirea liceului din Craiova, la 17 ani, se înscrie la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. Aici îi va atrage atenţia lui Titu Maiorescu, cu care încheagă raporturi de durată, însoțindu-l chiar în mai multe ieșiri externe.  Frecventează cursurile profesorilor C. Demetrescu -Iaşi, B.P. Hasdeu, V. A. Urechia, Gr. Tocilescu. Obţine licenţa în Drept, în 1885, cu teza „Despre contracte” cu „magna cum laudae”. Absolvă examenul de licenţă în filosofie cu lucrarea „Realitatea empirică şi condiţiile cunoştinţei”, în 1889. În toamna anului 1889 se înscrie la Ecole de Haytes Etudes din Paris, unde timp de un an studiază cursurile renumitului neurolog Jules Soury, de la care primeşte un certificat. Lucrează la Paris, la laboratorul de psihologie experimentală, atunci înfiinţat. În 1890 pleacă în Germania, unde urmează un semestru la Munchen, la clasa profesorului Carl Strumpf. Timp de trei ani lucrează în laboratorul renumitului psiholog Wilhelm Wundt.

Va reveni în țară  în 1893, desfășurând o solidă activitate științifică probată de publicarea unor  articole în „Convorbiri literare” . În vara anului 1893 obţine titlul de doctor în filosofie. În toamna anului 1893 este numit judecător la Ocolul II Bucureşti. În perioada 1894-1898 este bibliotecar la Fundaţia Universitară Carol I. Pe 27 mai 1897 este numit de Ministrul Instituţiei Publice, conferenţiar la Istoria filosofiei antice şi de estetică la Universitatea Bucureşti. În anul 1900 trece examenul de docenţă în psihologie şi istoria filosofiei. Pe 17 mai, prin Decret semnat de Carol I, este decorat ca membru al Ordinului Coroanei României.

Înfiinţează „Noua Revistă Română” al cărui director va fi până în anul 1916. Publică aici articole de filosofia culturii şi de psihologie. La 23 septembrie 1900 se naşte fiica sa, Eliza, decedată la vârstă de 18 ani. În luna februarie 1903 se naşte Margareta, căsătorită Giroveanu, decedată în 1994. La 20 aprilie este numit profesor universitar de către Ministerul Instrucţiunii Publice. Începe să publice „Cultura română şi politicianismul”; „Psihologia martorului”; „Psihologia industriaşului”; „Puterea sufletească”; „Psihologia ciocoismului”; „Poporanismul politic şi democraţia conservatoare”; „Naţionalismul politic şi democraţia conservatoare”; „Naţionalismul. Cum se înţelege şi cum trebuie să se înţeleagă”; „Elemente de metafizică”; „Sufletul neamului nostru”; „Calităţi bune şi defecte”. Publică piesele de treatru: „Domnul Luca” şi „Păr de lup”.

În timpul primului război, este nevoit să rămână în Capitală din cauza bolii soţiei. A fost deportat ca ostatic în localitatea Trojan, din Bulgaria, de către trupele germane ocupante. În 1918 a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, În 1919 întemeiază şi conduce revista „Ideea europeană” până în anul 1928. Publică „Din psihologia revoluţionarului”. În anul 1920 moare Gisela, soţia sa. Se recăsătoreşte cu Elena Alexandrescu, născută în anul 1895. Publică „Rasă, cultură şi naţionalitatea în filosofia istoriei”. În anul 1923 este primit în Academia Română. Între anii 1924-1927 publică multe lucrări: „Personalismul energetic”; „Problema minorităţilor în România şi rolul intelectualilor”; „Învăţământul filosofic în România”; „Psihologia practică”; „Vocaţia – factor hotărâtor în cultura popoarelor”; „Ideologia Statului Român”; „Românismul. Catchismul unei noi spiritualităţi”; „Psihologia poporului român” etc. Este ales preşedinte al Academiei Române în anul 1938, funcţie exercitată până în anul 1941.

A cochetat și cu politica în perioada interbelică. A fost senator de Mehedinţi în Parlamentul de la Iaşi al guvernului Marghiloman, votând contra Tratatului de Pace de la Buftea-Bucureşti şi contra judecăţii guvernului Brătianu de către Cameră şi Senat, „şi nu de membrii Curţii de Casaţie”. Va activa  în Partidul Poporului (Averescu), fiind senator din partea acestuia în Parlamentul din anul 1927. Din motive personale, părăseşte partidul lui Averescu. În broşura „Ţărănismul, un suflet şi o politică”, propune schimbarea denumirii Partidului Conservator Progresisit în Partid Ţărănist-Conservator. În noiembrie 1928, conform gândirii sale politice, se înscrie în Partidul Naţional Ţărănesc, fiind ales senator de Mehedinţi în Parlamentul guvernelor Maniu şi Mironescu.

La 1 noiembrie 1940 a fost pus în retragere din învăţământ, din oficiu, pentru limită de vârstă. Continuă să publice: „Etnicul românesc”; „Comunitate de origine, limbă şi destin”; „Ofensivă contra filosofiei ştiinţifice”; „Rolul educativ al filosofiei”; „Morala personalismului energetic”; “Materialismul şi personalismul în filosofie”; „Cercetări experimentale asupra inteligenţei la români“ (împreună cu I. M. Nestor) etc.

Încep vremuri grele pentru familia profesorului Constantin Rădulescu-Motru după instalarea autorităților sovietice. Treptat este înlăturat din viaţa politică, ştiinţifică, este deposedat de avere, iar în 1948 scos din Academie. La 2 martie 1949, este întemniţat la Turnu Severin. Este eliberat imediat la intervenţia lui C. I. Parhon. Odată stabilită în Bucureşti, familia lui Constantin Rădulescu-Motru începe să vândă ce aveau prin casă. Se consolează totuşi declarând: „şi ca mine sunt mulţi alţi colegi, foşti profesori universitari şi membri ai Academiei”. Răbdarea cărturarului este însă la limită: „Dacă oamenii care reprezintă comunismul bolşevic (iudaic) ar fi cât de puţini umani, nu ne-ar pătimi atât, ci ne-

 A rămas toată viaţa recunoscător profesorului C. I. Parhon, care l-a ajutat, i-a asigurat locuinţă, l-a tratat în Spitalul Institutului de Endocrinologie, i-a fixat o pensie, l-a încadrat, în anul 1956, la Institutul de Psihologie al Academiei RPR. La 6 martie 1957, se stinge din viaţă la Institutul de Geriatrie. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu Ortodox, fig 58, loc 19, la câţiva metri depărtare de mormintele academicienilor Constantin C. Giurescu (1901-1977) istoric, Ion Făgărășanu (1900-1987), medic, Aurel Beleș (1891-1976) inginer constructor, Henri Coandă (1886 – 1972) inginer de aviaţie şi Nae Ionescu (1890-1940) profesor de logică şi metafizică la Universitatea Bucureşti.

Constantin Rădulescu-Motru a avut mult de suferit pentru că a refuzat să recunoască marxismul ca ştiinţă. A fost un adversar înverşunat al comunismului pe care îl considera o formă mascată de stăpânire a omenirii de către evrei. Nu i s-a iertat această atitudine şi evreimea a cerut chiar lichidarea lui. Prietenul şi colegul sau, academicianul C. I. Parhon, preşedintele  Prezidiului M.A.N., l-a salvat de la moarte.

Dacă în 1934 considera bolşevismul o „înnoire spirituală“ egală ca valoare fascismului italian şi a hitlerismului, după 1944 îl percepe strict ca o ameninţare.  Informaţiile pe care le avea despre doctrina marxistă şi despre aplicarea ei de către Lenin şi Stalin, poate şi propaganda anticomunistă din timpul războiului i-au permis să facă previziuni exacte despre viitor. Cunoscând şi servilismul imitaţiei la români, nu s-a autoamăgit despre o eventuală rezistenţă cu care ei vor întâmpina modelul bolşevic.
În 6 octombrie 1944, când citeşte în “Scânteia” primul atac comunist contra sa, Motru îl numeşte o „maimuţăreala“; după câteva ore însă se gândeşte că: „Dacă n-aş fi prea bătrân, partidul în care m-aş înscrie astăzi ar fi partidul comunist“. El nu s-a înscris totuşi la comunişti, dar s-a legănat o vreme în iluzia că Lucreţiu Pătrăşcanu, ca fiu al bunului său prieten D. Pătrăşcanu şi ca ins pe care îl scosese, pe vremea simpozioanelor „Criterion“, din arest, îl va lua „sub protecţia sa“.
În Revizuri şi adăugiri, bătrânul filozof descrie, pas cu pas, instalarea comunismului în România şi reacţia – adesea oportunistă – a intelectualităţii. El nu a pierdut nici o clipă din vedere asemănarea bolşevismului cu fascismul şi hitlerismul, regretând însă fără încetare ca „Hitler, tiranusult civilizat“, a pierdut în faţa lui „Stalin… tiranusult necivilizat“. Cu mult înaintea lui E. Nolte, el a diagnosticat „războiul civil“ din Europa, inclusiv din România, referindu-se prin această sintagmă atât la lupta de clasă pe care o aduce colectivismul bolşevic, cât şi la lupta dintre fascişti şi comunişti, cu implicarea elementului rasial şi etnic.
Ca fost moşier, a fost obligat la mari cote către stat, apoi deposedat de proprietate prin naţionalizare. O vreme a avut domiciliu obligatoriu la Butoieşti. Ca ideolog al ideii naţionale, a fost eliminat din circuitul public al ideilor, aşa cum au fost eliminaţi toţi autorii care au crezut în realitatea naţiunii.
În aceşti ani, lui Motru i-a mers din rău în mai rău. Sărăcit şi înfricoşat că poate fi din clipă în clipă arestat, nemaiavând ce să vândă, filozoful, foarte bătrân acum, ajunge să rabde de frig şi de foame. Foştii săi studenţi şi colegi fac în mod repetat cheta pentru el: „Mimi şi Dili Petrescu 4.000; Dr. Băltăceanu 6.000; M. Ralea 3.000; T. Vianu 1.000; Marg. Dollinger 500; Edgar Papu 500; Const. Georgiade 300; Nic. Petrescu 300…“ etc. Finul său, Nicolae Bagdasar, îi aducea când putea bani şi mâncare. O dată i-a adus, printre altele, o trufanda: o bucată mare de unt, pe care i-a predat-o, victorios, fiicei lui Motru, la bucătărie. Apoi s-a întreţinut voios cu filozoful, care, la plecare, neliniştit că Bagdasar nu-i da nimic, l-a întrebat, „cu glasul tremurând de umilinţă“: „– Fine, nu mi-ai adus nimic?“. Ca să rezolve problema supravieţuirii lui Motru, foştii studenţi şi colegi l-au internat, începând cu 1952, în fiecare iarnă, pentru câte trei-patru luni, la caldură şi hrană, în Institutul de Geriatrie al Anei Aslan. în spital a şi murit de altfel, la vârsta de 89 de ani.

Bibliografie:

Cezar Avram, Mihaela Bărbieru, Constantin Rădulescu-Motru-Personalitate marcantă a culturii românești, Arhivele Olteniei, Serie nouă, nr. 31, 2017, p. 105-115

Constantin Schifirneț, Constantin Rădulescu-Motru. Viața și faptele sale, vol.I-III, București: Editura Albatros, 2003

Cornel Șomîcu, Constantin Rădulescu-Motru și drama instaurării comunismului, în Vertical, 1 septembrie 2009