Ion Mara, dascăl și scriitor gorjean care s-a afirmat departe de meleagurile natale, a devenit cunoscut în ultimele decenii grație eforturilor cărturarilor Ion Mocioi și Dumitru Cauc, cei care au reușit să facă cunoscute  manuscrisele lui Ion Mara-”Clipe grele”, ,,Privind prin ani în urmă…” și  ”Însemnări din campanie”. Un prim paradox, faptul că a mers la școală foarte târziu din cauza războiului nu l-a împiedicat niciodată să fie un cadru didactic inspirator  pentru elevii lui. Munca lui din Colonia Traian de lângă Arad nu a fost apreciată de autoritățile comuniste din pricina simpatiilor legionare.

Eroul acestor rânduri s-a născut la 18 februarie 1908 într-o familie modestă din Strâmba Jiu. A fost obligat să se confrunte cu ororile războiului din copilărie, localitatea natală fiind ocupată de germani și austrieci iar tatăl său, Chira Mara, era chemat sub drapel unde își va găsi și sfârșitul.

În  ,,Clipe grele”,  Ion Mara nota amintiri din vremea ocupației. Despre traiul zilnic al sătenilor din acele ,,vremuri grele” acesta va spune: ,, Rar de tot se găsea câte-o turtă ca lumea, albă, în sat. Oamenii însăilaseră râşniţele, ca pe vremuri, sau boabele erau sfărâmate cu maiul în piuă. Toată ziua pisam la boabe în piuă şi apoi cerneam cu ciurelul până când scoteam 3 – 4 pumni de făină. Turta ieşia rea de tot: crăpată de să bagi degetul şi plină de cenuşe de te strângea la burtă. Când ni se ura de astfel de turtă, fierbeam boabele în oală, sau le coceam pe maşină şi rodeam de ne dureau fălcile”.

Fărădelegile săvârșite de Puterile Centrale în satul său erau multe: ,, Apoi s-au adunat şi cazanele. Nu mai putea nimeni să facă rachiu. Se duceau oamenii prin pădure, pe ogaşe, prin fundături şi cu o oală mare de pământ între cărămizi îngrădită în burtă, cu ţeavă de aramă care trecea printr-o căldare cu apă, cazanul era gata. Turnau boasca, astupau oala şi îi dădeau foc. Picura încet, încet şi ieşia din câteva hărdaie de boască o litră-două de rachiu. Dar de multe ori s-alegea praful şi paradiciul de toată treaba, că pocnea oala şi curgea totul în foc. Cine avea căldări mari de aramă o duceau mai bine. Să te fi păzit însă Dumnezeu să nu dee Germani peste D-ta. Dar nici ei nu se prea vârau prin pădure. Apoi au adunat clopotele. La noi la biserica din pisc erau două, iar la Mănăstire trei. Unul din ele a fost ascuns de oameni, dar cum se găsesc întotdeauna prin grâu şi buruieni, aşa s-au aflat şi la noi vreo doi cari au spus unde se află clopotul şi l-au luat şi pe acela. Jale mare a cuprins toate inimile creştineşti când au luat clopotul cel mare de la schitul din deal, Strâmba. Clopotul acesta s-auzea peste şapte sate, iar când era moină sunetul lui s-auzea la Scoruşu… La Crăciun nu era voie să taie nimeni porci. Nici un porc nu se mai putea tăia, decât pe furiş, cu multă grijă. Îngrăşau oamenii porcii prin pădure şi pe-acolo îi tăiau, sau noaptea prin beciuri. Nimeni nu mai era stăpân pe munca lui. Astea le-am trăit şi le-am văzut cu ochii.”

Viitorul dascăl a început foarte târziu școala tot datorită relelor asduse de război.  ,,Din cauza împrejurărilor grele, război şi lipsuri, m-am dus la şcoală la vârsta de 11 ani. Clasa în care am început era într-o casă închiriată şi eu am ajuns acolo după vacanţa de Crăciun. Copiii erau la abecedar la litera „v din cuvântul „vulpe” şi primul meu învăţător a fost Dumitru Toaxen. Literele le-am învăţat cu alt învăţător, Dumitru Bădescu, care era din satul nostru şi ştia că sunt orfan de război şi suntem acasă cinci copii dintre care eu cel mai mare. Am mai fost ajutat de un băiat, Achim, din clasa V-a care-mi spunea „nepoate”. Am urmat clasele II – III tot în sat, având ca învăţător pe D. Vinulescu din Rovinari.”

Tot din amintirile lui Ion Mara aflăm și alte etape din formarea sa școlară:,,În toamna anului 1921 am plecat la Tg-Jiu la orfelinat, la Reg. 18 Gorj şi am urmat iar cursurile cl. a III a, aci fiind tip urban. Clasa a IV a am făcut-o la Craiova la Orfelinatul Mihai Viteazul de pe Str. Sineasca. Încă de când eram în sat aveam dorinţa de a mă face învăţător. Învăţătoarea mea din cl.a IV a , Linica C. Teodorescu ne-a pregătit pe mai mulţi care urma să ne prezentăm la examene de admitere. La Şcoala Normală de Învăţători din Craiova m-am prezentat în toamna anului 1923 şi fiind mai mare ca vârstă învăţătoarea mea a făcut intervenţii la Minister care a aprobat dispensa de vârstă. Eram mulţi candidaţi aci şi toţi veniserăm cu gândul de a reuşi. Primul profesor pe care l-am cunoscut a fost Directorul şcolii, Costache Rădulescu, care spusese mai înainte că nu poate să-mi aprobe dispensă decât până la 6 luni şi mie îmi trebuia de 8 luni… Mare mi-a fost bucuria când mi-am găsit numele printre cei reuşiţi.”

Ion Mara a obținut diploma de învățător în iunie 1929, la 21 de ani, dar nu a profesat niciodată în Gorj. După satisfacerea stagiului militar, s-a prezentat pentru a obține un post de învățător la Timișoara, dându-i-se postul din satul Saca, din apropierea Beiușului. După ce în anul școlar 1931-1932 funcționează ca învățător în comuna Jidoștița județul Mehedinți, în anul următor s-a transferat la școala din Ineu, județul Arad. Aici va scrie istorie pentru copii care proveneau din ,,Colonia Traian”, despre care acesta va spune: ,,Era o aşezare abia de vreo 3–4 ani prin colonizarea făcută pe o moşie a unui fost baron. Oamenii veniseră acolo din vreo şapte comune, unii din regiunea moţilor, alţii din regiunea de deal şi chiar de la câmpie, din Pecica. Fiecare îşi făcuse casă cum putuse, multe constând doar dintr-o „tindă” şi o odaie. Mi-am propus să trec învăţător acolo, în această colonie, spre a scuti copiii de a veni prin noroaie şi zăpadă şi cu trecerea peste o cale ferată Ineu – Cermeiu, iar pe de altă parte aflasem că mai mult de jumătate din numărul copiilor rămânea fără ştiinţă de carte din cauza greutăţilor. Iniţiativa de a se deschide acolo cursuri nu se luase de nimeni şi se ferea fiecare de a ajunge învăţător acolo”.

În  baza solicitării către conducerea școlii din Ineu, în decembrie 1933, ca să-l ,,repartizeze cu post cu tot” în acea colonie, începea cea mai interesantă perioadă a vieții sale. S-a amenajat în grabă o sală de clasă într-un fost grajd, oferindu-le acelor copii posibilitatea să urmeze cursurile școlii, de utilitatea căreia se străduia să-i conștientizeze pe toți locuitorii coloniei. Atunci a încolțit în inima și-n mintea sa gândul măreț al ridicării unui local de școală, această misie revenindu-i. Ion Mara povestește: ,,Am început îndată propaganda printre săteni în acest scop şi, sub formă de clacă cu braţele şi cu căruţele s-a început adunarea materialului prin scoaterea şi transportarea pietrei de temelie din dealul Mocrea. S-au adus materiale şi de prin satele de origine ale coloniştilor, mai ales lemn din regiunea moţilor şi astfel în doi ani 1935 – 1937 s-a ridicat un local cu două săli de clasă şi locuinţă pentru învăţător. Mobilierul necesar a fost lucrat la Şcoala de Arte şi Meserii din Arad de către elevii acelei şcoli, în urma apelului făcut la acea şcoală.Cursurile au început numai într-o sală, nefiind tencuită a doua sală nici în interior. A fost obţinută aprobarea de a se aduce o bibliotecă a fostului Gimnaziu desfiinţat din Ineu de cca. 300 de cărţi, apoi s-a înfiinţat şi al II-lea post şi munca s-a dus şi pe plan economic luând fiinţă aci o Cooperativă de valorificarea cerealelor”.

Perioada Ineu, locul unde dascălul gorjean a sfințit locul, va atârna greu la dosarul lui după 1945 deoarece în localitatea respectivă a funcționat o cunoscută tabără legionară. Între 1935-1940 îl vom regăsi ca simpatizant al mișcării legionare, practică destul de comună pentru tineretul intellectual de atunci.

În același timp cu ridicarea localului de școală s-au derulat lucrările pentru înălțarea unui lăcaș de cult. În septembrie 1941 este mobilizat și participă la campania armatei române de pe frontul antisovietic.
După ce este demobilizat, pentru a-și școlariza copiii, se mută în Arad, unde funcționează la mai multe școli. În anul 1953 este trecut ,,în alte locuri de muncă” , ultimii cinci ani fiind Instructor Cultural la Asociația Nevăzătorilor.

S-a pensionat în anul 1969. Moare în 1990, la vârsta de 82 de ani, ultimii ani din viață petrecându-i la Brașov, unde se stabilise fiul său cel mare, Zamfir Mara.

Ion Mara va reuși prin talentul său literar să ne ofere o imagine pură a satului gorjenesc din prima jumătate a secolului al XX-lea.Talentul său literar s-a manifestat în anii petrecuți la Școla Normală de Învățători din Craiova.

Debutul literar se va produce  în spațiul gorjenesc, în anul 1930, în ziarul ,,Gorjanul” publicând mai multe poezii, dintre care amintim: ,,Cântecele mele”, ,,Inscripție pe un caval vechi”, ,,Livada mea”, ,,Lună”, ,,Scrisoare de la mama”, ,,Slove pe o cișmea”etc. De la primele sale poezii s-a putut observa atașamentul sufletesc profund la spațiu existențial care-i marcase copilăria și adolescența. Puritatea sentimentelor sufletești este completată de limpezimea versurilor, ce te ademenesc să cunoști lumea pe care el o îndrăgește atât de mult, satul său ,,valah”, de pe ,,Jii”.

În anii următori a continuat să publice în ziarul ,,Gorjanul”, dar și-n alte publicații din Oltenia și din țară(,,Arhivele Olteniei”, ,,Ramuri”, ,,Gând şi slovă oltenească” din Craiova, ziarul „Fapta” condus de Mircea Damian din Bucureşti, iar la Arad la „Biserica şi Şcoala”, „Şcoala Vremii”, „Litera”. Prin grija poetului Alexandru Iacobescu și prin contribuția financiară a epigramistului Alexandru C.Calotescu-Neicu, în anul 1932 a apărut volumul ,,Lespezi în lumină”. Dintre poeziile incluse în acest volum amintim: ,,Fântâna părăsită”, ,,Icoane șterse”, ,,În pridvorul vechi”, ,,La fântâna cu nuci”, ,,Rânduri pe o piatră de hotar”, ,,Unde-a fost bordeiul”, ,,Schitul vechi”, ,,Slove pe o cișmea”, ,,Stejarul din câmp” etc. În anul 1935, în colecția ,,Pământ și suflet oltenesc” va apărea volumul ,,Versuri”.

Ion Mara a avut mereu conștiința spațiului istoric în care s-a născut, eroii săi de suflet fiind Tudor din Vladimirii Gorjului, în ,,ițari și baibarac bogat”, Ecaterina Teodoriu, ,,atât de tânără între străbuni, luminând cu ei laolaltă veacul”, luptătorii de la podul Jiului din 14 octombrie 1916, care au ,,prefăcut podul în munte de granit”, Victor Popescu și partizanii săi, gorjenii căzuți la datorie pe atâtea câmpuri de luptă.

Bibliografie:

Ion Mara, Însemnări din campanie-Povestirile unui om, Ediție îngrijită și prefațată de Dumitru Cauc, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2023

Ion Mara, Poezii, editor și prefațator Ion Mocioi, Târgu-Jiu, 2003.