Ca în fiecare an, elevii de la Școala Gimnazială ”Antonie Mogoș” Ceauru participă la Concursul Național „Patrimoniul cultural, istoric și natural – Zestrea comunităților locale” , ajuns la ediția a V-a. Este un concurs de cercetare istorică a patrimoniului cultural local, care se desfășoară sub forma unui proiect național în care sunt implicați toți factorii responsabili în protejarea și promovarea patrimoniului. Anul 2025 va fi un an al omagierii eroilor și memoriei lor și se va desfășura sub genericul „Eroi, monumente și biserici”.

Echipajul I de la Școala Gimnazială ”Antonie Mogoș” Ceauru a fost alcătuit din elevele Teodora Irina Bîjnea și Ștefania Popescu Buzuloiu, coordonate de profesor Cornel Șomîcu.

Din punct de vedere geografic și istoric, Valea Jaleșului cuprinde în mare măsură bazinul hidrografic al râului cu acest nume pornind de la Arcani, Stroiești și Câmpofeni și până la Cornești, Stolojani, Bălava, Găvănești ș.a. În zorii Evului Mediu, în această zonă am avut județul Jaleșului, dispărut la sfârșitul secolului al XV-lea.

            Asistăm la un sistem complex de relații în cultura noastră tradițională. Obiceiurile pe care specialiștii le impart în calendaristice sau de peste an, împreună cu cele pe care le-au numit ale vieţii de familie formează un sistem de complexe interrelaţii, în interiorul familiei, neamului, comunității mai mici sau mai mari.[1]

             În Gorjul rural de odinioară(Valea Jaleșului), obicei reluat în prezent acolo unde s-a putut după 1989, vorbim de reintegrarea  locuitorilor în obștea tradițională  care funcționa pe lângă alte  două instituții fundamentale: biserica și școala. Mai ales în Gorjul de sub munte, obștile locuitorilor au jucat un rol fundamental. Biserica a fost și rămâne locul central într-un sat , ”un axis mundi al spațiului românesc, de unde și importanța pe care a avut-o în cadrul tradițiilor de întemeiere și hotărnicire a așe­zărilor”[2]. Deloc întâmplător, în vechime  casele sătenilor se grupau în jurul bisericii, care, fiind în centrul vetrei sătești și uneori preceda întemeierea așezării propriu-zise.

               Potrivit celor ajunse până la noi, teritoriul satului întemeiat se delimita în funcție de nevoile obștii și devenea vatră a așezării, împrejurul căreia se trăgea o brazdă cu plugul cu doi boi – zice tradiția – spre a fi feriți de boli, mai ales de holeră și ciumă. Etnografia ne lămurește că uneori  hotarele unui sat se întindeau până unde se auzea toaca de lemn a bisericii din mijlocul vetrei sătești. În zonele de deal și de munte, hotărnicirea unui sat se făcea, încă din vremile voievodale, pe înălțimile ce-l înconjurau și pe cursurile de ape.[3]

             Avem deci acel sat al cărui spațiu era delimitat cosmic și geografic,  cu locuințele sale, norme de viață și organizare, cu cultura și civilizația sa tradițională, într-un cadru etnic precis și unitar. Acesta se înconjura și cu un gard al țarinii, având o poartă păzită de „jitar”, care supraveghea țarina și intrările de pe teritoriul sătesc. Teritoriul era un bun al obștii și nu putea fi înstrăinat sau vândut unui locuitor din alt sat. El se administra după „obiceiul pământului”, care a avut, în Evul Mediu românesc, restricții severe în această privință. O singură posibilitate era totuși: vânzarea sau dăruirea unui teren unei persoane înrudite cu un locuitor al satului respectiv.