1. Sabin Velican-un dascăl și scriitor de excepție

Cunoscutul dascăl și scriitor Sabin VELICAN (Sabin Popescu-Lupu)s-a născut la 4 februarie 1909, în satul Celei, comuna Tismana, jud. Gorj, într-o familie de țărani. Tatăl – Vasile Popescu, Mama – Elena Velican. Copilăria și școala primară în satul natal (1917-1922) apoi Școala Normală la Târgu-Jiu (1922-1927) ca șef de promoție.

Împreună cu un grup de intelectuali gorjeni (Grigore Geamănu, N. Diaconescu, Nicolae Hasnaș, Mișu Căprescu, av. Lenghel, Gh. Năchescu) scoate la Tg.-Jiu publicația bilunară „Curentul nou” (1928-1929). În 1929, editează la Chișinău, împreună cu Gh. Năchescu și Ion Huștiu, gazeta „Opinia Chișinăului” (pentru articolul „Strigăm!” i se intentează primul proces de presă).

Cariera literară a lui Sabin Velican a pornit cu lucrarea “Frumoasele” apărută la Chişinău. Sabin Velican ne-a încredinţat în 1997 o mărturie inedită despre cariera sa de dascăl pe care o reproducem în cele ce urmează, documentul în original avându-l în arhiva proprie ca o mărturie de preţ.

Prin Basarabia

“Am terminat Şcoala Normală din Târgu-Jiu în 1928 ca şef de promoţie. Din cauză că posturile de învăţători în Gorj se dădeau prin intervenţii politice, iar tatăl meu era simplu ţăran, n-am putut să iau post în judeţul meu. Am plecat în Basarabia considerând că şi acolo sunt tot copii şi oameni pe care să-I învăţ.
Am fost bine primit şi angajat într-un sat cu gara la 2 km, cum am cerut, ca să pot avea legături cu Chişinăul, unde am început să colaborez la reviste şi ziare.
Împreună cu trei studenţi, dintre care unul tot gorjean, am scos timp de patru luni gazeta “Opinia Chişinăului”, pentru care am fost chemat în justiţie să răspund de conţinutul articolului “Strigăm!”. Am scăpat numai datorită unui magistrate basarabean care mi-a spus că am dreptate, dar n-am probe. Peste 12 ani am fost din nou dat în judecată dar atunci aveam dovezi pentru cele scrise şi am scăpat mult mai uşor.
În satul Chirca unde eram învăţător şcoala funcţiona într-o cameră închiriată cu pământ pe jos. Avea doar cinci pupitre. Mai mult de jumătate din copii învăţau în genunchi pe lutul umed.
Acolo am început construcţia unui local de şcoală, strângând primele fonduri. Plecând la militărie, şcoala a fost terminată de alt învăţător gorjean. După militărie, căsătorindu-mă, am găsit două locuri vacante în comuna Mălăeşti, judeţul Lăpuşna, pe malul Nistrului, spre a fi împreună cu soţia.
Aici am scris romanul “Pământ viu” la vârsta de 23 de ani, roman premiat din 26 de lucrări, ca cel mai bun roman social, de către Uniunea Intelectuală din România. Premiul a fost de 10 000 lei. Publicarea s-a făcut în Editura “Socec” din Bucureşti în 1938.
În timpul războiului, în 1942, am fost premiat de Asociaţia Generală a Învăţătorilor din Bucureşti pentru articolele din presă privind susţinerea luptei şi drepturilor poporului roman. O vreme am fost preşedintele Asociaţiei Învăţătorilor din Chişinău şi judeţul Lăpuşna. Am scos revista “Şcoala Basarabeană” unde eram prim-redactor tot prin Asociaţia Învăţătorilor.
Revenind la Târgu-Jiu la înaintarea armatelor ruse, după armistiţiu, am scos la Târgu-Jiu gazeta “Cuvânt Moldovenesc” împreună cu profesorul Boga până au ajuns ruşii în oraşul nostrum.Cât am stat în Chişinău, în perioada 1941-1943, am colaborat la publicaţiile “Raza” condusă de pr. V. Ţegordei, o gazetă minunată care făcea legătura între basarabenii de pretutindeni din ţară; la “Cuvânt Moldovenesc”-săptămânal; la “Basarabia, ziar cotidian al Ministerului Propagandei; la “Basarabia literară” şi “Bucovina literară”. Tot în acest oraş au fost tipărite cărţile “Frumoasele”-nuvele şi “Drumul Sevastopului”-povestiri…”

O viață așa cum a fost

După război a fost apoi director al Şcolii Generale nr.6 Târgu Jiu (1944-1948), al cărei local a fost construit în anii 1945-1946, din donaţii, colecte, subscripţii şi agoniseala proprie.
În 1952 a fost condamnat la 5 ani de închisoare, pentru articole antisovietice, a executat doi ani la penitenciarele Craiova, Ghencea, Caransebeş, Popeşti-Leordeni, devenind apoi şomer, muncitor zilier la calea ferată, funcţionar şi din nou dascăl, la Tismana, Băleşti, Şcoala Normală Târgu Jiu, Bărbăteşti, Casa de copii şcolari, Şcolile generale nr.8 şi nr.4 Târgu Jiu, până la pensionare (1971). A primit „Grameta de binecuvântare pentru apărarea bisericii” a Mitropoliei Basarabiei (1943), Premiul „Pompiliu Marcea” al Revistei „Europa” (1995), înscrisuri de excelenţă din partea unor instituţii culturale gorjene şi titlul de cetăţean de onoare al municipiului Târgu Jiu.
Cărţi apărute:  „Pământ viu” (roman), Ed. „Socec”, Bucureşti, 1939; „Frumoasele” (nuvele), Ed. „Cuvânt Moldovenesc”, Chişinău, 1942; „Drumul Sevastopolului” (nuvele), Ed. „Cuvânt Moldovenesc”, Chişinău, 1942; „Rusalin, viteazul munţilor” (basme), Tip. „N.D. Miloşescu”, Târgu Jiu, 1945; „Încântare” (roman), Ed. „Alexandru Ştefulescu”, Târgu Jiu, 1994; „Împărăţia luminii” (basme compuse, nu culese), Ed. „Alexandru Ştefulescu”, Târgu Jiu, 1994; „Răzvrătitul” (roman), Ed. „Alexandru Ştefulescu”, Târgu Jiu, 1995; „Docan” (roman), I-Ed. „Gorjeanul”, Târgu Jiu, 1995, II-Ed. „Punct”, Târgu Jiu, 1997; „Greşeala lui Dumnezeu”, Ed. „Spicon”, Târgu Jiu, 1997; „Poezii”, Ed. „Ager”, Târgu Jiu, 1997; „Robii destinului” (roman), Ed. „Alexandru Ştefulescu”, Târgu Jiu, 1999; „Micul vrăjitor” (basme compuse, pentru copii mici), Ed. „Alexandru Ştefulescu”, Târgu Jiu, 1999; ”Amintiri despre oameni și neoameni”, Editura ANAMAROL, București, 2016.

2. Constantin Stanciovici-Brănişteanu(1815-1893), făuritor de școală românească la Târgu-Jiu

Constantin Stanciovici Brănişteanu, dascăl și om de cultură,   a marcat trecutul  Gorjului în secolul al XIX-lea, lucru cu atât mai important cu cât se născuse la Bucureşti. Pentru Gorj reţinem faptul că dascălul  Constantin Stanciovici Brănişteanu a fost primul primar al municipiului Târgu-Jiu, a fost întemeietorul învatamântului public în limba română din judeţul nostru şi iniţiatorul activităţii culturale în oraşul de pe Jiu.

După sosirea sa în oraşul Târgu Jiu la recomandarea Eforiei Şcolilor Naţionale, tânărul profesor Constantin Stanciovici a trebuit să se confrunte cu nenumăratele lipsuri referitoare la buna funcţionare a şcolii publice din oraş care din păcate nu avea nici local propriu. Numirea profesorului Constantin Stanciovici s-a făcut începând cu data de 1 aprilie 1832 dar acesta s-a prezentat în oraşul Târgu Jiu abia două săptămâni mai târziu,  insuficient ca și  la această dată localul ales pentru şcoală să fie  amenajat în vederea începerii cursurilor. Magistratul oraşului, medelnicerul Răducan Sărdănescu a implicat  dorobanţii de aici să aducă cinci meşteri dulgheri din cuprinsul judeţului în vederea definitivării lucrărilor necesare localului de şcoală pentru începerea cât mai grabnică a cursurilor, aflăm aceste informații din documentele de arhivă studiate de Daniel Cismașu și valorificate în săptămânalul Vertical.

în anul 1834 la doar doi ani după instalare, tânărul profesor Constantin Stanciovici a fost pe punctul de a fi transferat în alt judeţ însă prin stăruinţa  medelnicerului  Grigore Bâlteanu, împreună cu numeroşi orăşeni, care au adresat o petiţie Eforiei Şcolilor Naţionale prin care au solicitat ca profesorul şcolii publice din oraşul Târgu Jiu să nu fie transferat, acesta a rămas în continuare să predea cursuri elevilor de aici.
Referitor la bunul mers al învăţământului în toată perioada cât a fost profesor şi chiar după aceea, Constantin Stanciovici s-a implicat activ în buna desfăşurare a cursurilor prin asigurarea în permanenţă atât a condiţiilor în care se desfăşurau cursurile cât şi în asigurarea materialului didactic necesar pregătiri didactice a elevilor ce frecventau cursurile şcolii orăşeneşti închiriind astfel de câte ori era nevoie diferite case din Târgu Jiu care să asigure condiţiile necesare bunului mers al învăţământului de aici, printre proprietarii de imobile în care a funcţionat şcoala din oraş numărându-se şi Lăudat Frumuşanu sau Barbu Gănescu. În anul 1840 pe lângă şcoală a înfiinţat şi o bibliotecă şcolară pentru început cu un număr de 86 volume achiziţionate tot din iniţiativa sa iar de multe ori folosea şi bani personali în achiziţionarea de diferite materiale didactice sau mobilier necesar bunului mers al instituţiei.
În anul 1841, profesorul Constantin Stanciovici a fost totuși transferat în oraşul Slatina cu toate insistenţele şi demersurile făcute de boierii şi negustorii oraşului către Eforia Şcolilor Naţionale fiind înlocuit cu profesorul Alexandru Nicu Craiovescu. A revenit în învăţământul din Târgu Jiu abia în anul 1850 atunci când tot locuitorii oraşului au solicitat acest lucru iar şcoala a deschis-o tot în casele Uţei Măldăreasca din strada Tudor Vladimirescu, acolo unde a funcţionat şi prima dată.

În 1838, Constantin Stanciovici-Brănișteanu deschidea primele cursuri de candidati de învăţători pentru şcolile săteşti din judeţ, inaugurând învaţământul pedagogic în Gorj. Din 1847, a fost secretarul particular al generalului Gh. Magheru, alaturi de care participă la Revoluţia de la 1848. A fost preşedinte al Magistratului Târgu-Jiu, în 1850 si 1855, iar în 1864 a devenit primul primar din istoria Târgu-Jiului. Ca reprezentant al autorităţii publice locale, se preocupa de modernizarea Grădinii Publice din Târgu-Jiu, una din cele mai frumoase din ţară, la vremea aceea. Şi-a adus, de asemenea, contribuţia la înfiinţarea primei şcoli secundare din Târgu-Jiu, Gimnaziul Real de Băieţi. Constantin Stanciovici Brănişteanu a ajutat, totodată, la constituirea Muzeului Gorjului, cel dintâi muzeu judeţean din Regat. Printre elevii săi s-au numărat Alexandrina Magheru, fiica generalului paşoptist, Grigore şi Barbu Gănescu, autori ai unor însemnate lucrări de istorie şi istorie a literaturii române şi franceze, surorile Paulina, Raluca şi Maria Stravescu, devenite actriţe de renume ale Teatrelor Naţionale Craiova, Bucureşti şi Iaşi, viitorul ministru Vasile Lascăr şi mulţi alţii. Este primul scriitor modern al Gorjului, fiind autorul primului manual şcolar din istoria ţinutului – „Agenda”, fiind tipărit în 1839, în Tipografia lui Zaharia Carc, precum si un „Memoriu asupra întâmplărilor de la 1848”.
Sub acelaşi mandat de magistrat al lui Constantin Stanciovici s-a luat iniţiativa sprijinirii comenzii de foc a oraşului prin înfiinţarea a 24 de rezervoare de apă precum şi dotarea cu numeroase unelte specifice, în acelaşi timp s-a decis formarea străzilor oraşului şi „împuţinarea ascunsurilor făcătorilor de rele” iar siliştile sau locurile virane s-a hotărât să fie împrejmuite, s-a angajat în folosul Poliţiei oraşului un telal şi un „bătător de tobă”, un alt proiect pus în aplicare în perioada acestui mandat a fost înfiinţarea grădinii publice iar în cuprinsul acesteia, aflată „între ape”, s-au construit patru prăvălii din a căror chirii avea să fie întreţinută această grădină publică. S-au mai amplasat pe trotuarele noilor străzi un număr de 60 felinare pe lângă cele 39 care funcţionau iar în piaţa oraşului s-au amplasat încă un număr de 3 felinare mici şi unul mare. Locuitorii birnici ai oraşului care în mandatul de magistrat al lui Constantin Stanciovici rămăseseră restanţi din anii anteriori cu un număr de 1635 zile de muncă în folosul comunităţii au fost folosiţi la construirea şi pavarea cu piatră a străzilor nou înfiinţate.

3. Alexandru Ștefulescu(1856-1910), dascăl de seamă al Gorjului

Cu siguranță, personalitatea lui Alexandru Ștefulescu a marcat istoria învățământului din Gorj dar asta a fost doar o parte din activitatea sa. În 2023, istoricul Gheorghe Nichifor ne-a adus o a doua ediție, revăzută și adăugită a cărții ”ALEXANDRU ȘTEFULESCU-UN DESTIN ÎN SLUJBA ISTORIEI” , Editura MĂIASTRA, Tg-Jiu, 588 de pagini. Despre Alexandru Ștefulescu au scris de-a lungul anilor și Ion Mocioi, Daniela și Valentin Pătrașcu, Dan Neguleasa, Grigore Pupăză și alții.

Alexandru Ștefulescu a fost un dascăl de excepție, apreciat de multe ori de autorități în cei peste 30 de ani de carieră didactică.Generațiile sale de elevi  au arătat buna pregătire a dascălului, dar și a istoricului și a omului de cultură.

Alexandru Ştefulescu „s-a născut la anul 1856, în luna martie, ziua 24” la Tg-Jiu, în familia preotului Constantin Ştefulescu, mama numindu-se Elena. Reperele biografice  ale vieţii sale sunt prezentate şi în documentul cu nr. 226 din 27 octombrie 1910: „Act de moarte al domnului Alexandru Ştefulescu în etate de ani 55, de profesiune institutor, domiciliat şi născut în comuna Târgu‑Jiu, căsătorit cu doamna Ana Ştefulescu – mort la 26 ale curentei luni, la orele 6  ante meridiane, în casa din strada General Tell, no. 11. Martori au fost… . Cazul morţii s‑a constatat de noi prin domnul medic verificator M. Cruceanu, care a şi eliberat certificatul cu nr. 128/1910…”.

După terminarea cursurilor Școlii Primare de Băieţi la Tg.-Jiu în iunie 1867,Alexandru Ştefulescu a urmat Seminarul pentru institutori de la Bucureşti . Alexandru Ştefulescu a activat o perioadă ca pedagog la Seminarul Nifon din Bucureşti, iar în martie 1877 se afla la Liceul din Bârlad. La 21 decembrie 1878 devine institutor titular la Şcoala Primară de Băieţi din Tg.-Jiu, unde a activat până la sfârşitul vieţii, cu o scurtă întrerupere între anii 1900 – 1904, când a fost revizor şcolar. În 1888, Alexandru Ştefulescu a fost  director suplinitor al Şcolii Primare de băieţi din Tg.-Jiu, în acelaşi an fiind inspectat la clasă de către Titu Maiorescu, ministrul Instrucţiunii Publice.  În 1890 a fost ales  director plin al şcolii, pentru ca la 1 aprilie 1892 să demisioneze deoarece Primăria i-a tăiat subvenţia. Revine la post în 1893, activând până la 31 august 1897, când se îmbolnăveşte şi primeşte un concediu de trei ani. În 1898, după câteva luni de concediu a revenit la catedră. În august 1894 revista „Jiul” publica într-una dintre rubricile sale faptul că de mai mulţi ani Alexandru Ştefulescu întreprinsese „studii ştiinţifice asupra judeţului şi în special în ce priveşte bogăţiile arheologice şi istorice din acest colţ al ţării”.

 Referindu-se la înfiinţarea Muzeului de care și-a legat numele în urmă cu mai bine de un secol, Alexandru Ştefulescu afirma în lucrarea ”Istoria Tîrgu-Jiului” că muzeul: „îşi datoreşte începutul unei mici colecţiuni de porunci domneşti, slavone şi româneşti, manuscrise şi fotografii de pe monumentele istorice, monede dace, romane, ale autorului, precum şi colecţiuni de ştiinţe naturale ale domnilor Iuliu Moisil, Aurel Diaconovici şi Witold Rolla Piekarski”.

La 1 decembrie 1883 se va căsători cu Ana Gheorghiu, fiica negustorului târgujian Petrache Gheorghiu, iar la 12 septembrie 1884 se naşte unicul lor copil, Maria.

Preocupat  de trecutul istoric al Gorjului, se dedică unor ample cercetări istoriografice, preocupare care avea să primească aprecieri de la prietenul său Nicolae Iorga precum și de la alte personalități ale învățământului românesc din acea perioadă.

Alexandru Ștefulescu a depus multă stăruință în adunarea a diverse materiale istoriografice de pe cuprinsul Gorjului pe care l-a parcurs în lung și în lat împreună cu inginerul Aurel Diaconovici, șeful Serviciului Tehnic al Județului Gorj, reușind cu sprijinul acestuia și al altor colaboratori să înființeze Muzeul Gorjului, al cărui membru fondator a fost (16 iulie 1894) în calitate de  director, alături de Iuliu Moisil – secretar,  Aurel Diaconovici –  casier și Witold  Rolla Piekarski – custode, muzeu care astăzi îi poartă numele.

Alexandru Ștefulescu a cercetat trecutul Gorjului, a învățat nenumărate limbi străine și a scris numeroase articole, a publicat documente și traduceri în publicațiile locale  ”Șezătoarea săteanului”,  ”Amicul tinerimii”, ”Jiul”,  ”Buletinul Gorjului”, ”Amicul poporului”, dând județului în care s-a născut monografii istorice de referință, precum: „Gorjul istoric și pitoresc”, „Mânăstirea Tismana”, „Polovragi, „Istoria Târgu-Jiului”, „Documente romano-salve referitoare la județul Gorj” ș.a, primele premiate de Academia Română (1905).

 Datorăm istoricului Gheorghe Nichifor  un portret consistent al lui Alexandru Ștefulescu: ”Fiu de preot, cu studii incomplete de teologie şi filologie, Alexandru Ştefulescu este indiscutabil un autodidact. Bun cunoscător de limbi străine, clasice şi moderne, dascăl de vocaţie, puternic angajat în mişcarea de regenerare culturală,  el îşi leagă numele de tot ce înseamnă iniţiativă spirituală pe aceste meleaguri: presă militantă, modernizarea învăţământului, crearea de societăţi culturale, asociaţii, biblioteci, aşezăminte, bănci populare, înfiinţarea Muzeului Gorjului etc. Alexandru Ştefulescu este un prolific publicist, traducător din rusă, franceză, engleză, poloneză, sanscrită, slavă etc. Este preocupat de fotografia-document, arheologie, numismatică, genealogie, paleografie, dar mai presus de toate a rămas prin lucrările de istorie editate”(”Alexandru Ștefulescu-istoricul”-LITUA, 2004).

Tot Gheorghe Nichifor scria în 2023 despre  Alexandru Ștefulescu: ”Istoriografia gorjeană a fost dominată de creația lui Alexandru Ștefulescu, cercetător prolific, a cărui operă, timp de peste un secol, nu  a putut fi depășită, nici măcar egalată. Spirit erudit, capabil  de însemnate eforturi intelectuale, el se înscrie în contextul generației sale,  de propășire și progres cultural ale neamului românesc. Problematica abordată în scrierile pe care ni le-a lăsat exprimă realism și suplețe științifică, precum și dorința de a deschide drumuri  noi în cercetarea istorică locală. Cu limitele inerente, pe care le-am marcat atunci când le-am sesizat, generate de epoca pe care o parcurge sau izvorâte din

propria concepție, lucrările lui Ștefulescu rămân bunuri spirituale ce reclamă studiu și aprofundare”.

(Gheorghe Nichifor, Alexandru Ștefulescu-un destin în slujba istoriei, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2023, pag. 19)

4. Titu Rădoi, un dascăl, un destin

Titu Rădoi(1932-2000) a fost și rămâne un reper al  culturii gorjene. Ca şi multe alte personalităţi care s-au făcut remarcate pe aceste meleaguri, nici Titu Rădoi nu era gorjean, era ardelean. S‑a născut la 29 iunie 1932 în satul Cetan, comuna Vad, judeţul Cluj, unde părinţii săi, Ion N. Rădoi şi Aurelia,  erau cadre didactice.

Titu Rădoi a urmat cursurile şcolii primare şi generale la Cetan – Cluj şi în satul Câmpofeni – Gorj, apoi liceul la Târgu‑Jiu (Liceul „Tudor Vladimirescu“) şi la Dej (Liceul „Andrei Mureşan“). Între anii 1950 – 1954 a fost student al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii Cluj.

În lunile septembrie şi octombrie 1954 a funcţionat ca profesor de limba română la Şcoala Generală Stăneşti. S‑a transferat apoi la Şcoala din Arcani, unde în anii 1955 – 1956 Titu Rădoi a îndeplinit şi funcţia de director.

În perioada 1956 – 1973 profesorul Titu Rădoi a predat literatura română la Liceul „Tudor Vladimirescu“. El şi‑a încheiat activitatea didactică la Liceul de Chimie Industrială Târgu‑Jiu(Colegiul Tehnic “General Gheorghe Magheru”), unde a activat din anul 1973 până la pensionare, îndeplinind inclusiv funcţia de director al şcolii.

În paralel cu prestigioasa activitate didactică,  Titu Rădoi s‑a implicat cu pasiune şi pricepere în activitatea culturală. Începând cu anul 1962 a fost secretarul Cenaclului literar „Columna“ iar activitatea de analiză literar – critică a creaţiilor şi promovarea tinerilor autori au contribuit la alegerea profesorului Titu Rădoi în funcţia de preşedinte, pe care a deţinut‑o până la retragerea în Arcani, la casa părintească.

În anul 1975 a fost numit rector al Universităţii cultural‑ştiinţifice a municipiului Târgu‑Jiu.

În anul 1962 Titu Rădoi şi‑a început activitatea publicistică, iniţial colaborând cu ziarul clujean „Făclia“, apoi în decursul anilor, cu alte publicaţii gorjene şi naţionale: „Steagul nostru“, „Gazeta Gorjului“, „Scânteia“, „Scânteia tineretului“, „Ramuri“, „Flacăra“, „Tribuna“, „Steaua“, „Gorjeanul“, „Brâncuşi“ ş.a.

În anul 1969 a editat prima revistă şcolară gorjeană, apărută după 23 august 1944, intitulată „Jiul literar ştiinţific“. În acelaşi an a îngrijit prima antologie de literatură gorjeană, intitulată „Gorjul literar“.

În martie 1990 a apărut primul număr al revistei „Columna“ a Fundaţiei „Constantin Brâncuşi“, preşedinte Titu Rădoi, iar în aprilie 1990 s‑a tipărit primul număr al săptămânalului „Curierul Dreptăţii Sociale“ al Partidului Social Democrat Român, având redactor şef pe Titu Rădoi.

În anul 1969 a condus un colectiv care a redactat monografia Târgu‑Jiului, publicată în acelaşi an sub titlul „Târgu‑Jiu – schiţă monografică“.

În anul 1981 Editura „Scrisul Românesc“ din Craiova i‑a publicat cartea de reportaje „Columnele prezentului“, în care într‑un stil poetic a reuşit adevărate ode, întărite de documente ori amintiri sentimentale despre locuri şi oameni din Gorjul contemporan.

Cartea „Alexandru Ştefulescu. Epoca, omul, opera“, apărută în anul 1995 este rezultatul activităţii de cercetare despre istoricul Alexandru Ştefulescu, principalul autor documentarist al Gorjului şi despre vasta sa operă. Romanul „Cântec mare de petrecut“ (Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi, 1996“) este unul al trăirii reale, transpusă artistic.

Titu Rădoi a avut multe initiative didactice și culturale dar a fost devorat de  pasiunea pentru teatru, jucând încă din copilărie primele roluri, pe când era elev la Câmpofeni, iar apoi, ca student, la Cluj. Șansa de a activa creator și în acest domeniu artistic a apărut o dată cu înființarea Teatrului Popular din Târgu-Jiu, când a devenit primul său regizor punând în scenă mai multe piese din repertoriul naţional: „Nota zero la purtare“, „Ultima etapă“, „Adam şi Eva“, „Trei crai de la răsărit“ ş.a. Titu Rădoi a avut și o viață de familie reușită. A fost căsătorit cu profesoara Paraschiva Bâcoi și au avut doi copii: Augustin (astăzi economist) şi Ana (profesoară de matematică).

Titu Rădoi a murit la 31 decembrie 2000.

5. Victor Popescu, dascălul erou al Primului Război Mondial

Fiu de învățător, Victor Popescu s-a născut la 21 septembrie 1886 în satul Valea cu Apă. Activitatea și voința tatălui i-au direcționat preocuparea pentru luminarea satelor. ”Apostol și ziditor în cetate”cum îl numea istoricul Dumitru Cauc în lucrarea ”Victor Popescu-simbol al luptei poporului român pentru întregire națională”(Ediția a II-a, Editura Universitaria, Craiova, 2022), eroul gorjean a slujit școala dar și țara prin faptele de eroism din anii Primului Război Mondial.

Victor D.Popescu(1886-1970), s-a născut la 21 septembrie/4 octombrie 1886 în satul Valea cu Apă,comuna Fărcăşeşti,judeţul Gorj.Tatăl său,Dumitru I.Popescu era de profesie învăţător în localitatea respectivă.Victor Popescu a făcut studiile primare sub îndrumarea tatălui său,iar studiile secundare le-a efectuat la Liceul”Traian” şi la Liceul”Tudor Vladimirescu”din Târgu Jiu.Apoi,a urmat cursurile Şcolii Normale din Bucureşti.
În 1906, Victor Popescu a obţinut diploma de învăţător,fiind repartizat în comuna Bărbătești din judeţul Gorj.După un an a fost numit învăţător în comuna natală unde l-a înlocuit pe tatăl său. Acesta  s-a dedicat cu pasiune meseriei sale,după cum o dovedesc procesele-verbale încheiate cu ocazia inspecţiilor făcute la clasă. Într-un astfel de document,din 19 martie/1 aprilie 1910 se menţionează următoarele:”Lecţiile au fost reuşite.Forma de învăţământ  a fost potrivită obiectelor din care  s-a predat.  Atenţiunea este cultivată. Disciplina se păstrează.Învăţământul este clar,  precis,interesant şi are în vedere folosul practic.” Se poate remarca deci că la scurt timp după numirea pe post,învăţătorul Victor D. Popescu a dovedit o reală înclinaţie spre cariera didactică el depunând eforturi reale şi pentru luminarea locuitorilor din Fărcăşeşti.

În anul 1912 ,Victor  Popescu a obţinut definitivarea în învăţământ.În anul 1913 a fost mobilizat în cadrul Regimentului 18 Gorj,participând la al doilea război balcanic.  Prin Ordinul de zi nr.1858 din 1916,  el a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă,ajungând în august 1916 comandant de pluton în cadrul Companiei a II-a.batalionul I din Regimentul 18 infanterie Gorj. În fruntea oamenilor săi,tânărul învăţător s-a distins prin curajul său în luptele date pentru eliberarea Transilvaniei,la Livezeni,Crivadia,Merişor etc.Victor Popesu a dovedit reale calităţi de conducere,fiind notat cu înaltul calificativ de”foarte bine”în dosarul său militar.În acest sens,semnificativ este faptul că din cei 137 de învăţători şi profesori mobilizaţi în cadrul Diviziei a I-a,numai 21 au fost primit acest calificativ.

În toamna anului 1916 va fi silit să rămână în spatele frontului.  Împreună cu căpitanul Gheorghe Gutuleanu și cu sergentul Aristică Costea s-au afundat în pădurile de lângă Brătuia  cu direcția Vlăduleni. Au putut vedea cu acest prilej dimensiunile dezastrului, trupele germane și austriece care mergeau pe direcția Filiași-Craiova și șirurile numeroase de prizonieri români care mergeau spre Ardeal. Atunci, în acele clipe, dacă luăm de bune mărturisirile eroului făcute în 1926, s-a hotărât să lupte în spatele frontului. 

Deoarece cel mai bine cunoștea zona natală, Victor Popescu s-a întors la Valea cu Apă.  Victor Popescu a intrat repede în conflict cu ocupantul. Astfel, în noaptea de 6-7 decembrie 1916, Victor Popescu a omorât doi soldați germani care veniseră să-i percheziționeze casa. A avut aceeași soartă și cel de-al treilea soldat al patrulei, de la sediul acesteia obținând arme și documente importante ale ocupantului.

Timp de mai multe luni, în timp ce dușmanul era informat că Victor Popescu trecuse în Ardeal acesta s-a ascuns la diverși locuitori din Negomir, Covrigi, Horăști, Miluta și Fărcășești. În acele clipe s-a cristalizat proiectul de rezistență în spatele liniilor inamice sau ”bătălia din umbră” cum au numit-o cineaștii care au preluat această poveste. Grupul format de Victor Popescu s-a cristalizat în februarie- martie 1917 și număra 25-30 de oameni. Centrul de comandă a devenit Poiana Mărului unde au avut loc doar întâlniri de noapte.

Victor Popescu va lansa mai multe proclamații în care îi cheamă pe soldați și săteni să i se alăture pentru a-i lovi pe cei care le iau ”hrana și laptele de la gura copiilor”.

Lupta devenea una foarte aprigă și plină de trădări. I-a aflat și i-a pedepsit pe trădătorii de neam: preotul Gheorghe Roșoga, călugărul Aftangel Toma și Gică Scânteie. Incursiunile partizanilor sunt necruțătoare cu dușmanul iar pe capul lui Victor Popescu s-a pus un premiu uriaș la vremea aceea(30 000 lei). În noaptea de 30-31 mai 1917, Victor Popescu, Ionel Prunescu și Gheorghe Ioana l-au executat pe călugărul informator Toma. Foarte curând a existat un moment de răscruce, într-o ambuscadă la Roșia Jiu pier Prunescu și Ioana iar Victor Popescu va fi rănit.

Cea mai răsunătoare lovitură a partizanilor-neconfirmată documentar- va fi  dată în luna iunie 1917, când oamenii lui Victor Popescu  atacă oraşul Târgu-Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea va rezista mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor.

Va reveni în rândul trupelor din Moldova. În primăvara anului 1918,Victor Popescu a fost demobilizat,primind cu acest prilej gradul de căpitan.
În satul natal Victor Popescu s-a întors în 1920.  Între anii 1920-1943 el şi-a făcut cu multă sârguinţă nobila meserie de dascăl.  În anul 1966,la împlinirea vârstei de 80 de ani,Victor Popescu a fost înaintat în mod excepţional la gradul de maior,ca recunoaştere a meritelor sale din timpul primului război mondial. Având respectul oamenilor între care locuia,Victor Popescu s-a stins în anul 1970,  trecând astfel în rândurile eroilor neamului.

Privitor la partea eroică a existenței sale, regretatul Constantin Ispas ne-a lăsat o poezie populară cu acest subiect:„Chemarea primului partizan român din mai 1917”: „Ostaşi de orice grad, ordon şi cer// Al vostru comandant şi ofiţer// Popescu Victor cu al său stat major//Să daţi de ştire grabnic tuturor// ca să vă prezentaţi cum ţara cere…//…/Pe steagul ţării aţi jurat credinţă// Şi ţara este azi în suferinţă//…/ Nu-s două căi, ca să puteţi alege// Pe coase puneţi mâna, pe topoară//Pe furci, ca dacii de odinioară//…/ Decât captivi acasa, prigoniţi// mai bine să luptaţi, ori să muriţi// Cu arma-n mână, pentru ţara vie,// Luptaţi cu noi! Veniţi la Datorie// Nu daţi crezare iudei defetistă// Că oastea ţării nici nu mai există.//…// În codru căutaţi-ne de grabă, // Cât mai e timp, acum! Fără zăbavă// Acestea vi le cere tuturor,// Popescu Victor şi-al său stat major.// Chiar azi v-aşteaptă să veniţi la el .// la luptă, pentru ţară şi drapel! //…Şi voi săteni, primari, notari, prefecţi,//…// Al ţării glas de mamă ascultaţi// Nu mai predaţi la nemţi pe evadaţi// Nu mai cercaţi, pe noi chiar, a ne vinde,// Căci niciodată, vii nu ne vor prinde//…//pe prizonierii noştri evadaţi,// La noi, cu arme, să îi îndrumaţi,// Să lupte pentru ţară mai departe! // Cu fruntea sus: Victorie sau moarte! // Acestea vi le cere tuturor,// Popescu Victor şi-al său stat major!//.
După război, Victor Popescu a revenit la catedră, la Şcoala Valea cu Apă, fiind învăţător, director al şcolii, profesor de geografie, având Statul personal nr. 5253. În octombrie 1941, Victor Popescu primeşte medalia „Răsplata muncii” pentru meritele deosebite obţinute ca învăţător, revizor şi inspector şcolar.
Regimul comunist vede în eroul rezistenţei antigermane, ca și în alți membrii ai generației care au făcut Marea Unire, dușmani potențiali. În 1948, Tribunalul Militar Craiova îl condamnă la plata unei amenzi de 10.000 lei, pentru „propagandă contra regimului”. Autorităţile comuniste îi vor lua  dreptul la pensie din septembrie 1948 până în aceeaşi lună a lui 1956. În 1952, Victor Popescu este „închis şi deţinut un an de zile în lagăr la Ghencea, Bucureşti”.

6. Învățătorul Ioan I. Popescu(1855-1929), o viață dedicată școlii

«Pentru ceea ce am făcut pentru şcoală şi pentru săteni, doresc să mi se pună un tablou fotografic în una din clase, directorul să se intereseze de starea tabloului, iar inspectorii să consemneze în procesul-verbal situaţia tabloului!», a lăsat prin testament asta dascălul din Bărbăteștii Gorjului, Ioan I. Popescu, la finalul unei cariere didactice de excepție.

 În ultimii ani, istoricii Gheorghe Gorun și Petre Rădulea, medicul și scriitorul Cornel Munteanu, profesorul Vaile Gogonea, urmașii familiei, doamnele Maria Rogojeanu și Violeta Motorgeanu, au făcut eforturi deosebite pentru a scoate această personalitate a învățământului gorjean de sub colbul uitării. În prezent avem chiar o școală care poată acest nume la Bărbătești și un monument ridicat în anul 2022.

Ioan I. Popescu a fost fiul unui ţăran cu același nume, din satul Bărbătești , absolvent al Şcolii  Normale.  A funcţionat o perioadă la Tunşi (Ţicleni), la Petreşti şi apoi a venit la Bărbăteşti. La  Bărbăteşti a  dovedit o mare stăruinţă în pregătirea elevilor după cum spun martorii timpului.  Examenele de sfârşit de şcoală se dădeau la centrele de comună, câte 4-5 şcoli pe comună! La examenele acestea, elevii învăţătorului Ioan Popescu erau primii, aveau cele mai bune rezultate! Deoarece școala se desfăşura în  două clădiri particulare, acesta a hotărât  să construiască o şcoală şi a cumpărat pământ cu banii lui, a construit şcoala cu banii lui şi ai sătenilor.

Dascălul Ioan Popescu a făcut parte din delegaţia care a reprezentat Gorjul în 1912 la festivitatea dezvelirii la Iaşi a statuii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Acolo, Ioan Popescu, învăţătorul gorjean  a avut cinstea să deschidă manifestarea naţională pentru că a luat primul cuvântul! «Domnilor, Cuza Vodă, salvatorul poporului românesc este viu între noi, cât va fi neamul românesc! După cum Iisus îl învie pe Lazăr din morţi, aşa Cuza Vodă deşteaptă din somn pe ţăranul român! Ceea ce a rămas neterminat de la Tudor Vladimirescu s-a terminat sub Cuza Vodă! Voi, muncitori cu palma bătută de cornul plugului şi sapă, cu spinarea dogorită de arşiţă, îmi daţi vocea voastră nevinovată şi înăbuşită de nevoi către Cel Preaînalt, ca să deschidă porţile cereşti şi să-l trimită pe Cuza Vodă în formă de duh sfânt, ca să intre în acest corp de aramă şi să stea de vorbă cu cei dezrobiţi! Pentru toate aceste şi alte multe fapte ale mele şi marile fapte ale lui Cuza Vodă, zic: În veci să fie pomenit de neamul românesc şi de istoria ţării»!

 Pentru rezultatele la învăţătură ale copiilor şi pentru diversele şi deosebitele preocupări sociale, a fost decorat cu medalia «Răsplata Muncii» clasa I, care se acorda pe vremea aceea cadrelor didactice. A fost contemporan cu Mihai Busuioc, alias Domnu Trandafir, învăţătorul lui Sadoveanu, pentru că au fost amândoi medaliaţi şi au avut aceleaşi preocupări sociale.

Profesorul I. D. Lăudat, un intelectual al Bărbăteştiului a prezentat un episod petrecut în sângerosul an 1907, când s-a prezentat la cancelaria şcolii de la Bărbăteşti un căpitan cu doi soldaţi cu baionete la arme! Căpitanul l-a întrebat pe învăţătorul Ioan Popescu: «Dumneata ştii cum stă ţara în momentul de faţă»? Învăţătorul a răspuns: «Da, domnule căpitan, sub dictatură militară»! După aceea, căpitanul a perchiziţionat arhiva şi biblioteca şcolii, dar, nu a găsit nici un act compromiţător! I-a mai spus învăţătorului că boierul l-a reclamat că răscoală poporul, însă, acum s-a edificat că nimic din cele reclamate stăpânirii nu este adevărat şi l-a felicitat că nu a găsit nimic compromiţător! Căpitanul i-a mai comunicat învăţătorului că acelaşi boier mai pârâse doi ţărani din satul Socu, că se opun stăpânirii şi că merită să fie împuşcaţi! Şi acestor ţărani le-a luat învăţătorul apărarea, asigurându-l pe căpitan că nici în acest caz nu este ceva adevărat! Boierul nu făcea altceva decât să-i pârască pe ţăranii care nu-i munceau pământul! În aceeaşi situaţie au mai fost şi alţi doi ţărani, care au fost salvaţi de la moarte, chiar în momentul în care erau gata să fie împuşcaţi! Învăţătorul Ioan Popescu le-a spus că le garantează viaţa ca martor, că nu era nimic adevărat din cele spuse de către cei care îi pârâseră pe amărâţii de ţărani nevinovaţi!

„Subsemnatul Ioan I. Popescu, fost învățători, azi pensionari, din comuna Bărbătești, plasa Bibești, județul Gorj. Aflându-mă la bătrânețe și în complectă sănătate la minte, și ca drept recunoștință pentru că am încherbat aici, la școală, ca învățători cei 44 de ani de serviciu, dăruiesc școalei pe veci, una bucată pământ, lată 13,50 metri și lungă din șoseaua județeană dinspre apus spre răsărit, 120 metri spre răsărit până în Gh. Cochințu și alții. (…) Care pământ, azi, valorează suma de 30.000 lei, cumpărat cu acte, transcrisă în Tribunal în anii 1922 și 1926, de la moștenitorii lui Erimia Moraru. Pentru că școala e făcută după un plan al mieu și nou de zid, lucrată cu banii mei și ai locuitorilor din Bărbătești și Socu, și pentru stăruința ce am depus, să mi se păstreze în localul școalei un tablou fotografic subt îngrijirea și răspunderea oricărui domn director al școalei. Să fie obligat orice director ar fi să viziteze o dată pe an mormântul meu cu copilașii….”, ne povestea, în revista FORMULA AS, nepotul marelui dispărut, cunoscutul jurnalist Ion Longin Popescu.

7. Dascălul Gheorghe Mănoiu

Dascălul gorjean Gheorghe Mănoiu  s-a născut la 15 august 1895, în satul Rasova, din comuna Băleşti, în familia ţăranilor săraci Gheorghe şi Aniţa Mănoiu. A urmat  cursurile şcolii primare din satul natal, apoi Şcoala Normală Craiova. La 4 aprilie 1915, este încorporat în armată şi propus pentru Şcoala de ofiţeri de rezervă. La 4 octombrie 1915, Gheorghe Mănoiu  va absolvi  şcoala şi este înaintat la gradul de sublocotenent. Lăsat la vatră, este numit învăţător chiar la şcoala primară din satul natal, Rasova. Va  participa ca și combatant la ambele războaie mondiale, ajungând până la gradul de maior. Este înmormântat în Cimitirul din Târnăveni după ce a murit pe frontul celui de-al doilea război mondial.

În vara anului 1917 este concentrat şi va participa vitejeşte la marea bătălie de la Mărăşeşti, unde a fost rănit. Tot atunci a fost decorat cu ordinul „Crucea Comemorativă” şi înaintat la gradul de locotenent. În timpul spitalizării de la Iaşi, sublocotenentul Gheorghe Mănoiu se reîntâlneşte cu sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu, pe care o cunoștea anterior,  cu care se împrieteneşte şi apoi se logodeşte. Împreună înduraseră gerul de pomină şi tifosul nimicitor, în iarna şi primăvara lui 1917, şi participaseră în cadrul aceleiaşi unităţi gorjene, Regimentul 43/59 infanterie, unitate desprinsă din Regimentul 18 Gorj, la pregătirile pentru luptele ce urmau a fi date în vară. Aleasa inimii lui însă cade eroic în fruntea plutonului său. Este rănită şi, în ziua de 23 august 1917, viteaza fiică a Gorjului a încetat din viată în Spitalul Militar Iaşi.

Sunt mai multe momente care l-au legat pe Gheorghe Mănoiu de dragostea vieții lui, Ecaterina Teodoroiu. Astfel, în luptele din 6 noiembrie 1916 din apropiere de Filiaşi, Cătălina Toderoiu a fost rănită de un obuz la ambele picioare, fiind internată la Spitalul „Regele Ferdinand” din Iaşi. Aici îl va reîntâlni pe sublocotenentul Mănoiu, care fusese şi el rănit.

După ieşirea din covalescenţă, la începutul anului 1917, Ecaterina a fost încadrată în Regimentul 34/59 Infanterie, în calitate de comandant de pluton în Compania a 7-a, unde se afla sub comanda sublocotenentului Gheorghe Mănoiu. Colonelul Jipa, comandantul Regimentului 43/59 Infanterie, a menţionat episodul sosirii eroinei: 

„În ziua de 23 ianuarie 1917, Ecaterina Teodoriu terminându-şi convalescenţa în spital şi neavând în Moldova niciun cunoscut şi nicio legătură cu nimeni, şi-a adus aminte de tovarăşul său de spital şi s-a hotărât să se ducă la regimentul din care făcea el parte. De aceea, luând o sanie particulară, s-a transportat din Iaşi în comuna Dumitreşti-Gălăţei, unde era cantonat Regimentul 43/59 Infanterie. Acolo s-a prezentat domnului maior Mareş, comandantul regimentului şi i-a raportat că a venit la regiment în calitate de cercetaşă voluntară cu scopul de a îngriji de soldaţii bolnavi, printre care începuse să se declare tifosul exantematic.

Domnul comandant al regimentului a prezentat-o corpului ofiţeresc la popotă şi i-a îngăduit să se instaleze în cantonamentul Companiei a 7-a pe care o comanda sublocotenentul Mănoiu. Aici, timp de aproape o lună de zile, a îngrijit cu mult devotament de numeroşii bolnavi în Compania a 7-a, a stăruit să se facă despăduchierea lor şi chiar a gătit la bucătărie pentru soldaţi. În ziua de 7 februarie 1917 s-a dus la Iaşi şi s-a prezentat M.S. Regina Maria, rugând-o să îmbunătăţească traiul soldaţilor din Regimentul 43/59 Infanterie. M.S. Regina a ascultat-o cu bunăvoinţă şi apoi a ordonat ca să i se pună în sanie 400 kg sare de bucătărie şi câteva mii de ţigări pentru soldaţi. Aceste daruri Ecaterina Teodoriu le-a împărţit personal la toţi soldaţii din regiment. În ziua de 14 februarie, în urma unui denunţ anonim la Marele Cartier General cum că în cantonamentul Regimentului 43/59 Infanterie se găseşte o femeie, domnul colonel Lăzărescu, şeful de stat major al Diviziei a II-a a făcut o anchetă. Simţindu-se vizată prin această anchetă, Ecaterina Teodoroiu s-a prezentat în persoană domnului general Broşteanu, comandantul Diviziei a XI-a, şi i-a raportat situaţia sa.

Domnul general Broşteanu găsind întemeiate cele raportate de Ecaterina, a ordonat Regimentului 43/59 Infanterie să o menţină la serviciu ca şi până atunci, dându-i respectul cuvenit şi a raportat verbal A.S.R. Principele Carol. A.S.R. Principele Carol şi-a adus aminte că o cunoaşte pe Ecaterina şi va interveni la M.S. Regele să o decoreze. În adevăr, la 17 martie 1917, M.S. Regele a decorat pe eroină cu Medalia «Virtutea Militară» de aur şi i-a acordat gradul de sublocotenent onorific în Regimentul 43/59 Infanterie, plătindu-i-se solda corespunzătoare din Casa Palatului. De la această dată eroina a luat parte completă la instrucţia trupei în timpul refacerii, fiind ataşată plutonului comandat de sublocotenentul Mănoiu în Compania a 7-a iar când sublocotenentul Mănoiu lua comanda companiei, ea rămânea drept comandant de pluton”.

În iulie 1925, locotenentul Gheorghe Mănoiu era avansat la gradul de căpitan şi mutat la Regimentul 19 infanterie Caracal. În perioada 1939 – 1944, a fost concentrat de mai multe ori. După actul de la 23 august 1944, căpitanul în rezervă Gheorghe Mănoiu a cerut să fie trimis pe front pentru a lupta ca voluntar. Cererea i-a fost aprobată şi a fost numit comandant de companie. De aici trimite fratelui său o scrisoare în care menţiona: „Să ştii că sunt fericit pentru că am ocazia de a lupta din nou cu arma în mână împotriva cotropitorilor germani care mi-au ucis pe Ecaterina Teodoroiu, logodnica mea”.

În luptele pentru cucerirea cotei 495 de la Oarba de Mureş, căpitanul Gheorghe Mănoiu a fost rănit grav. Cu stomacul perforat şi plămânii ciuruiţi de gloanţe, a fost transportat la spitalul din Târnăveni, unde, cu tot efortul depus de medici, în ziua de 23 septembrie 1944, bravul erou a încetat din viaţă pe masa de operaţii. Înainte de ultima bătălie, căpitanul Gheorghe Mănoiu şi ostaşii de sub comanda sa au rostit jurământul pe care, cu 27 de ani în urmă, îl rostiseră şi luptătorii de la Mărăşeşti:„PE AICI NU SE TRECE!”. Şi luptătorii români şi-au ţinut jurământul: duşmanul a fost învins, dar cei mai mulţi dintre ei se află astăzi în Cimitiriul din Târnăveni.

Știm astăzi că între cele două războaie mondiale, Gheorghe Mănoiu s-a aflat la catedră. În 1944 a revenit pe front pe masa de operație la spitalul din Târnăveni, județul Mureș. Este înmormântat, cu alți 490 de eroi, în cimitirul din orașul Târnăveni – o parte din cei 11.000 de eroi căzuți în bătălia de la Oarba de Mureș. Un cămin cultural din satul Rasova din comuna Bălești îi poartă numele pe meleagurile natale începând cu anul 2023.

8. Gorjeanul Nicolae Pârâianu, comandor de marină și profesor universitar de excepție

Nicolae Pârâianu(1904-1998), o personalitate de excepție a științei militare din domeniul marinei, este mai puțin cunoscut în locurile natale. Comandor de marina prof. univ. dr. Nicolae Pârîianu s-a născut  în cartierul Vădeni din oraşul Târgu Jiu, la 8 ianuarie 1904, se trăgea, după mamă, Maria, din satul Topârcea din Marginea Sibiului, iar după tată, Mihail, se considera urmaş al marelui ban al Olteniei de la începutul secolului al XVIII-lea. A fost primul ofiţer al armatei române care a demisionat după 23 august 1944, în semn de protest faţă de noua tendinţă de orientare politică în ţară.

Și-a făcut studiile primare și gimnaziale la Târgu-Jiu,  mai întâi la pensionul de limbă germană condus de profesorul Ștefan Bobancu și apoi la Gimnaziul ”Tudor Vladimirescu”. A continuat cu Liceul ”I.C. Brătianu” Pitești. A absolvit la 1 iulie 1924 ca șef de promoție Școala Navală Constanța, fiind înaintat în gradul de sublocotenent.  A îmbinat cariera militară cu cea didactică și a fost nevoit să înfrunte ororile temnițelor comuniste.

Cariera militară
 
Şi-a început cariera  miltară  pe 5 august 1924, la Apărarea Fixă Fluvială, de unde, pe 3 noiembrie 1924, a fost detaşat la Baza Navală Fluvială. În perioada 1 aprilie – 15 octombrie 1925 a fost ambarcat pe monitorul „Mihail Kogălniceanu” din cadrul Forţei Navale Fluviale.
Pe 27 decembrie 1927 s-a căsătorit la Roşiorii de Vede cu  Elena R. Florian, şi a avut doi copii, Marinela, născută pe 2 mai 1928 şi Răzvan, născut pe 5 iulie 1929, la Genova-Italia.
Reținem că în baza Înaltului Decret nr. 287/1929, publicat în Monitorul Oficial nr. 32 din 9 februarie 1929, pe 25 decembrie 1928, a fost trimis pentru trei ani la studii în Italia pentru a urma cursurile Şcolii de Geniu Naval din Genova (director Eugen de Vito). Aici a obţinut, pe 14 noiembrie 1931, titlul de doctor în inginerie navală şi mecanică. 
Întors în ţară, la 1 octombrie 1931, a fost încadrat la Arsenalul Marinei. Pe 12 februarie 1932 a fost înaintat în gradul de locotenent inginer, în baza Înaltului Decret nr. 413/1932 fiind trecut în Corpul Tehnic al Armatei. În perioada 19 august 1934 – 7 mai 1935 a fost detaşat la Şantierul Naval Turnu Severin, unde a fost membru în Comisia de supraveghere pentru repararea monitoarelor „Lahovary” şi „Catargiu”, respectiv preşedinte al acestei comisii, între 7 mai şi 2 noiembrie 1935.
Între 12 noiembrie şi 13 decembrie 1936 a efectuat o misiune la Istanbul. La 10 mai 1937 a fost înaintat în gradul de căpitan inginer. Între anii 1938 şi 1940 şi-a desfăşurat activitatea la Institutul de Proiectări „Dr. Teckel” din Olanda, respectiv la Şantierele Navale şi fabrica MAN din Augusburg – Germania. Personal, a supravegheat la Hamburg, în Germania, construcţia actualei nave-şcoală „Mircea“ (1938-1939) şi s-a specializat în construcţia de submarine, la Bremen şi pe şantierele navale din Olanda, în acelaşi timp.
 
La 1 octombrie 1939 a fost mutat în Comandamentul Diviziei de Dunăre, iar la 1 aprilie 1940 la Arsenalul Marinei Regale din Galaţi. De la 1 octombrie 1941 a făcut parte din Comisia de supraveghere a submarinelor aflate în construcţie în Şantierul Naval Galaţi.
 
Pe 20 martie 1943 a fost înaintat în gradul de locotenent-comandor inginer. La 29 mai 1943 a fost numit în Administraţia Comercială a Stabilimentelor Industriale ale Marinei.
Pe 1 februarie 1945 a demisionat din armată, demisie acceptată prin Î.D.R. nr. 37 din 10 ianuarie 1945. Prin Î.D. nr. 1554 din 10 mai 1940, publicat în Monitorul Oficial nr. 107/1940, a fost distins cu Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler.
 

Învățământ și cercetare

  Nicolae Pârâianu, după trecerea în rezervă,  a desfăşurat o laborioasă activitate de proiectare şi cercetare în domeniul construcţiilor navale. De asemenea, în perioada 31 ianuarie 1945 – 1 octombrie 1952 a fost conferenţiar la Institutul Politehnic (Secţia de Tehnică Navală), iar între 1 octombrie 1952 – 1 octombrie 1956 profesor la Institutul Tehnic din Galaţi.
 
De la 1 octombrie 1956 a fost angajat şef de secţie la Institutul Tehnologic pentru Construcţii de Maşini din Bucureşti, preluat pe 31 decembrie 1957, prin reorganizare, de către Institutul Tehnologic pentru Construcţii de Maşini şi Electrotehnice (I.T.C.M.E.).
 
Între anii 1951 şi 1958 a fost profesor şi şef al Catedrei de Termotehnică şi Maşini Navale la Institutul Politehnic Galaţi. A predat cursurile de „Teoria calculului şi construcţia maşinilor navale”, „Maşini şi instalaţii navale” şi „Vibraţiile maşinilor navale” la Institutul Mecanico-Naval.
 
Din  11 mai 1964 a fost angajat ca inginer proiectant şef la Institutul de Cercetări Tehnologice Construcţii de Maşini Bucureşti, de unde, pe 1 aprilie 1968, a fost angajat, prin transfer, inginer proiectant şef (specialist) la ICEPRONAV Galaţi.
 
A fost menţinut în activitate şi după data-limită de vârstă ca inginer proiectant principal gradul II, de la 1 februarie 1970. Pe 1 decembrie 1974 a fost angajat prin transfer în interes de serviciu la Institutul de Proiectări pentru Construcţii de Maşini din Bucureşti, de unde s-a pensionat pe 31 noiembrie 1977, la vârsta de 73 de ani.
  
În perioada 24 septembrie 1958 – 11 mai 1964, activitatea profesională a inginerului Nicolae Pârâianu i-a fost întreruptă, fiind întemniţat la Aiud, pe motive politice. După Revoluţia din Ungaria (1956) şi-ar fi exprimat în public revolta faţă de jefuirea ţării de către „ocupanţi“, faptă pentru care a primit o pedeapsă de 16 ani de muncă silnică, fiind însoţit la închisoare de profesorii şi studenţii care intraseră în grevă, în semn de protest, după arestarea sa.
 
În cazul inculpatului Pârâianu Nicolae, instanţa a reţinut faptul că „înainte de 23 august 1944, făcând parte din Marina Militară şi fiind în oraşul Galaţi, a avut legături apropiate cu legionarii Vasilache Solon şi Ibrăileanu Aurel, conducători ai organizaţiei legionare din acel oraş.
 
În perioada guvernării legionare din 1940-1941, lucrând la Şantierele Navale Galaţi şi fiind simpatizant al organizaţiei legionare, a fost numit de conducerea legionară a şantierelor în forul superior legionar al acestor şantiere ce judeca cazurile de desfacere a contractelor de muncă ale persoanelor considerate indezirabile pentru organizaţia legionară.
 
De menţionat este că după rebeliunea legionară din anul 1941 a fost scos din cadrele Marinei Militare pentru faptul că a deţinut la domiciliul său unele materiale cu conţinut legionar. Ulterior fiind reprimit în Marina Militară, prin intervenţii a activat până în anul 1945, când a ieşit în rezervă.
  
A fost internat şi la Aiud şi a fost şi în izolare la Secţia II. E descris în acelaşi loc ca un om înalt, serios, ce a suportat în tăcere detenţia (nu vorbea cu nimeni). A fost eliberat prin Decizia din 4 aprilie 1964.  Se pare că şi fiul său Răzvan Pârâianu, născut la Genova în 1929, fusese arestat în 1948 împreună cu alţi elevi şi studenţi acuzaţi de apartenenţă la o organizaţie subversivă, Yvonne, şi condamnat la trei ani de închisoare pentru complot în scop de răzvrătire la cinci luni de detenţie la Jilava şi a fost eliberat în 1951, urmând a avea şi trei ani de domiciliu obligatoriu.
 
După eliberarea sa, în 1964, a lucrat  la IPCM Bucureşti şi apoi din 1968. la străduinţele dlui Gelu Kahu, ce-i fusese  asistent, a fost încadrat ca inginer la IPRONAV Galaţi, unde a condus C.T.E. (Consiliul Tehnic Economic), care verifica toate lucrările de proiectare şi în faţa căruia se susţineau toate proiectele, trebuind să reziste fiecare inginer ce-şi prezenta lucrarea unui tir de întrebări.
 
 Prof. dr. ing. Liviu Stoicescu scria: ” În ceea ce priveşte omul Nicolae Pârâianu a fost apreciat tot timpul vieţii ca având un caracter ferm şi inflexibil, care nu admitea compromisuri, fiind animat totodată de simţul onoarei, al adevărului şi al dreptăţii. Comandorul Nicolae Pârâianu se înscrie în elita Marinei Române ca o personalitate de prim rang în construcţiile navale şi în învăţământul de specialitate, pe care le-a slujit cu cinste şi devotement. Prin dispariţia sa, România a pierdut şi un bun român.”
 
 
Bibliografie:
 
Academia Navală „Mircea cel Bătrân” Constanţa, „Buletin Ştiinţific”, Anul III, Nr. 1, ianuarie – martie 2000
 
Marian Moşneagu, „Dicţionarul marinarilor români”, Bucureşti, Editura Militară, 2008
 
Marian Moşneagu, “Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă”, Bucureşti, Editura Militară, 2010
 
Liviu Stoicescu, „60 de ani de învăţământ superior naval la Galaţi 1951 – 2011”, ediţia a 2-a revizuită, Galaţi, Editura Pax Aura Mundi, 2012
 

9. Grigore Pupăză, născut să fie dascăl

Dascălul care și-a legat numele de  Arcanii Gorjului, Grigore Pupăză a marcat istoria învățământului gorjean. Nu vorbim aici doar de o personalitate culturală care a avut de înfruntat greutățile vremii, Grigore Pupăză a  făcut războiul, a intrat în conflict cu autoritățile comuniste, a fost arestat și destul de greu reintegrat de statul comunist. Eroul acestor rânduri a fost înainte de toate un slujitor al catedrei, a  câștigat premii și medalii cu elevii pregătiți de el, a fost decorat ca soldat și a lăsat în urmă o operă istoriografică remarcabilă. Autoritățile locale din Arcani și locuitorii acestei așezări probabil nu realizează  suficient cât de mult a însemnat pentru zonă Grigore Pupăză.

La 25 mai 2005, la inițiativa prof. dr. Gheorghe Nichifor, filiala Gorj a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, în cadrul Simpozionului anual „Gorjul-vatră de istorie românească”, ediţia a XX-a, l-a omagiat pe Grigore Pupăză  printr-o complexă sesiune de comunicări ştiinţifice, cuprinzând materiale precum : „Grigore Pupăză – fiu al localităţii Arcani” (prof. Daniel Drumen, primarul comunei Arcani la vremea aceea), „Grigore Pupăză – rezistent la comunism” (prof. Gheorghe Gorun. Colegiul Naţional „Spiru Haret”,Târgu-Jiu), „Grigore Pupăză – istoricul” (prof. Gheorghe Nichifor, Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu”. Târgu-Jiu), „Grigore Pupăză – folclorist” (prof. Al. Doru Şerban, scriitor), „Grigore Pupăză – reprezentant de seamă al şcolii gorjene” (prof. Dorina Nichifor, Şcoala Generală „Al. Ştefulescu”, Târgu – Jiu), „Aspecte didactice în opera prof. Grigore Pupăză” (prof. dr. Maria Cochină, Inspectoratul Şcolar Judeţean Gorj), „Grigore Pupăză – publicistul” (prof. Cornel Şomâcu, Şcoala Generală Băleşti), „Grigore Pupăză-combatant pe frontul din Răsărit” (gen. rez. C. Ispas, Asociaţia Veteranilor de Război Gorj), „Gânduri despre prof. Grigore Pupăză” (prof. Ion Priescu). Cu acest prilej, au fost lansate lucrările  „Istoria învăţământului din Gorj” și ” File de jurnal”.

Grigore Pupăză(1915-1997) s-a născut la 12 iulie 1915 în satul Dobriţa din comuna Runcu. A absolvit cu rezultate foarte bune  Școala Normală „Spiru Haret” din Târgu-Jiu şi a fost laureat pe ţară  al concursului Societăţii „Tinerimea Română”.

Grigore Pupăză a urmat în perioada 1937-1938  Şcoala de ofiţeri în rezervă  de la Ploieşti,  servind ca ofiţer în Războiul dintre 1941-1944, participând la luptele din Crimeea, Rostov pe Don şi Iaşi. A fost decorat cu „Coroana României” şi „Virtutea Militară cu panglici”.

Şi-a început activitatea de dascăl la şcoala primară din satul Ceamăn, judeţul Sălaj, iar în anul următor va trece la şcoala din satul Chichişa, judeţul Sălaj, sat populat numai de maghiari. Iată ce povestea Grigore Pupăză despre acele momente: “Şovinismul maghiar alimentat pe deoparte de intensa propagandă a Budapestei, iar pe de alta de prea durul tratament al autorităţii româneşti, era piedica cea mare care sta în calea elanului meu de dascăl tânăr. Am încercat totuşi să-l birui şi singura armă mi-a fost apropierea sufletească a copiilor. Îmi lipsesc procesele verbale de inspecţiuni care arată îndeajuns acest lucru. Conştiinţa mea de dascăl păstrează însă faptul acesta ca pe cea dintâi victorie dobândită în şcoală. A trebuit să înfrunt toate lipsurile ce le poate întâmpina un dascăl care n-a primit nici “prima de echipare” şi nici un alt ajutor ce se acordă robotaşilor începători din alte tagme. Pare poate de necrezut că era o imposibilitate de a găsi o gazdă. Am căutat totuşi să realizez ceva. Şi cred că niciodată nu-mi va fi dată o mai mare bucurie ca aceea trăită acolo când copiii de unguri cântau cu atâta suflet cântece româneşti şi murmurau limba românească ca şi copiii români din satele vecine.
        În viaţa satului era o imposibilitate a interveni în vreun chip. Conduşi de preotul reformat, se arătau totdeauna refractari oricărei acţiuni româneşti. La 15 martie 1939 când Budapesta striga prin toate aparatele de radio, în ungureşte-“Înapoi Ardealul, imediat înapoi”-am stat la cancelaria şcoalei până noaptea târziu când au venit soldaţii de la Cegunica, jandarmii au împrăştiat pe cetăţenii unguri ai satului care ne aşteptau pentru a ne lovi ca pe unii ce eram singurii români printre ei.”
        Activitatea şcolară de la Ceamăn şi Chichişa va fi continuată în Gorj la Dobriţa şi Câmpofeni. După război, a fost profesor de matematică la Arcani iar apoi de limba şi literatura română la Ceauru şi Corneşti. A reuşit să absolve studiile de învăţământ superior la Timişoara fiind profesor de limba română, istorie şi constituţie. Va reveni la Şcoala Generală Arcani unde va rămâne până la pensionare în 1977. Lucrarea pentru obţinerea gradului didactic I din 1967- “Atestări folclorice despre emigraţia locală în SUA”- a căpătat o turnură aparte în ultimii ani. De numele lui Grigore Pupăză se leagă organizarea Muzeului Sătesc Arcani, instituţie care deşi a beneficiat de atenţia unor specialişti de prim rang de la instituţii de impact naţional nu a prea stârnit interesul “specialiştilor” gorjeni în domeniu.

La cererea organelor judeţene de partid, a redactat împreună cu colegul său, învăţătorul C.Cheznoiu, o lucrare despre istoria şcolii gorjene până în anul 1975, care a fost publicată însă abia în 2005.

Profesorul Dan Pupăză, cel care a dus mai departe pasiunea pentru școală a lui Grigore Pupăză, ne povestește despre tatăl său că începând cu 1 septembrie 1940 – după cedarea Ardealului de Nord, în urma Dictatului de la Viena, este utilizat la Şcoala din Dobriţa – Gorj. Acolo a înfiinţat corul şcolii, un cor pe două voci, cu care a participat la şezătorile Asociaţiei Învăţătorilor din Gorj, în anii 1940 şi 1941 și la programe artistice în cadrul Căminului Cultural „Badea Cârţan” din localitate.

Învățătorul  C. Cheznoiu își amintea peste ani:

„Au fost invitaţi să prezinte şi în Sala „ Căldăruşe” la Târgu-Jiu.

Dirijor fiind, şi pentru că între timp fusese concentrat la Regimentul 18 Dorobanţi din Târgu-Jiu, a trebuit să fie învoit de la unitate. Zâmbea când îşi amintea că a fost nevoie de învoire pe timp de două zile, lucru ce s-a făcut prin ordin de zi al colonelului în faţa regimentului, iar elevii Şcolii Dobriţa au fost transportaţi la Târgu-Jiu în 10(zece) care lungite, pe fân.

În aceeași formație au avut loc mai multe deplasări la Târgu-Jiu, uneori, convoiul era însoțit de persoane care mergeau pe jos pre oraș și, nu de puține ori, convoiului i se alăturau și alte care ce aveau aceeași destinație.

Cei mai mulți elevi au văzut, pentru prima dată, orașul cu prilejul susținerii acestor spectacole.

Pe lângă repertoriul specific acelor zile premergătoare războiului s-au cântat cântece ardeleneşti, în special aduse de la Camăr şi Chichişa, de la Treznea, de pe Valea Izei.”

Grigore Pupăză s-a căsătorit în 14 februarie 1943, cu învăţătoarea Elena D. Chirtoc din Câmpofeni şi s-a stabilit în acest sat.

În august 1943 obţine gradul „definitiv” la centrul de examinare Craiova, cu media 9,95.

În cadrul Regimentului 18 Gorj şi apoi cu Grupul 18 V.M. ia parte pe front la luptele din Crimeea până la Rostov, apoi la Iaşi, în pădurea Mârzescu.

Participant la Războiul din Răsărit până la Sevastopol, s-a distins prin merite militare deosebite pentru care a fost decorat cu Coroana României cu spade şi panglică de virtute militară, clasa a V-a.

Venit în Câmpofeni, unde se crease de către intelectuali, fii ai satului, o frumoasă tradiţie culturală, s-a alăturat acestora, aducându-şi obolul la manifestările culturale, care făcuseră, în acei ani, din satul Câmpofeni, centrul cultural al Văii Jaleşului.

În anul 1945, conducând corul şcolii din Câmpofeni, a obţinut premiul I pe judeţul Gorj. Corul era organizat pe patru voci. Cu echipa Căminului Cultural „Murmurul Jaleşului” a participat la diferite manifestări culturale locale şi în judeţ, manifestări consemnate de ziarul Gorjanul.

La  Târgu – Jiu, în anul 1946, a prezentat piesa „Ziditu-s-a”, creaţie originală, în care toți actorii erau elevi și studenți din sat.

În anii 1946-1948 a funcţionat ca îndrumător al şcolilor şi cursurilor ţărăneşti de pe lângă Căminul Cultural Judeţean Gorj, al cărui director era avocatul Miron Constantinescu. Urmase, în anul 1939, cursurile speciale de activişti culturali organizate de Fundaţia Culturală Regală la Grădiştea, jud. Vâlcea, trimis de jud. Sălaj.

În aceşti ani a fost un colaborator asiduu al ziarului ”Gorjanul” al cărui director era Jean Bărbulescu. Multe din scrieri au fost editoriale.

La Reforma Învăţământului din anul 1948, a fost încadrat la Şcoala Generală din Arcani, ca profesor de matematică.

În perioada 1952-1955, a fost trecut în „Cadru disponibil” pentru faptul că a participat la mişcarea anticomunistă condusă de căpitanul Gr. Brâncuşi, cunoscută sub numele de RUIC, adică Români Uniți-vă Împotriva Comunismului.

A fost arestat de acasă de Securitatea din Craiova. După multe încercări, în anul 1955 a fost reîncadrat la Şcoala Generală  Ceauru, iar din 22 septembrie este adus la Şcoala Generală Corneşti, la catedra de limba română la clasele V-VII.

A  urmat cursurile de calificare ca profesor de limba română, istorie şi constituţie la I.P.C.D. absolvindu-le cu nota 9,36 în anul 1962. Tot în anul 1962 a fost transferat la Şcoala Generală Arcani, la catedra de limba română.

În anul 1965 şi-a susţinut examenul de gradul II, ca profesor de limba română, cu lucrarea „Problema mediocrităţii şcolare şi acţiunile ce se pot întreprinde pentru rezolvarea ei în predarea limbii române” obţinând nota 10 la centrul Timişoara.

Cu aceeaşi medie a obţinut în anul 1967 şi gradul I cu lucrarea de cercetare: „Atestări folclorice despre emigranţii locali în S.U.A., în primele decenii ale veacului al XX-lea”, lucrare recenzată şi notată de prof. dr. Mihai Pop.

Ca activitate deosebită după venirea la Arcani se poate nota: Participarea în calitate de responsabil al brigăzii artistice şi agitaţie a Căminului Cultural Arcani şi al ansamblului folcloric al aceluiaşi cămin, cu aceste echipe la fazele raionale, regionale, apoi judeţene şi republicane, cum a fost în anul 1967, când au fost premiaţi cu „Dialog la distanţă”, iar cu „Dimierii de pe Jaleş”, la faza republicană.

În anul 1969, cu Ansamblul folcloric al pionerilor a obţinut „menţiune” la Faza Republicană cu programul „Cântec străbun, nu te uităm”, iar în anul 1972 „Premiul special al M.E. I.”, la faza republicană cu programul „Pe Jaleş în şezătoare”.

În anul 1973, ca bibliotecar, a obţinut „Premiul special al Editurii Ion Creangă”, între cele 10.000 de biblioteci din ţară, participante la concurs.

În anul 1976, premiul I pe judeţ cu programul Ansamblului Pionieresc din Arcani, „Ni-i cuvântul nostru scump hrisov”.

În cadrul Filialei Târgu-Jiu a Societăţii de Ştiinţe Filologice din R.S.R. a susţinut o serie de comunicări din domeniul folclorului şi metodicii predării limbii şi literaturii române.

Coautor al culegerii „Cântec din bătrâni” tipărită de Casa Creaţiei Populare Gorj, în anul 1971. În manuscris avea încă un material folcloric din zonă.

A fost 10 ani responsabil al Cercului Pedagogic al profesorilor de limba română de la ciclul gimnazial din centrul Tg-Jiu, unde a  adus o valoroasă contribuţie la procesul de modernizare a predării acestei discipline, prin referate şi studii mult apreciate, având satisfacţia de a fi sărbătorit în şedinţă festivă în 17 noiembrie 1977, cu ocazia pensionării.  Avea în manuscris lucrarea „Contribuţii privind dezvoltarea învăţământului din Gorj”, dată spre publicare Casei Corpului Didactic Gorj.

A iniţiat şi s-a ocupat  în mod deosebit de organizarea Muzeului Sătesc Arcani, unde, pentru strângerea şi depistarea obiectelor de muzeu, a fost sprijinit de elevii Şcolii Generale Arcani de corpul didactic şi de consăteni. Muzeul a fost aşezat în actualul loc în anul 1967 sprijinit şi de factorii de răspundere ai timpului. În anul 1969 a fost organizat, la Arcani, un simpozion naţional, privind organizarea unui muzeu, unde Gr. Pupăză, prezintă materialul intitulat: „Cum am organizat şi îndrumat activitatea elevilor în cadrul cercului muzeistic”.

Începând cu anul 1996, Muzeul Sătesc Arcani, poartă numele fondatorului său, Grigore Pupăză.A ieşit la pensie la data de 1 septembrie 1977.

Au apărut postum  lucrările:File de jurnal, 1940-1942, Editura Newest, 2005.; Jurnal de front, Sevastopol, Editura Newest, 2005; Istoria învăţământului din Gorj, în colaborare, Editura Newest, 2005; Dacă soarta ne desparte, Editura Măiastra, 2008;  Monografia raionului Târgu-Jiu, scrisă în anul 1964, în colaborare; Coautor al culegerii „Cântec din bătrâni” tipărită de Casa Creaţiei Populare Gorj, în anul 1971.; Contribuții la monografia folclorică a Văii Jaleșului – 2015; O viaţă dăruită şcolii  – 2015; Dascălii: averea României –  2015 ș,a,

Bibliografie:

Dan Pupăză, Grigore Gr. Pupăză: dascăl de țară, http://www.limbaromana.org, 2015

Cornel Șomîcu, PERSONALITĂȚI ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GORJEAN: Grigore Pupăză, http://www.scoalagorjeana.com, 13 septembrie 2020

10. Nicolae Mischie, dascăl și om politic determinant pentru învățământul din Gorj

Profesorul Nicolae Mischie, personalitate cunoscută în prezent mai mult pentru cariera politică de după 1989 decât pentru cea didactică, a marcat învățământul de pe aceste meleaguri din cel puțin trei ipostaze didactice: învățător, profesor de liceu și profesor universitar. Are meritul, din perspectiva omului politic,  că s-a luptat cu autoritățile centrale pentru  fondarea   la Târgu-Jiu a Universității  ”Constantin Brâncuși”. A devenit o personalitate controversată în ultimii ani de carieră politică datorită presei și jocurilor ce se făceau în interiorul unui partid politic. A făcut închisoare într-un dosar cu iz politic. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România la plata a 3.000 euro daune morale lui Nicolae Mischie, pe motiv că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu i-a asigurat fostului preşedinte al Consiliului Judeţean Gorj un proces echitabil.

Nicolae Mischie s-a născut pe 2 martie 1945 în satul Godinești, din județul Gorj,ca fiu al lui Alexandru și al Mariei Mischie. S-a născut într-o familie numeroasă, fiind cel mai mic născut din 15 frați. Asta nu l-a împiedicat să studieze pentru a ajunge dascăl. A făcut școala generală în satul natal iar apoi Școala Pedagogică de Învățători București în perioada 1959-1964. În perioada 1965-1969 a urmat cursurile  Facultății de Istorie-Geografie din cadrul Institutului Pedagogic Craiova și apoi pe cele ale Facultății de Istorie din Universitatea București. Între 1977-1990 a fost profesor la Liceul Industrial Nr. 6 Tg-Jiu(actualul Colegiul Național ”Spiru Haret” Tg-Jiu). După 1990 a urmat o carieră politică și administrativă, timp în care a obținut și doctoratul în Istorie(1992-1996) cu o teză despre Grigore Iunian, în cadrul Facultății de Istorie din Universitatea București.

Nicolae Mischie a susținut în anul 1968 examenul pentru definitivare în învățământ. În anul 1974 a obținut  gradul didactic II, iar in perioada 1978-1980 a  obținut gradul didactic I. Eroul acestor rânduri și-a început cariera didactică  ca învățător și apoi ca profesor la Școala Generală Godinești în perioada 1964-1977, cunoscând astfel problemele școlii  din mediul rural.

În anul 1977 ocupa prin concurs catedra de istorie la actualul Colegiul Național ”Spiru Haret”,  acolo unde devine si director adjunct,  concomitent ocupând  funcția de Președinte al Comitetului Municipal de Cultură – Târgu Jiu.

Deși implicat major în politică, Nicolae Mischie își va continua cariera didactică în învățământul superior târgujian. Astfel, va deveni Lector universitar între 1992-1996, Conferențiar (1997-2000) și Profesor universitar (începând cu anul 2000), toată cariera didactică universitară în cadrul Universității ”Constantin Brâncuși” Târgu-Jiu. În anul 2004, Nicolae Mischie a devenit Prorector al Universității „Constantin Brâncuși” Târgu-Jiu.

Cărți publicate în specialitate: 

„Grigore Iunian si epoca sa” | 1999

„Harta turistica a judetului Gorj”  | 1999

„Eclipsa” | 1999

„Viaţa şi activitatea lui Grigore Iunian” |1999

„Vasile Lascăr – reformator in administraţia de stat” | Editura Clussium | 2000 | Cluj

„Institutiile judetene ale administratiei de stat – Prefectura si Consiliul Judetean Gorj” | 2000

„Personalităţi gorjene de-a lungul istoriei” | Editura Fundatiei Premiile Flacara | Bucuresti | 2000

„Judetul Gorj” – album monografic | 2000

Viaţa culturală din România în perioada 1900 – 1910

Istoricul Prefecturii şi al Consiliului judeţean Gorj

Istoria statului şi dreptului românesc

„Judetul Gorj – album monografic” | Editura Fundatia Constantin Brancusi |Tg-Jiu | 2000

„Cronicari munteni si moldoveni despre Transilvania” | Editura Fundatiei Constantin Brancusi | 2000 | Tg-Jiu

„Grigore Iunian – aparator al regimului democratic din Romania” | Editura Fundatiei Constantin Brancusi | Tg-Jiu | 2000

„Istoria romanilor – Teste – examenul de capacitate” | 2000

„Istoria romanilor – Teste – examenul de bacalaureat” | 2001

„Istoria statului si dreptului romanesc”  | 2001

„Harta – municipiului Targu-Jiu” | 2001

„Obştea sătească în judeţul Gorj” | 2002

„Familii şi neamuri boiereşti în judeţul Gorj” | 2002

„Ghidul Judetului Gorj” | 2002

„Album didactic” | 2003

„Monumente antice si medievale – joc didactic” | 2003

„Gorjul Cultural 1890-1910” | 2003

Meşteşuguri  traditionale şi meşteşugari gorjeni | Editura Rhabon | 2003

„Monografia comunei Godinesti” | 2003

Nicolae Mischie  a candidat și a fost ales deputat de Gorj (în mandatele 1990-1992, 1992-1996) și ulterior Președinte al Consiliului Județean Gorj (în mandatele 1996-2000, 2000-2004). A fost membru al Congresului Puterilor Locale și Regionale din cadrul Consiliului Europei la Strasbourg în legislaturile 1996-1998 si 1998-2000. În anul 2000 a fost ales Senator de Gorj, însă a renunțat la mandatul de Senator in favoarea funcției de Președinte al Consiliului Județean Gorj, fiind mai mult legat de viitorul județului său.

Cea mai mare realizare a omului politic și profesorului Nicolae Mischie rămâne fondarea Universității ”Constantin Brâncuși”. Prof. univ. dr. Nicolae Mischie s-a stins din viață în data de 15 Aprilie 2018, la București, în urma unei lupte îndelungate cu o infecție severă. Universitatea Constantin Brâncuși i-a recunoscut post-mortem titlul de fondator și ctitor al instituției.
Nicolae Mischie a fost președinte de onoare al Filialei Gorj a Societății de Științe Istorice din România.

Nicolae Mischie s-a căsătorit în 1976 cu medicul Sanda Pîrvuțoiu, cei doi copii ai familiei având cariere de succes în domeniul medicinei și artei.

Alexandru Mischie este medic cardiolog, practică medicina în Franţa și este specializat în cardiologie clinică, cardiologie intervenţională, echocardiografie cardiacă şi vasculară, dar şi în evaluarea funcţiei endoteliale.

Ioana Mischie este lect. univ. dr. la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” – Facultatea de Film, Departamentul Animație și Interactivitate. Este cineastă (scenaristă/regizoare), artist și futurist transmedia, multi-premiată pentru film, VR și pentru concepte inovatoare.

11. Ion Pecie, profesor și critic literar de excepție

Profesorul Ion Pecie, plecat dintre  noi mult prea devreme și într-o perioadă de maximă energie creatoare, a fost un reper al învățământului gorjean. Născut pe meleaguri argeșene în localitatea Slobozia Trăznitu, la 13 iunie 1951, ca fiu al Mariei și Theodor Pecie, profesorul de mai târziu a studiat gimnaziul în localitatea natală, continuând cu patru ani de liceu la Pitești (1966-1970) și Facultatea de Filologie , secția română-franceză, la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca(1973-1977).

După absolvirea facultăţii, a fost numit profesor de limba şi literatura română la Liceul Industrial din Mizil, de unde se va transfera  la Liceul Teoretic „Tudor Arghezi” din oraşul Târgu-Cărbuneşti. A rămas la  Liceul „Tudor Arghezi” din Târgu-Cărbuneşti (1978-1990),  iar după aceea la Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu (1991-2010). Gorjean prin adopție, Ion Pecie s-a stins după o lungă și grea suferință la 23 martie 2011.

Ca profesor s-a remarcat printr-o prestaţie de mare impact în viaţa învăţământului preuniversitar, printr-o necontestată vocaţie de comentator şi interpret al textelor literare, având ca fundament o pregătire de specialitate de excepţie. Celebritatea în lumea iubitorilor de literatură și-o datorează activității de critic literar și de scriitor, totul începând în deceniul VIII al secolului trecut la Cluj-Napoca în redacția ”Echinox”. Contribuțiile sale în domeniu pot fi regăsite în paginile revistelor Tribuna și Ramuri,  dar a publicat și în Gorjul literar, Hyperion, Steaua, Transilvania, Vatra, Viaţa Românească, Literatorul, Observatorul cultural, România literară, Caietele Columna, Serile la Brădiceni  ş.a. De asemenea, Ion Pecie a fost membru titular al Uniunii Scriitorilor din România.
A debutat editorial cu lucrarea ”Romancierul în faţa oglinzii” (Cartea Românească, 1989), o culegere de eseuri critice. A doua carte, ”Meşterul Manole.Mari prozatori ai lumii: Creangă, Sadoveanu, Rebreanu ”(Viitorul Românesc, 2001), constituie un exerciţiu critic de mare savoare pe marginea unor opere clasice. Ultima lucrare publicată pe timpul vieții  a criticului şi istoricului literar,  Ion Pecie, ”Phallussiada sau epopeea iconoclastă a lui Ion Creangă ”(Ed.Măiastra, 2010) reia o mai veche preocupare şi pasiune, interpretarea într-o nouă cheie a operei clasicului.

Potrivit specialiștilor, Ion Pecie a avut o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea istoriei, criticii şi hermeneuticii literare româneşti. Nici nu se putea altfel atâta timp cât a colaborat cu D.R. Popescu la TRIBUNA și cu Marin Sorescu la ”RAMURI”. Sporadic, valoarea sa a fost recunoscută și public prin Premiul pentru critică al Revistei „Ramuri”, în 1982 şi Premiul pentru critică „Nicolae Diaconu” al Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni”, în 2010.

Ion Pecie a rămas în Gorj într-o vreme când ar fi putut face carieră într-un centru universitar mare. Dragostea de profesie dar și de oamenii acestor locuri l-au făcut să rămână aici și să dea generații și generații de elevi valoroși.

12. Iuliu Moisil, dascălul deschizător de drumuri în învățământul gorjean

La fel ca și alți dascăli care au slujit învățământul gorjean, Iuliu Moisil are origini ardelene. A petrecut în Gorj peste un deceniu, timp în care s-a pus în fruntea unei activități culturale de excepție cum ar fi  publicarea anuarelor Gimnaziului Real Târgu-Jiu  sau  realizând primul „carnet de elev”, prima „școală de ceramică” din țară, prima revistă școlară „Amicul tinerimei”ș.a.  A introdus jocul de oină în programa școlară și gimnastica zilnică matinală. În vremea lui s-a construit un nou edificiu pentru Liceul din Tg. Jiu, cel cunoscut în prezent. A editat manuale școlare: de botanică clasa a VI-a – 1899; de anatomie clasa a VII – 1896 și de igienă clasa a VIII-a – 1896. A înființat  prima școală de ceramică din țară – 1900, după modelul celor din Praga, Mainz, Sevres ș.a., dar valorificând tradițiile românești.

Academician mai târziu, Iuliu Moisil (19 mai 1859-28 ianuarie 1947) a studiat la Politehnica din Viena chimia industrială. A sosit  la Târgu-Jiu în 1894, la Gimnaziul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu,   a fost numit director și a  început  o operă de organizare şi înălţare a şcolii în plan instructiv şi educativ, aşezându-i drept temelie munca şi moralitatea vieţii şi desfăşurând concomitent o vastă activitate culturală şi socială .
În 1895 a întemeiat şi a condus până în 1899 revista „Amicul tinerimii” pe care o va continua câţiva ani si după mutarea în Bucureşti, atrăgând între colaboratori nume cunoscute precum  George Coşbuc. A lansat idei şi iniţiative economice pentru prosperitatea vieţii materiale a populaţiei nevoiaşe si a înfiinţat Banca Populară „Cerbul”, conducând-o pentru mai mulţi ani.
Este unul dintre  fondatori şi a lucrat pentru Muzeul Gorjului. O veche pasiune şi dorinţă a lui s-a realizat la 9 octombrie 1900 când în Târgu Jiu s-a înfiinţat prima şcoală de ceramică românească, izvorâtă din tradiţiile artei populare şi pentru satisfacerea nevoilor artistice sociale.

Plecat de la Târgu-Jiu la jumătatea primului deceniu al secolului trecut, Moisil a publicat abia în 1929 la Editura Atelierele Grafice „Cultura Naţională” din Bucureşti lucrarea intitulată „Românii ardeleni din Vechiul Regat şi activitatea lor până la războiul întregirii neamului” în a cărei prefaţă arăta că aceasta „este un rezumat al unei lucrări mai mari (…) asupra acestui subiect”, urmând să facă parte din Monografia Ardealului. În aceeaşi prefaţă „emite ideea întemeierii uni Muzeu al Ardelenilor din Vechiul Regat, în care să se adune şi depună orice material necesar la studiul activităţii lor, cum ar fi: date biografice, fotografii, portrete, memorii despre activitatea lor, manuscrise, opere publicate şi orice atinge această chestiune. Muzeul acesta s-ar putea ataşa la ASTRA (Asociaţiunea culturală) din Sibiu.”

Privind mai amănunțit biografia sa, remarcăm și alte repre importante. S-a născut la Năsăud  , la 19 mai 1859 în familia vicarului episcopesc  Grigore Moisil, ctitor al Liceului Românesc Grăniţeresc. Iuliu Mosil a făcut liceul la Năsăud, Universitatea şi Politehnica la Viena. A funcţionat ca profesor secundar la Gimnaziul din Târgu Jiu, în perioada 1886-1905, iar din 1894 a îndeplinit şi funcţia de director. În această perioadă a înfiinţat Muzeul Gorjului (1894), revista „Amicul tinerimei”, pe care a condus-o şapte ani, a înfiinţat Banca „Cerbul” a învăţătorimii din Gorj (1897), al cărei preşedinte a fost, şi graţie stăruinţei lui s-au înfiinţat băncile populare în judeţul Gorj. Astfel, la sfârşitul anului 1901 erau 15 bănci populare şi alte 14 în formare, de unde apoi s-au răspândit în întreaga ţară. Dr. C.  Istrati aflând de existenţa acestor bănci săteşti i-a cerut ajutorul şi persoane care să facă propagandă pentru bănci şi în alte judeţe, ceea ce s-a şi făcut. Spiru Haret, de la 1901, a intensificat apoi propaganda, astfel că în 1905 erau 1849 de bănci în ţară, iar în 1929 peste 4000, în afară de cooperativele de producţie şi de consum.

Tot lui Iuliu Moisil îi datorăm  înfiinţarea  la Târgu Jiu a unui  Ateneu (1899-1903), o şcoală ceramică împreună cu inginerul Aurel Diaconovici, la 1900. Prin străduinţa lui s-au organizat în Gorj serbări la sate cu expoziţii etnografice şi petreceri câmpeneşti, biblioteci rurale, de la 1894 înainte. Din această mişcare culturală au luat apoi naştere Societăţi Culturale precum: „Lumina Satelor”, „Amicul Poporului”, care au publicat reviste anume pentru deşteptarea şi învăţătura sătenilor.

 În 1906 s-a mutat la Bucureşti activând în diverse planuri până în 1931. Din anul 1906, va fi secretar al Muzeului Etnografic din Bucureşti şi bibliotecar la Institutul Geologic din Bucureşti, iar din anul 1910 director al muzeului şi bibliotecii Casei Şcoalelor.
Iată cum îl vedea I.P. Țuculescu, inspector școlar în perioada interbelică și fostul elev al lui Iuliu Moisil:  ”era un profesor cu o cultură multilaterală, harnic și priceput director, ce se remarca prin tactul în conducere și dragostea față de elevi și de profesiunea sa. Ne preda 2-3 obiecte: limba germană, științele naturale, fizica sau igiena. Interesul ce depunea și exactitatea cu care-și făcea orele, ne imprima spiritual ordinei și datoriei. Acțiunea sa binefăcătoare în creiarea unei atmosfere prielnice elevilor, a fost temeiul educației noastre de atunci și de mai târziu(…)
Activitatea prodigioasă și multilaterală a domnului Moisil trecea dincolo de zidurile școalei: prin minunatele excursii în munții Gorjului, prin serbări școlare câmpenești și în gimnaziu, sau în diferite centre rurale mai de seamă, cum de pildă au fost cele dela Runc, Bumbești, Novaci, Curtișoara, etc. Urmărea până și evoluția individuală a elementelor de nădejde, cum spre exemplu era cazul răposatului și fenomenalului nostru coleg Dimitrie Brezulescu, pe care-l ajuta în prietenia și corespondența cu Tulla, professor savant și consilier împărătesc la Viena.
Între preocupările de căpetenie ale vajnicului professor însă, erau publicistica și activitatea extrașcolară în domeniul cultural, artistic, istoric și economic.(…)
Așa de pildă, în 1894, împreună cu Al. Ștefulescu, V. Rola Piekarski și Aurel Diaconovici au înființat cu mult sbucium și abnegație un muzeu regional cu următoarele secții: preistorie și arheologie, istorie, numismatică, geografie, obiecte religioase, etnografie și artă populară, științele naturale și arte grafice. Toate secțiile, împreună cu cea patriotică pentru eroi și binefăcători, își aveau sediul la gimnaziu.”
Inspectorul școlar I. P. Țuculescu spunea într-un articol publicat în ”Amicul Tinerimii” din 1940: ”că tot Domnului Iuliu Moisil  i se datorește înființarea primei bănci populare în Tg-Jiu și ca atare în țara românească, după tipul băncilor populare dela Năsăud și din tot Ardealul. Așa  dar, domnia sa deține paternitatea ideii și e promotorul curentului băncilor populare la noi, nu acei ce s-au împăunat cu haina de împrumut și au speculat chestia, dându-se drept autorii ideii, pe care numai au propagate-o…”

Iuliu Moisil a devenit membru de onoare al Academiei Române în 1943.

.

Din anul 1906 a funcţionat ca bibliotecar al Institutului Geologic al României şi şeful muzeului pedagogic al Casei Şcoalelor. Iuliu Moisil a organizat acest muzeu, la fel biblioteca pedagogică (de la 1910) şi biblioteca elevilor de curs secundar a Casei Şcoalelor. De asemenea, s-a ocupat de tipărirea „Buletinului Muzeului pedagogic” (vol. I-III; 1910-1915), a cataloagelor bibliotecii pedagogice, vol. I-III, a Catalogului diapozitivelor, un volum, a Catalogului Colecţiunilor muzeului, vol. I, a Catalogului bibliotecii elevilor de curs secundar, vol. I-II, aranjate pe specialităţi şi imprimate apoi. De asemenea , a elaborat texte pentru conferinţe cu proiecţiuni luminoase apărute în mai multe volume până în 1928.

În această perioadă Iuliu Moisil a publicat, printre altele, şi studiul: „Mişcarea culturală, artistică şi economică de odinioară din Gorj”, în „Arhivele Olteniei”, Craiova, nr. 32-33 din 1927, în care prezintă activităţile desfăşurate în judeţul Gorj. Activitatea desfăşurată în Gorj şi în capitală, unde poate fi socotit pe drept cuvânt ctitorul Casei Şcoalelor este o activitate pregătitoare pentru multiplele activităţi ce le va desfăşura la Năsăud, până la trecerea sa în eternitate.

În cartea sa despre contribuția intelectualilor ardeleni la dezvoltarea României,  Iuliu Moisil prezintă activitatea a peste 460 de intelectuali ardeleni care şi-au desfăşurat activitatea în Vechiul Regat, dintre cei refugiaţi până la primul război mondial. Un mare număr dintre aceştia sunt originari din actualul judeţ Bistriţa-Năsăud.

Activitatea lui Iuliu Moisil poate fi împărțită în mai multe perioade: Slatina (1886-1894), Târgu Jiu (1894-1905), Bucureşti (1905-1930) şi Năsăud (1930-1947). Intelectualul ardelean s-a afirmat ca un spirit enciclopedic, om al şcolii şi al slovei, creator de instituţii şi societăţi culturale, întemeietor de arhive şi bănci, autor de manuale publicist şi editor de periodice. La vârsta senectuţii a fost declarat membru  de onoare ai Academiei României.

Iuliu Moisil  la Târgu – Jiu  înfiinţează în 1894, în colaborare cu ing. Aurel Diaconovici, Şcoala de ceramică, deosebit de apreciată şi popularizată la nivel naţional. Numit în 1895 director al Gimnaziului real din Târgu – Jiu, va acţiona energic pentru atribuirea numelui Tudor Vladimirescu, realizată prin decret regal în 1897. Între 1896 şi 1898 este construit actualul edificiu al Liceului cu aceleaşi nume, inaugurarea făcându-se în ziua de 4 octombrie 1898.

Îi datorăm lui Iuliu Moisil promovarea unor  idei novatoare, unele inedite în peisajul şcolar românesc al epocii: introduce regulamentul de ordine şi disciplină, carnete de elev, registrul fişelor de caracterizare, consilii profesorale trimestriale şi anuale, gimnastica de înviorare, jocul de oină, serbări şcolare cu prilejul sărbătorilor naţionale şi altele. Crează colecţii de mijloace de învăţământ depozitate în săli denumite muzee (actualele laboratoare şi cabinete) ca şi o bibliotecă a profesorilor şi una specială pentru elevi, pentru care solicită donaţii şi specimene de autor.

Pentru că suntem în an aniversar al Muzeului Județean ”Alexandru Ștefulescu”, să reamintim contribuția lui Iuliu Moisil  la crearea Muzeului Gorjului. Cu tot numărul mare de secţii: preistorie şi arheologie, istorie, numismatică, geografie turistică, artă populară, ştiinţe naturale, obiecte religioase, arte grafice şi biblioteca, Iuliu Moisil va găsi soluţia găzduirii acestora în monumentala clădire a gimnaziului. Se pare că experienţa acumulată va fi valorificată de Moisil în organizarea Muzeului pedagocic al Casei Şcoalelor la Bucureşti şi la Muzeul Năsăudean al cărui fondator şi prim director va deveni în 1931.

 Despre trecutul  Gorjului și oamenii care i-a cunoscut va fi stat deseori de vorbă la Bucureşti cu George Coşbuc, care funcţiona şi el ca şi conferenţiar la Casa Școalelor. După construirea vilei Sfetea la Tismana, poetul petrecea mai multe sejururi, începând cu 1914. Aici, Coşbuc, mereu marcat de nostalgia îndepărtatelor ţinuturi năsăudene, regăsea nu numai peisaje care îi evocau locurile natale dar şi oamenii simpli, harnici, omenoşi şi săritori care îi aminteau de eroii baladelor şi idilelor sale. Știm deja de destinul cel neiertător a vrut ca sub un cireş de la marginea drumului ce lega Târgu – Jiu de Tismana, în aria comunei Băieşti, să se frângă firul vieţii singurului odor al poetului, Alexandru; s-a frânt atunci şi pana măiastră a lui George Coşbuc.

Lui Iuliu Moisil și celorlalți dascăli cu origini ardelene, Gorjul le datorează foarte mult.

Bibliografie:

Iuliu Moisil, Românii ardeleni din Vechiul Regat şi activitatea lor până la războiul întregirii neamului, Editura Atelierele Grafice „Cultura Naţională”, Bucureşti 1929

Gheorghe Nichifor, Intelectualitatea Gorjului și Marea Unire, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2018

Gheorghe Nichifor, Alexandru Ștefulescu-un destin în slujba istoriei, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2023

13. Petre P. Popeangă, un dascăl pe care viața nu l-a putut opri de la a realiza lucruri mari

Deși a fost una dintre cele mai importante personalități ale școlii românești, implicit a celei gorjene, din secolul XX, PETRE P. POPEANGĂ(1892-1970) continuă să nu beneficieze de aceeași notorietate ca și confrații de generație. Vorbim  de  un  mare dascăl gorjean, un publicist cunoscut și apreciat al perioadei interbelice, un erou al Primului Război Mondial. A participat pe frontul de la Jiu la comanda plutonului 2, compania 13 din Regimentul Gorj nr 18. Învățătorul din Lelești s-a distins pe câmpul de  luptă, a pierdut ochiul drept pe front, a fost rănit la picior și a supraviețuit tifosului exantematic pe frontul din Moldova. Revenit la viața civilă, a slujit pe consătenii săi din Lelești cărora le-a învățat feciorii carte, a fost un publicist remarcabil în perioada interbelică, președinte al Federației Gorj a Băncilor Populare dar și revizor și inspector școlar.

Petre P. POPEANGĂ s-a născut  în satul Leleşti, comuna Leleşti, la 1 noiembrie 1892. Învăţământul primar l-a absolvit în anul 1905, la Şcoala nr. 1 de băieţi din Târgu-Jiu, având director pe institutorul Alexandru Ştefulescu, iar la clasă pe institutoarea Teodosia Duțescu. Începuturile s-au dovedit importante pentru cel care a devenit mai târziu un dascăl și publicist remercabil.

În anul şcolar 1906-1907 a făcut clasa I la Gimnaziul „Tudor Vladimirescu”, iar în toamna anului 1907 a reuşit ca bursier al Şcolii Normale din Craiova, pe care a absolvit-o în iunie 1913, obținând  titlul de învăţător. Imediat după examen a suplinit la Şcoala primară de băieţi nr. 1 din Târgu-Jiu pe  catedra institutorului N. Drăgoescu, care ocupa postul de revizor şcolar, și în școala care studiase ca elev. La 30 decembrie 1913 a fost numit învăţător cu titlu provizoriu la Școala cu un singur post din comuna Vălari, unde a funcţionat până la 1 octombrie 1915, dată când a fost transferat în postul I al Şcolii primare din comuna Leleşti, în care a funcţionat până la 1 aprilie 1943.

Ca toţi dascălii generaţiei sale, a făcut războiul din 1916-1919 pentru îndeplinirea idealului naţional, cu gradul de sublocotenent de rezervă, terminând cu gradul de căpitan, invalid de război. Aventura războiului a început în vara anului 1915, cu Şcoala de ofiţeri rezervă de la Turnu-Severin şi apoi repartiţia la Regimentul 18 infanterie Târgu-Jiu. A intrat în luptă pe frontul din Ardeal, unde a fost rănit, la 2 septembrie 1916, la Vârful Băii, lângă Haţeg, rămânând infirm de ochiul drept. Partea a doua a războiului a făcut-o în funcţia de comandant al Companiei a III-a recruţi, în Moldova, apoi de comandant al biroului mobilizări al Regimentului 18 infanterie şi în final (august 1917 – mai 1918) ca ofiţer instructor al Liceului militar Iaşi. A fost decorat cu „Coroana României” cu spade şi panglica de virtute militară.

Pe linie școlară, Petre P. Popeangă  a dat examenul de definitivat în 1920  la Şcoala Normală din Turnu-Severin, în mai 1921 examenul de gradul II la Şcoala Normală din Craiova şi, în septembrie 1927, gradul I. Până în penultimul an al funcţionării în învăţământ a condus şcoala din Leleşti ca director, aducându-i-se „mulţumiri ministeriale”. La 1 ianuarie 1926 a fost numit subrevizor şcolar de control, iar, din aceeaşi lună a anului 1934, inspector şcolar de circumscripţie – regiunea Craiova, repartizat pentru judeţele Gorj şi Mehedinţi, în care a funcţionat până la 1 ianuarie 1937 când a fost rechemat la catedră. Pentru stăruinţa depusă cu prilejul măririi localului de şcoală, construind anexă două săli de clasă şi o cancelarie, a fost decorat cu medalia „Răsplata muncii pentru construcţii şcolare, clasa I”.

A fost sărbătorit cu prilejul ieşirii la pensie, Petre P. Popeangă dăruind şcolii suma de 500000 lei, depusă la banca populară locală, din al cărei venit să se cumpere cărţi elevilor săraci, precum şi pentru premiile şcolare.

Personalitate complexă și cu multiple preocupări, Petre P. Popeangă în anul 1921 a înfiinţat Căminul cultural „Tudor Vladimirescu”, printre cele dintâi cămine culturale din ţară, în cadrul căruia s-a dezvoltat corul sătesc. A condus ca preşedinte Cercul Cultural din care făcea parte şcoala primară din Leleşti şi comisiile de examinare în diferite centre din judeţ, la examenele de absolvire. A înfiinţat, pe lângă această şcoală, o bibliotecă de peste 500 volume, prin donaţie proprie, o farmacie şcolară, o cooperativă şcolară, un început de muzeu sătesc, cantină pentru elevii săraci. A publicat, de-a lungul vieţii, articole cu conţinut didactic, cultural, social, economic, în revistele didactice: „Chestiuni metodice”, „Gazeta şcoalei” (Craiova), „Lamura”, „Ideia” (Bucureşti), „Revista învăţătorilor gorjeni” (Târgu-Jiu), revistele economice: „Cooperaţia” (Bucureşti), „Cooperatorul” (Târgu-Jiu) dar mai ales în săptămânalul  independent „Gorjanul” din Târgu-Jiu, care a activat în acest colţ de ţară..

Pe linie didactică, a alcătuit manuale de curs primar – clasele I-IV – colaborare cu Constatin Dănău, C. Dârvârescu şi Victor Pătrăşcoiu. A activat pentru înfiinţarea şi organizarea „Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Gorj”, din 1920 până la pensionare fiind în consiliul de conducere şi o bună parte din timp preşedintele ei. A înfiinţat o bancă populară a învăţătorilor din judeţ şi o cooperativă-librărie. În 1922, în Congresul de la Cluj, a fost ales în comitetul „Asociaţiei generale a învăţătorilor din România”. A activat şi în domeniul cooperaţiei, fiind ales în consiliul de administraţie al Federalei „Gorjul”, între anii 1920-1940.

 Reproducem în cele ce urmează câteva dintre notațiile referitoare la participarea lui Petre P. Popeangă  la luptele Primul Război Mondial, informații apărute în săptămânalul VERTICAL:

”…Să revenim pe front, la Petroșani. În dimineața zilei de 22 august(1916-N.R.) ne-am înapoiat la vâlceaua de unde supraveghiam această poziție, care era flancul stâng al trupelor noastre. În Lupeni erau două companii din batalionul 3 al Regimentului 58 Infanterie, care, de fapt, și cucerise acest oraș.

În dimineața zilei de 25 august am primit ordin să înaintăm spre masivul Oboroca, unde era retranșat un batalion sau poate mai mult, de unguri, într-o poziție extrem de greu de cucerit prin față. La această luptă au participat și cele două companii ale Regimentului 58 Infanterie din Lupeni.

Prima zi în care am primit botezul focului, compania noastră având câțiva răniți din plutonul I, sublocotenent Persache. Plutonul meu a luptat alături de plutonul sublocotenent Vasile Gelep, din compania IX, Regiment 58 Infanterie, colegul meu dela gimnaziu, ajuns mai târziu general și subsecretar la Ministerul de Interne. De aci nu ne-am mai văzut, până târziu după război, eu peste câteva zile fiind rănit, iar el, pe Valea Oltului, căzând prizonier la germani. Tot aci, la Oboroca, am întâlnit și pe prietenul meu, învățătorul Constantin Brâncuș, tot sublocotenent în compania II din Regimentul 58 Infanterie.

Atacând de front poziția, seara ne-am retras fără succes, spre Lupeni, primind ordin să atacăm prin învăluire, pe aripa ei dreaptă, de front rămânând a fi atacată de un batalion din Regimentul 1 vânători. Noaptea am dormit la Lupeni, ajungând pe la 12, iar dimineața continuând marșul spre poziția indicată. Am ajuns noaptea târziu-26-27 august-până aproape de poziția inamicului, care, tot într-un punct foarte bine ales, ”Coasta Laturii”, apăra admirabil spatele unității  de la Oboroca. Am fost însărcinat cu formarea postului unic, spre a apăra batalionul, care s-a putut odihni, fiindcă toată ziua mărșăluise, pe niște munți greu de urcat, descoperiți și pe o căldură înăbușitoare. Era așa de aproape poziția inamicului, că i-auzeam vorbind și făcând lucrări de sapă. A doua zi, 28 august, s-a început lupta, de cum s-au ivit zorii. Eu am fost dat cu plutonul susținere artileriei: erau două tunuri de munte, care cooperau cu batalionul nostru, astfel că n-am intrat propriu-zis în luptă, putându-ne astfel odihni, de vegherea lăsată în postul unic. Lupta a fost grea și a ținut aproape toată ziua(…) . Spre seară, după un atac dârz din față, poziția a fost luată, printr-o învăluire de flanc, operată cu plutonul său de sublocotent Căpățână Nicolae. Inamicul s-a retras, în debandadă, parte spre Oboroca, parte spre Vârful Băii, lăsând în mâna noastră o captură de arme, muniții, hrană, câteva sute de pâini și 300 oi, parcul lor de aprovizionare.

Ne-am instalat pe poziția lor, schimbând taluzul spre Oboroca și trimițând patrule în direcția aceasta. Distanța ce ne despărțea cred că era 5-6 km, în depărtare de 2-3 km se vedeau soldați în retragere. Ni s-a poruncit că stăm pe loc. O urmărire a inamicului, în debandada retragerii sale, ne-ar fi adus ceva succes. Aceiași incapacitate și frică de răspundere a maiorului nostru. Am muncit 3-4 zile de inacțiune: greșeala de comandament a gen. Muică, care a și fost înlocuit pentru aceasta prin generalul Dragalina. Muică a fost judecat și scos din cadrele active ale armatei. În timpul nostru de inacțiune, germanii au putut aduce trupe și artilerie grea, aviație și s-au întărit pe pantele Vârful Băii, în fața noastră; același lucru pe defileul Merișor. Până acuma luptasem numai cu ungurii, de acum se ia contactul cu armata germană.

Oboroca căzuse și ea în mâna vânătorilor noștrii. Dacă continuam înaintarea , coboram pe Valea Streiului, puneam stăpânire pe gara Banul Mare și făceam  joncțiune cu trupele care înaintau prin defileul Merișor, ieșind în câmpia Hațegului și nedând putință germanilor a aduce trupe și artilerie grea. Cele 3-4 zile de inacțiune ne-au costat scump  și s-au soldat cu prima noatră retragere.

În ziua de 31 august și 1 septembrie, batalionul nostru se afla pe Dealul Sec, o poziție care domina, vâlceaua Balul Mare; în stânga poziției noastre se afla Vârful Băii, un pisc înalt, care domina toată împrejurimea și pe care se  retrăseseră germanii, urcând acolo artilerie ușoară; iar cu cea grea trăgea din gara Barul Mare. În fața germanilor, la poalele Vârfului Băii se afla batalionul III din Regimentul 58 Infanterie; între Vârful Băii și Dealul Sec era o vale prăpăstioasă, imposibil de trecut. Toată ziua de 1 septembrie am fost bombardați pe Dealul Sec și din Banul Mare ți din Vârful Băii, iar batalionul III din 58, în încercarea de a ataca poziția românească, fusese respins cu pierderi mari.

În după amiaza zilei de 1 septembrie, nemai putând suporta bombardamentul, ne-am retras în vechea poziție la ”Coasta Laturii”, iar a doua zi, în zorii zilei de 2 septembrie, am primit ordin să întărim batalionul III din 58 Infanterie și să atacăm din nou, de front, Vârful Băii.

Focul viu al mitralierelor și bombardamentul artileriei inamice, s-au dovedit imediat superioare nouă, care eram două batalioane oameni, cu 4 mitraliere și 2 tunuri de munte; totuși atacul nostru, început la 8 dimineața, a ținut până la ora 16, când nemai putându-se rezista, a început retragerea. În acea zi a căzut împușcat mortal prin cap, învățătorul Țucă Marin, sublocotenent în Compania 10 din 58 Infanterie. A fost rănit căpitanul Sima Popescu, comandant Compania II din 58 Infanterie și eu, comandantul Companiei a 13-a, batalion 4, Regimentul 18 Infanterie”

Amintirile despre război ale  învățătorului erou Petre Popeangă în timpul Primului Război Mondial, au rămas nemuritoare.  Eroul acestor rânduri a fost rănit dar a continuat să lupte pentru eliberarea țării de sub stăpânirea străină:

”Rănit la cap, prin ochiul drept, a cărui vedere am pierdut-o atunci, într-un iad de bombardament de artilerie și o rafală vijelioasă de mitraliere, cu multă greutate am fost scos de sanitari, mai ales că artileria ne lovea retragerea, iar două avioane aruncau bombe incendiare care aprindeau fânul uscat. La postul de prim-ajutor, medicul batalionului sublocotenent Solomon, mi-a făcut injecție contra tetanosului și imediat am fost evacuat la Vîlcan, cu o targă și doi sanitari, unde se afla ambulanța batalionului nostru, mergând toată noaptea, pe drum de plai, greu de mers, care obosise pe cei doi sanitari și care s-au dovedit admirabili camarazi. Târziu în noapte am fost ajuns de soldați din batalionul nostru, care se retrăgeau și de maiorul Dobrovolsky. Acesta a oprit targa, m-a descoperit la față și m-a sărutat plângând. De câteva zile, raporturile între mine și el se răciseră complet, eu neadmițând anumite ordine pe care le da. De a doua zi lui i s-a luat comanda, probabil pentru întârzierea cu care a trecut frontiera în prima zi de războiu și lipsa de inițiativă în anumite momente. A fost trimis în judecata Curții Marțiale. Cerându-mi-se informații, ca și altor ofițeri din batalion, am depus favorabil. A fost achitat și trimis să comande partea sedentară a Regimentului 18 Infanterie la Costești, în Moldova. Prin ianuarie sau februarie, 1917, întâlnindu-ne din nou, eu fiind comandantul Companiei III, formată din recruții ce fuseseră evacuați în momentul retragerii, ca și răniții ce ieșeau din spitale și-și făceau concediul la partea sedentară…”

”Ajuns la ambulanță am fost pansat sumar și trimis la Surduc, în gura defileului Jiului, unde se înființase un mic spital în casele unui berar ungur. Aici am petrecut noaptea de 3-4 septembrie. Trupele noastre izbindu-se de trupe superior organizate și superior înzestrate cu armament și muniții, am început retragerea pe întreg sectorul de la Petroșani.

Încă în noaptea aceia spitalul a fost evacuat și cu ambulanța pe o căruță cu bagaje, care, prin defileul Jiului, a pornit spre Tg-Jiu. La gura defileului, unde se oprea calea ferată ce venea de la Tg-Jiu, în gara Bumbești-Jiu, aștepta un tren sanitar cu destinația Craiova, tren comandant de dr. Ștefănescu Dumitru, profesorul meu de medicină de la Școala Normală din Craiova, căruia prezentându-mă m-a recunoscut și m-a tratat cu multă atențiune. Ce coincidență curioasă. În gară sumedenie de care și populație civilă. Era și finul Petru Mărgulescu(Marița), pe care îl aveam om de serviciu la școală. Întrebându-l ce caută acolo, mi-a spus că a fost luat la convoaiele de cară, ce se rechiziționaseră din comună și obligate să care muniții și alimente de la Tg-Jiu la Bumbești și el era dat la însăși carul și boii mei. Imediat am luat împreună cu el lada mea de campanie, cea pe care o luasem cu mine de la Surduc și care se afla în tren. În ladă era mantaua mea plină de sânge(…) fiind îmbrăcat cu ea, întrucât în ziua luptei era o ploaie deasă și măruntă și grozav de rece. Găsind la Lupeni, trăsura de bagaje, ordonanța îmi luase lada de campanie și mi-o adusese la ambulanță, pe care apoi am luat-o cu mine la Surduc și de aci la Bumbești. Altă coincidență destul de curioasă. Lada mea de campanie să fie dusă acasă de însăți carul și boii mei și de omul meu de serviciu de la școala mea. Un aranjament al destinului care te pune pe gânduri. I-am spus lui finul Pătru să le spună celor de acasă că sunt rănit și că cu un tren militar am trecut spre Craiova. Noaptea, când a ajuns carul acasă, cu lada de campanie și la vestea comunicată că sunt rănit, jalea a fost de nedescris. Trenul sanitar a oprit puțin la Tg-Jiu, la un km departe de intrarea în gară, la marginea orașului(…) În asistență am observat pe sublocotenentul Pațica Atanasie, învățător, care, rănit fiind, ieșise din spital și era în ajunul plecării din oraș la unitatea sa, un batalion din Regimentul 58 Infanterie, care lupta în direcția Novaci-Polovragi.(…)

Răniții din Gorj se vor da jos să rămână la Tg-Jiu. Am pornit spre oraș, fiind luat într-o trăsură rechiziționată și care era a avocatului Grigore Iuninan- viitorul ministru- dânsul fiind mobilizat la spitalul nr. 5 campanie, care își luase sediul la Tg-Jiu, internând răniții ce veneau de pe front la Spitalul și Primăria orașului și alte instituții în oraș. Trăsura venise în scopul de a sprijini ofițeri răniți din regimentele gorjene, așa că norocul mi-a slujit de data aceasta, rămânând în Tg-Jiu, aprope de familie, care altfel ar fi trebuit să mă caute la Craiova, cum s-a întâmplat cu atâția camarazi.

Am fost condus la spitalul județean, unde, imediat, mi s-a schimbat pansamentul(eram cu el neschimbat de la Surduc, de-o zi și-o noapte) și apoi, cu aceeași trăsură și cu însoțitorul ei, avocatul Iunian, am fost trimis, spre internare, la Primăria orașului, la spital nemai fiind nici un loc liber, în saloanele destinate pentru ofițerii răniți. Cine ar fi bănuit în acel moment, că după război am să fiu unul dintre apropiații marelui om politic Grigore Iunian, devenit ministru al Muncii în Partidul Țărănesc, înființat în Gorj. Am  fost internat la spitalul improvizat în saloanele Primăriei orașului și de aici a fost anunțată familia, chiar în acea zi venind să mă vadă mama, cumnatul meu și soția lui, sora mea cea mare, pe nevastă-mea nu o aduseseră întrucât era gravidă în ultima lună. Totuși ea, din propria inițiativă, a venit singură sau însoțită de-o altă soră mai mică, Dina, a doua sau a treia zi, călcând peste interzicerea  soacrei(mama) și m-a vizitat pe patul de spital. Revederea a fost extrem de duioasă. M-a mai vizitat odată sau de două ori, fiindcă, după o săptămână, am fost evacuat la București și internat într-un spital, unde se tratau numai răniții la ochi(spitalul Notre Dame de Sion), un spital al călugărițelor franceze, întreținut de Franța, unde își făceau  educația domnișoare din țară, franțuzoaice de origine, precum și din societatea înaltă românească”.

Bibliografie:

Cornel Șomîcu, Amintirile învățătorului erou Petre P. Popeangă din Războiul României Mari(I), în Vertical, 17 iunie 2019

Cornel Șomîcu, Amintirile învățătorului erou Petre P. Popeangă din Războiul României Mari(iI), în Vertical, 27 iunie 2019

Petre P. Popeangă, Amintiri din viața mea, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2021

14. Ștefan N. Bobancu, fondator de școală și ziarist de excepție

Un alt dascăl venit la Târgu-Jiu de dincolo de Carpați a fost Ştefan  N. Bobancu. A făcut carieră la Târgu-Jiu și a fost implicat plenar în cele întâmplate pe aceste meleaguri în primele decenii ale  secolului trecut. A fost un dascăl apreciat în epocă dar și un fondator și realizator de ziare și reviste. Deseori a intrat în conflict cu autoritățile, atât cu cele dualiste când se afla în Transilvania  dar și cu cele de ocupație în anii Războiului de Întregire, dar a mers mai departe în numele neamului pe care l-a slujit toată viața.

Deși persistă unele îndoieli privind anul nașterii, istoriografia gorjeană a lămurit aceste lucruri în privința marelui dascăl. Ștefan Bobancu  s-a născut în 1848 și a fost fiul lui Nicolae Bobancu, fost  lăncier în legiunile lui Avram Iancu. Știm că a făcut studiile primare și gimnaziale la Brașov și a absolvit Litere sau Istorie la Universitatea din București. A trait până în 1940, a prins momentul când Liceul ”Tudor Vladimirescu”, unitatea școlară pe care o luase de la zero, a sărbătorit 50 de ani de existență.

Cronologic vorbind, s-a remarcat de tânăr ca și colaborator   la ”Gazeta Transilvaniei”, militând pentru apărarea drepturilor românilor din Ardeal. În martie 1888 a fost implicat într-un proces de presă alături de Aurel Mureşianu, directorul acestei publicații.  În cadrul acestui proces cei doi acuzaţi au reclamat, situație inedită  până atunci, necesitatea folosirii limbii române în justiţie şi constituirea unui juriu cunoscător al acestei limbi. Cererea le-a fost respinsă, acuzaţii refuzând să se mai apere. Cu toţi au blamat instituţia tălmăcitului ca absurdă, iar în finalul procesului Mureşianu a fost achitat, iar Ştefan Bobancu a fost condamnat la şase luni închisoare, urmând să-şi execute pedeapsa la Vácz, unde erau deţinuţi Ion Slavici şi învăţătorul Ştefan Albu din Reşiţa. A executat până la urmă o pedeapsă de 4 luni și 10 zile.

A  fost condamnat de Curtea de Juraţi de la Cluj şi reţinut în închisoarea de la Vacz. La 21 martie 1888, la Cluj-Napoca,  a început procesul în care erau acuzaţi redactorul Ştefan Bobancu, pentru un articol din nr. 176 al ziarului pe anul 1887, şi Aurel Mureşianu, ca director al ziarului şi autor al unui articol incriminat, publicat în nr. 179 al ”Gazetei Transilvaniei” din acelaşi an. Era acuzată  afirmaţia lui Ştefan Bobancu: ”Naţionalităţile nemaghiare muncesc zi şi noapte, îndură chinuri şi suferinţe, se zbuciumă şi asudă, ducând lipsuri şi luptând cu nenumărate neajunsuri, pentru ca cei de la putere să trăiască splendid”.S-a socotit că articolul instiga la ură împotriva maghiarilor, delict prevăzut în paragraful 172, alineat 2 al Codului Penal. De fapt, Bobancu răspundea unui articol din gazeta ”Nemzet” din 17 august 1887 şi pornea de la combaterea unor afirmaţii ale acesteia. La proces, după citirea actului de acuzare, inculpaţii au fost chestionaţi dacă au vreo observaţie de făcut. Într-o scurtă cuvântare adresată completului de judecată, dr. A. Mureşianu arată că inculpaţii doresc să se apere în limba maternă şi roagă pe preşedinte să întrebe juraţii dacă înţeleg limba română şi câţi dintre ei. Noua atitudine a surprins, întrucât se ridica pentru prima dată problema folosirii limbii române în justiţie. Doar 2 dintre cei 12 juraţi cunoşteau limba română, motiv pentru care Mureşianu renunţă la apărare şi critică instituţia translatorului ca ineficientă. Prin sentinţa pronunţată, Aurel Mureşianu a fost achitat pentru a nu se face vâlvă în jurul instituţiei interpretului, iar Ştefan Bobancu a fost găsit vinovat şi condamnat cu amendă de 50 florini şi 4 luni de închisoare de stat, pe care a executat-o la Vácz. 

 În anul 1890, Ștefan Bobancu va trece  în România, ajungând profesor și director (1890-1893) al Gimnaziului ”Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, rămânând în această instituţie timp de 40 de ani. Începea cea mai importantă perioadă din viața marelui dascăl. Pe lângă activitatea dedicată celei mai reprezentative școli gorjene, practic a organizat Gimnaziul Real de la piatra de temelie, Bobancu a activat și la alte unități școlare din Târgu-Jiu, printre acestea amintim Școala de Ceramică, Școala Normală Pentru Băieți, Grădinița și Școala Primară Româno-Germană, Institutul Secundar de Fete și Băieți ș.a. La unele dintre acestea a fost fondator, profesor și uneori primul director.

 Bobancu a fost un animator și sprijinitor al culturii din Gorj, înființând biblioteci școlare la Cărbuneşti şi Pojogeni, corul Gimnaziului ”Tudor Vladimirescu” și Societatea germană de cântece care reunea meșterii străini, precum și Societatea corală ”Lira Gorjului”, înființată în anii 1911-1912, care a concertat la Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea și Târgu Cărbunești. A fondat și  colaborat la revista culturală Amicul tinerimii (1895).

Tot din iniţiativa sa şi pe cheltuială proprie, a apărut în 1896 bilunarul ”Paza neamului”, iar din anul 1913, ziarul Românismul (apărut între 12 octombrie 1913 – 14 august 1916, reluându-şi apariţia la 15 noiembrie 1918). Publicaţia apărea săptămânal la Brașov,  Ştefan Bobancu fiind proprietar şi redactor răspunzător. De la 5 ianuarie 1914 şi-a schimbat titlul şi subtitlul în ”Unirea Neamului”,ziar naţionalist până la 14 august 1916, păstrându-şi vechiul titlu în rubrica intitulată ”Românismul literar”. De la 5 ianuarie 1914 până la 1 februarie 1915 şi din noiembrie 1918,  Ştefan Bobancu e menţionat în calitate de director, iar de la 8 februarie 1915 până la 14 august 1916, ca director proprietar. Obiectivele pe care acest ziar şi le-a propus au fost lupta pentru reforma electorală şi agrară, pentru dezvoltarea satelor şi educaţia politică a cetăţenilor care trebuiau să fie antrenaţi în viaţa publică. Acest ziar a contribuit mult la mobilizarea opiniei publice româneşti pentru a sprijini intrarea României în război, de partea Aliaţilor. A pledat cauza românilor din teritoriile aflate sub dominație străină, din Transilvania, Basarabia și Bucovina, dar mai ales a românilor ardeleni. S-a oferit voluntar pe front, dar a fost refuzat din cauza vârstei. Sub ocupație, a continuat  să fie combativ și să îndemne la nesupunere, motiv pentru care autoritățile de ocupație îl supraveghează sever și îi interzic părăsirea orașului, după care l-au închis și în final l-au predat autorităților maghiare. Rând pe rând, a fost deținut la Craiova, Brașov, închisoarea hovenzilor și la Cluj, de unde a fost transferat în lagărul de la Bakonybel. A fost eliberat în septembrie 1918 și s-a întors la Târgu-Jiu. S-a implicat activ în viaţa politică, fiind deputat de Gorj, din partea Partidului Național Român, în primul Parlament al României Mari. În ianuarie 1928 a reluat ziarul ”Românismul” sub forma unei publicații cultural-educative pentru tineri.

Sunt și alte momente din viața lui publicistică care se cer amintite. Gorjeanul de adopţie prezenta în presa gorjeană persecuţiile pe care le suporta ziarul românesc din Chişinău „Cuvânt moldovenesc” din partea autorităţilor ţariste. Tot aici găsim şi informaţii importante despre lupta românilor din Bucovina, cum ar fi de pildă relatarea referitoare la Congresul I al învăţătorilor, desfăşurat la Suceava, unde s-a pus cu acuitate problema muncii dascălului pentru afirmarea şcolii româneşti.
Pe timpul Primului Război Mondial, Ştefan Bobancu a avut o activitate foarte intensă. Interesant că privitor la moartea lui Franz Ferdinand, Bobancu scria că aceasta va pune pe tapet problema austriacă, întrucât imperiul era „tixit de naţionalităţi”. România trebuia să se pregătească pentru a se aşeza la „masa lichidării falimentului monarhiei austro-ungare”. „Se face ziuă-anunţa Bobancu în august 1914-să fim pregătiţi, s-a apropiat momentul în care va bate ceasul mântuirii şi înfăptuirii idealului românesc.”
În iulie 1915, într-un articol intitulat „Fraţi români şi bravi olteni”, Ştefan Bobancu făcea un apel la luptă: „De la voi s-aşteaptă întregirea pământului şi a neamului. Încununaţi-vă frunţile cu cununa gloriei…Dovediţi nemţilor semeţi şi ungurilor brutali, că în vinele voastre curge sângele vitejilor Ştefan cel Mare şi Mihai”. De asemenea, profesorul gorjean lua atitudine hotărâtă împotriva celor care se sustrăgeau serviciului militar. Se dădea publicităţii o plângere a ţăranilor din comuna Băleşti, care protestau contra proprietarului Pantelimon Voiculescu ce şi-a scutit copiii de armată prin mijloace necinstite: „E dureros-spun băleştenii-că numai noi, care ducem încă viaţă de robi, punem umărul la mărirea şi înălţarea patriei.”

Ștefan Bobancu a fost un militant asiduu al cauzei naționale și după Primul Război Mondial. La 1 iunie 1919 a participat la o adunare de protest împotriva anexării Banatului  de către sârbi. Fiind primul vorbitor, acesta afirma: ”Banatul trebuie să fie al nostru și numai al nostru, dacă nu problema o vom dezlega-o cu sabia”.

În 1940, aproape de finalul vieții, a ținut o cuvântare cu prilejul împlinirii a unei jumătăți de secol de la înființarea Liceului ”Tudor Vladimirescu”. Iată cum a fost descries momentul: „Primit cu furtuni de aplauze de numeroasa asistenţă, – în mare majoritate elevii săi de eri, – bătrânul dascăl, pe ai cărui umeri apasă greu cei aproape 90 de ani – abia îşi mai putea stăpâni emoţia.” În discursul său, profesorul Bobancu a relatat plecarea sa din Transilvania natală, de unde a trecut munţii în Vechiul Regat, refuzând postul de la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, pentru a veni în Târgu Jiu „…unde ştia că va găsi suflete mai curate şi un teren mai prielnic pentru acţiunea naţională  pe care înţelegea s’o ducă; cum aici a găsit suflete alese, dar a trebuit să cunoască şi decepţii….” A continuat apoi cu descrierea felului în care a organizat Gimnaziul, „…acum jumătate de veac, cum a introdus instrucţia militară, uniforma ostăşească, – şi odată cu acestea, cum a pregătit sufletele tineretului pentru „ziua cea mare”. Înfruntând dificultăţile începutului, profesorul Ştefan Bobancu a ţinut să menţioneze vitregiile suferite – „Am predat lecţii timp de 7 ani fără nicio leafă…am luptat pentru înfiinţarea şcoalei profesionale, pentru înfiinţarea liceului de fete şi am predat lecţii peste tot, – şi nu o materie, ci două, trei, cinci şi chiar mai multe, – că aşa era situaţia.” Discursul său şi rememorarea dificultăţilor de la începuturile existenţei liceului, l-a făcut pe profesor să fie „…obiectul unei simpatii deosebite, manifestată de întreaga asistenţă.”

Bibliografie:

Gheorghe Nichifor, Intelectualitatea Gorjului și Marea Unire, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2018.

Octavian Ungureanu, Ștefan Bobancu în ”Gazeta Gorjului”, Târgu-Jiu, anul X, nr. 1285, din 22 octombrie 1977

Cornel Șomîcu, Ștefan Bobancu și rolul lui în cultura gorjeană, în VERTICAL, 24 februarie 2009.

15. Ioan Mălăescu și rolul lui în cultura gorjeană

Preotul iconom profesor Ioan Mălăescu (1879-1937) a fost una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii gorjene, un fiu remarcabil al comunei Bălești. Acesta a   urmat cursurile Şcolii Primare Băleşti și  apoi a absolvit  studiile de seminar şi Facultatea de Teologie din Bucureşti. La revenirea la Târgu-Jiu a fost numit profesor la Liceul Tudor Vladimirescu(Gimnaziul Real cum era atunci) din Târgu-Jiu şi paroh la Biserica Sfinţii Apostoli şi catedrala din Târgu-Jiu. La gimnaziu şi liceu a predat religia, din anul 1899 până în 1937.

Consătenilor lui din comuna Bălești, Ioan Mălăescu le spunea în 1906: „Vă mai povăţuesc, ca consătean al vostru, să iubiţi biserica şi şcoala, pe preot şi pe dascăli şi din cuvântul lor să nu eşiţi, căci va fi rău de voi. Căci, dacă iubiţi biserica şi pe preotul vostru, cum şi învăţătura ce o auziţi în biserică, atunci nu vor mai fi între voi certuri şi bătăi, cari vă necinstesc numele şi neamul vostru, iar în sat va fi îndestulare la toate. Căci Domnul, bogat şi darnic, e spre toţi cei ce-l chiamă pre dânsul, dar cu asprime va pedepsi vinele călcătorilor legii sale(…) Când vă chiamă dascălul la şcoală, ca să vă spună câte ceva din cărţi voi nu mi-l urmaţi, dar la judecăţi pe drumuri lungi vă duceţi!! Nu este bine. Deşteptaţi-vă, dar, şi călcaţi în urmele strămoşilor şi mai marilor voştri şi de sfaturile ce vă dau eu aici, să ţineţi seamă, căci, ca consătean al vostru, nu vă voesc decât binele vostru, pentru care am şi scris acestea”.(Monografia Comunei Bălești, 1906).

Cea mai mare realizare a sa rămâne „Monografia comunei rurale Băleşti”, întocmită în anul 1906, în care înregistrează date valoroase aşa cum le-a trăit în satul natal, sub toate raporturile. Prin această lucrare îndeamnă sătenii să facă culturi agricole mai înţelepte şi să crească vitele mai omeneşte, căci avuţia lor este cultura pământului şi creşterea vitelor.

Intelectual neobosit, preotul profesor iconom Ioan Mălăescu rămâne în cultura gorjeană o figură luminoasă şi un strălucit fiu al comunei, căreia i-a dedicat monografia sa aşa cum arată în prefaţă „din dragostea şi atenţiunea ce o port satului meu natal”

A fost profesor de religie (1899-1937) şi director (1 sept. 1916 -1 sept.1918) la Liceul „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu şi preot paroh la Biserica „Sfinţii Apostoli” şi Catedrala Târgu Jiu (începând din anul 1900). A elaborat manuale şcolare pentru clasele secundare.

Are trei cărţi publicate în timpul vieții: „Zece conferinţe”, 1904; „Şapte predici funebre”, 1905; „Monografia comunei rurale Băleşti”, 1906. Preotul iconom profesor Ioan Mălăescu(5) a fost un remarcabil scriitor şi om de cultură . A avut o lucrare despre Ecaterina Teodoroiu pe care a cunoscut-o personal. Această importantă carte a sa, dedicată Ecaterinei Teodoroiu, a fost publicată de o către o editură, destul de târziu, în decembrie 1934, doar cu trei ani înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Volumul a fost interzis prin lege între anii 1940-1990 şi a fost readus în centrul atenţiei abia după 20 de ani. Titlul manuscrisului semnat de Ioan Mălăescu se numea “Cătălina de la Jii”. Dorin Brozbă a intrat în posesia unui astfel de volum publicat în anul 1940 (unul dintre puţinele exemplare care au supravieţuit) de la Sabina Teodoriu Moruş, sora mai mică a eroinei devenită ulterior şi muzeograf (timp de 40 de ani! ) la Casa Memorială a Ecaterinei Teodoroiu din Tg. Jiu.

Manuscrisul preotului Ioan Mălăescu, completat cu fotografii de arhivă cât şi cu informaţii despre Ecaterina Teodoriu şi epoca sa, întregesc portretul eroinei de la Jiu care şi-a cunoscut sfârşitul pe plaiuri moldave, respectiv pe Valea Zăbrăuciorului, pe frontul Mărăşeştilor. Volumul “Cătălina, eroina de la Jii” este accesibil acum publicului larg grație eforturilor publicistului Dorin Brozbă.

Memoria documentelor a păstrat și alte lucrări bisericești ale acestui autor:

-Despre prestigiul şi autoritatea pastorală a preotului, [de] Pr. Iconom Stavrofor Ioan Mălăescu, Profesor. Râmnicu-Vâlcea (Tip. Soc. Cooperative Matei Basarab), 1912.
– Din activitatea pastorală a preotului. Predici pentru toate duminecile şi sărbătorile bisericeşti. Cuvântări ocazionale şi predici funebre, de Preotul Iconom Ioan Mălăescu, Parohul bisericii Sfinţii Voevozi Mihail şi Gavril (Catedrală) din Tg.-Jiului şi Profesor de religie la Gimnaziul şi Şcoala Profesională de fete; fost membru în Consistorul Superior bisericesc; Preşedinte al Duhovnicescului Consitoru de Râmnic şi Protoiereu al judeţului Dolj. Cu aprobarea Sfântului Sinod. Tomul I. Predici la toate Duminecile de peste an, dela sfânta şi luminata zi a sfintelor Paşti şi până la Dumineca a şasea a sfântului şi marelui post (a Floriilor) în număr de 53. Târgu-Jiu (Tip. Nicu D. Miloşescu, Inst. de Editură), 1914.
– Explicarea Evanghelii, pentru clasa II-a secundară de băeţi după programa din 1908, de Preotul Econom Ioan Mălăescu, Profesor de religie la Gimnaziul din Târgu-Jiu, membru în Consistorul superior bisericesc, parohul bisericii Catedrale şi Preşedinte al Duhovnicescului Consistorul de Râmnic. Ed. I. Târgu-Jiu, Editura Librăriei Nicu D. Miloşescu, 1912.
– Istoria Sfântă a Vechiului şi Noului Testament, pentru clasa I-a secundară de băieţi, după programa din 1908, de Preotul Econom Ioan Malaescu. Profesor de religie la Gimnaziul din Târgu Jiu, membru în Consistorul de Râmnic. Ed. I. Târgu Jiu, Editura Librăriei Nicu D. Miloşescu (Tipografie, Legătorie de Cărţi N. D. Miloşescu), 1 Memoriu în Cestiunea Repausului Duminecal înfăţişat Prea Sânţitului Episcop de Râmnic de preoţii din judeţul Gorj. Întocmit de Iconomul Ioan Mălăescu, Paroh şi profesor, Ca delegat al Preoţilor în adunarea generală dela 19 August 1905, Târgu Jiului. Târgu-Jiului (Tipografia N. D. Miloşescu), 1906.

-Memoriu în chestiunea salarizărei Clerului din Parohiile Urbane de către Stat. Întocmit de Iconomul Ioan Mălăescu, Parohul parohii Sf. Apostoli din Târgul-Jiului, ca delegat şi presentat Domnului Ministru de Culte şi Instrucţiune Publică de către Personalul bisericesc al bisericilor din Târgul-Jiului, 1907, Octombre 14. Târgu-Jiu (Tipografia Română, N. M. Petrescu-Nika & R. Mangu), 1907.
– Privire generală asupra bisericii orientale (în special biserica română) faţă de biserica occidentală din punct de vedere dogmatic şi canonic, liturgic şi pastoral, [de] Preotul Iconom Ioan Malaescu. Râmnicu-Vâlcea (Tipografia Societăţei Cooperative Matei Basarab), 1911.
– Problema răului. Conferinţă ţinută la Societatea studenţilor în Teologie în ziua de 24 Maiu 1898, de Ion Mălăescu, Absolvent al Facultăţei de Teologie. Bucuresci (Tipografia Dreptatea), 1898.
– Rolul cultural şi patriotic al bisericii în viaţa neamului, [de] Iconomul Ioan Mălăescu, Târgu-Jiu (Tipografia N. D. Miloşescu), 1911. (16,5 x 11). 58 p. 1 leu. (I 23231)
– Sinodul al IV-lea ecumenic (451). Tesă pentru licenţă de Ion Mălăescu. Susţinută la 26 Iunie 1899. Bucureşti (Tip. Cărţilor Bisericeşti), 1899.
– Şeapte predice funebre, de Iconomul Ioan Mălăescu, Paroh şi Profesor în Târgu-Jiu. Târgu-Jiu (Tipografia Nicu D. Miloşescu), 1905.
– 10 Conferinţe, alcătuite şi rostite de Icon. Ioan Mălăescu, Paroh al Bisericii Sf. Apostoli şi Profesor de Religie la Gimnasiul „Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu, Târgu-Jiu (Tipografia Nicu D. Miloşescu), 1904.

Pr. Iconom Stavrofor Ion Mălăescu a fost implicat în conducerea Băncii Populare ”Clerul Gorjean” înființate în 1931. În 1933, Banca avea 176 de membrii și un capital social subscris de 1 390 000. Conducerea Băncii era încredințată preoților Gr. Popescu-Cărbunești-președinte, Ioan Mălăescu-Tg-Jiu-casier și Ion Dobre-Scoarța-contabil.

Bibliografie:

Gr. Prejbeanu, Gorjul bisericesc, în Gorjanul, anul X, nr 47-48, decembrie 1933

16. Învățătorul Nicolae Chițiba, un erou al Războiului de Întregire Națională

Din galeria dascălilor  care au trebuit să renunțe la catedră pentru a-și sluji țara se desprinde și învățătorul Nicolae Chițiba din Tismana, un erou al Primului Război Mondial.  Acesta a luptat pe front în Primul Război Mondial și a trait să vadă și căderea comunismului în 1989.

Memoria urmașilor îl reține pe Nicolae Chițiba  drept un  învățător și revizor școlar care a lăsat urme acolo unde a activat ca dascăl sau ca ofițer al Armatei Române. S-a născut la 13 decembrie 1897 și a trait să vadă schimbările  de la sfârșitul secolului trecut. A fost veteran de război și a fost decorat de Casa Regală cu cele mai importante ordine ale statului.

A început Războiul  în Regimentul 18 Infanterie Gorj având gradul de plutonier , topograf pe lângă adjutantul comandantului unui batalion. După cum amintea mai târziu chiar domnia sa, încă din 13 august 1916 a fost pe metereze. În muntele Muncelu a fost rănit de un cartuș de mitralieră cu intrare sub clavicula stângă prin vârful plămânului  și ieșirea între omoplat  și coloana vertebrară.

S-a refăcut după această rană și a continuar războiul. În anul următor  îl găsim în Moldova pe fronturile de la Mărăști și Mărășești , supraviețuind după evenimentele efective de luptă la care a participat și pentru care a fost decorat. Eroul din Tismana Gorjului a fost decorat cu ”Virtutea militară de război”, clasa a II-a dar și cu ordinul ”Coroana României”, cu spade.

 După cum ne arată documentele puse la dispoziție noastră de către domnul Gabriel Popeangă, cunoscutul finanțist gorjean, Nicolae Chițiba s-a aflat sub drapel peste doi ani între 1916-1918 dar a fost concentrat 3 ani, 2 luni și 22 zile între 1940-1942 în anii celui de-al doilea război mondial. Pentru acest din urmă efort, gorjeanul va primi la 2 februarie 1942 din partea regelui Mihai I Ordinul ”Coroana României” cu spade și titlul de CAVALER care I se decerna ”Locotenentului în rezervă, CHIȚIBA NICOLAE, dela Corpul 4 Armată, pentru curajul și activitatea neobosită ce a depus pe timpul operațiunilor dela 20-28 iulie 1941 , ducând la bun sfârșit toate însărcinările special ce a primit”. Anterior, prin Înalt Decret Regal din 27 noiembrie 1931, învățătorul din Tismana primise Ordinul ”Mihai Viteazu” și ”Virtutea Militară”. În 1921, tot prin Înalt Decret Regal, Nicolae Chițiba primise Medalia ”Victoria” a marelui războiu pentru civilizație 1916-1921. În colecția documentară lăsată familiei, regăsim și alte medalii și brevete primate de eroul gorjean.

Cariera didactică a dascălului Nicolae Chițiba este la fel de impresionantă. A funcționat ca titular sau pensionar peste cinci decenii în mai multe localități din Gorj, trei decenii chiar pe locurile natale unde va construi mai multe localuri de școală la Tismana. A activat ca revizor școlar o perioadă importantă. Datorăm domnului Nicolae Tomoniu, președintele Asociației Semănătorul din Tismana, informația  că învăţătorul Nicola Chiţiba, finul lui George Sfetea, conform căreia când dascălul şi Elena Coşbuc aleseseră pentru frontispiciul noului corp al şcolii primare din Tismana îndemnurile lui Spiru Haret „Luminează-te şi vei fi!”, „Voeşte şi vei putea!” , scrise cu litere mari în relief, învățământul de aici pornise pe un alt drum. Din aceeași sursă aflăm că  exigentul învăţător şi director Chiţiba, îi scotea de ureche în curtea şcolii pe elevi  când „se lăsau pe tânjeală de carte” pentru a citi de acolo sfaturile lui Spiru Haret. La 21 iunie 1937, prin decretul regal 2595, se acorda medalia ”Răsplata Muncii pentru construcții școlare” pentru 20 de învățători din Gorj, inclusive Nicolae Chițiba.

Ca dascăl, acesta a servit în primul an școlar, de fapt decembrie 1918-august 1919 la Școala Argetoaia. De la 1 septembrie 1919  și până la 1 octombrie 1949 a rămas la Tismana cu rezultate excepționale. Au urmat apoi Școala Pociovaliște, Școala Bumbești-Pițic-Cîrligei, și Sărdănești, acolo unde a fost pensionat la 15 februarie 1958. Nu era un sfârșit, ci un nou început, Nicolae Chițiba va lucre la școală și ca pensionar până în 1974. Printre școlile care au avut nevoie de prezența domniei sale regăsim:

-Padeș

-Ponoarele

-Motru Sec

-Cerna Sat

-Valea Mare

-Tismana

17. Stelian Sterescu, o viață prea scurtă dedicată patriei și școlii

În galeria dascălilor care au venit în Gorj și au lăsat urme consistente se numără și profesorul Stelian Sterescu(1875-1917). Prahoveanul stabilit în Gorj a murit pe front în 1917 fără să își ducă la bun sfârșit marele sale proiecte pe care le avea acasă.  A venit la Târgu-Jiu în septembrie 1907. Era locotenent în rezervă al armatei române. A activat în această calitate în cadrul Regimentului 18 Gorj. S-a aflat pe front atât în cel de-al doilea Război Balcanic cât și în Războiul de Întregire Națională.

La scurt timp de la instalarea sa la Târgu-Jiu în 1907, profesorul Stelian Sterescu şi-a întemeiat o familie, căsătorindu-se cu Sofia Hurezeanu, fiica marelui proprietar Constantin Hurezeanu din Cordeşti şi a Elizei, născută Zănescu, din Bibeşti.

Potrivit documentelor de arhivă, Stelian Sterescu era informat la 17 decembrie 1912 de către comandantul Regimentului Nr 18 Gorj ca în două săptămâni să fie gata de front pentru un eventual război în Balcani. La 18 aprilie 1913, comandantul Cercului de Recrutare Gorj l-a înştiinţat pe locotenentul în rezervă Sterescu Stelian că a fost numit membru al comisiei de mobilizare din Târgu-Jiu. Stelian Sterescu a participat la campania din Bulgaria din vara anului 1913, fiind lăsat la vatră la 23 august 1913, după o perioadă de refacere şi carantină petrecută în garnizoana Regimentului  Nr. 18.

A fost  avansat la gradul de căpitan în rezervă după participarea la război. La 2 ianuarie 1914, căpitanului în rezervă Stelian Sterescu din Regimentul Nr. 18 Gorj i s-a conferit de către regele Carol I al României medalia „Avântul Ţării“ pentru participarea la cel de-al doilea război balcanic.

În august 1916,   Stelian Sterescu a fost încorporat în Regimentul 18 Gorj având gradul de locotenent. Astfel, începând cu noaptea de 15-16 august 1916, Stelian Sterescu a participat la luptele de pe Valea Jiului din august-septembrie 1916 şi la retragerea trupelor române spre sud după ruperea frontului de la Jiu. În aceste condiţii, după bătălia de la podul Jiului, desfăşurată la 14 octombrie 1916, trupele române au continuat să se retragă spre sud, oraşul Târgu-Jiu fiind ocupat de trupele germane şi austro-ungare la începutul lunii noiembrie 1916. Regimentul 18 Gorj se va retrage spre Dăneşti şi, ulterior, va da lupte la Bărbăteşti şi Filiaşi.

În primăvara anului 1917, cu țara ocupată în mare parte luptele au fost reluate pe frontul din Moldova. Stelian Sterescu a fost  rănit şi evacuat spre spitalul din Ruginoasa, în apropierea Iaşului. În ciuda îngrijirilor medicale pe care le-a primit, Stelian Sterescu a decedat la 3 aprilie 1917, aşa după cum reiese din epitaful de pe crucea sa de mormânt din cimitirul de la Târgu-Jiu, unde a fost reînhumat la 5 iunie 1924, după încheierea Primului Război Mondial. Se  menţionează că această cruce  a fost ridicată „în amintirea maiorului Sterescu Stelian din Regimentul Gorjiu N. 18, profesor Gimnaziul Tg-Jiu, născut 21 mai 1875, mort pentru Patrie, 3 aprilie 1917 la Ruginoasa, reînhumat“.

Dascălul Stelian Sterescu a activat  în cadrul Gimnaziului ”Tudor Vladimirescu” și Școala de Ceramică din Târgu-Jiu. Se născuse în mai 1875  la  Ploieşti, în familia cismarului Sterie Sterescu, Stelian Sterescu a absolvit cele 4 clase primare la Şcoala Publică de Băieţi nr. 4 din Ploiești , a urmat cursurile Liceului „Sfinţii Petru şi Pavel“ din Ploieşti și  Seminarul Pedagogic Universitar din Bucureşti.

Pentru a-şi putea continua studiile, în cursul anului 1897, studentul Stelian Sterescu a solicitat Ministerului Instucţiunii Publice să-i ofere o catedră de institutor. Ca urmare, printr-o adresă a Direcţiei Învăţământului Primar şi Rural, Stelian Sterescu a fost numit suplinitor al institutorului Teodor G. Georgescu la Şcoala Primară de Băieţi nr. 1 din Ploieşti, la 1 octombrie 1897. Avea să activeze ca institutor suplinitor la Ploieşti până în anul 1902, când a fost numit profesor la liceul din Tulcea, în ciuda faptului că nu-şi încheiase încă studiile universitare. După ce a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, Stelian Sterescu a obţinut diploma de licenţă cu lucrarea intitulată „Rituri de înmormântare la etrusci şi romani“, susţinută în sesiunea din iunie 1903.

Profesorul Stelian Sterescu s-a implicat activ în viaţa culturală a oraşului de la Dunărea de Jos din primele clipe de după instalarea sa la catedra liceului tulcean. Ulterior, în perioada 1905-1907, Stelian Sterescu a activat ca profesor și la Drobeta Turnu-Severin, urmând ca după doi ani să fie numit, în septembrie 1907, profesor la Gimnaziul „Tudor Vladimirescu“ din Târgu-Jiu. La Târgu-Jiu, Stelian Sterescu a lăsat în urmă lucruri importante.

Stelian Sterescu a avut ca urmaș pe Stelian (Bică) Sterescu, de asemenea un  eminent dascăl şi un excelent mesager de spiritualitate culturală românească.

Născut la Târgu-Jiu în 26 decembrie 1910, Stelian Sterescu-jr a fost  și a rămas gorjean. Îşi face studiile gimnaziale şi liceale la Târgu- Jiu iar cursurile superioare la Universitatea din Bucureşti, facultatea de Filologie.  STELIAN S. STERESCU a avut  privilegiul de a studia sub bagheta unor mari personalităţi universitare, precum Nicolae Iorga, Ovid. Densusianu, Tudor Vianu, Nic.Cartojan şi alţii. După absolvirea facultăţii şi datorită rezultatelor de excepţie obţinute pe timpul studenţiei şi la licenţiere, avea să profeseze o perioadă ca asistent universitar la catedra de estetică a facultăţii, participând activ şi la cenaclurile literare conduse pe atunci de către M. Dragomirescu şi E. Lovinescu.
Va  reveni la Târgu-Jiu, unde va funcţiona ca profesor de limba şi literatura română la Liceul “Tudor Vladimirescu”, ulterior şi inspector şcolar la Regiunea Oltenia. Se va transfera mai târziu la Şcoala Medie Mixtă nr. 3 Târgu-Jiu (astăzi Colegiul Național “Spiru Haret”). După o carieră didactică de excepție, măcinat de boală, de deznădejde şi singurătate se stinge din viaţă în vara anului 1978, plâns, respectat şi iubit de toţi cei care l-au cunoscut. Este înmormântat în cimitirul municipiului Târgu-Jiu alături de părinţi şi în apropierea criptei unei alte mari personalităţi gorjene- generalul Gheorghe Magheru.

Bibliografie:

1. Daniela Pătrașcu, Profesorul Stelian Sterescu (1875-1917), erou al primului război mondial, în Vertical, 2013
2. Cornel Șomîcu, PERSONALITĂȚI ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GORJEAN: Stelian Sterescu(1875-1917), în http://www.scoalagorjeana. com, 2020

18. Gorjeanul Serafim Duicu, simbol al spiritualității transilvane

Cu studii preuniversitare în Gorj, cu cele universitare la Cluj-Napoca, Serafim Duicu (1938-1996) s-a afirmat pe meleaguri transilvănene la Târgu-Mureș. Se poate spune că gorjeanul a făcut drumul invers din Gorj spre Ardeal, așa cum ardelenii au ales să vină la Târgu-Jiu.  Autoritățile din Târgu-Mureș nu l-au uitat niciodată pe gorjeanul stability în Ardeal, o stradă, o școală, un festival îi poartă numele.

Serafim Duicu s-a născut în judeţul Gorj, în anul 1938 şi a ales să se specializeze în domeniul  literelor şi al istoriei. În anul 1992 a fost numit secretar de stat la Ministerul Culturii, in Guvernul  Văcăroiu, iar din 1994 vreme de doi ani a fost directorul Teatrului National din Târgu-Mureş. A murit mult prea devreme, în 1996, şi a fost înmormântat la Mănăstirea Recea. 

Personalitatea lui Serafim Duicu a marcat viaţa culturală a transilvănenilor şi a lăsat în urmă sute de lucrări şi volume care l-au plasat printre scriitori relevanți.  A fondat Societatea Culturală şi Fundaţia ”Şcoala Ardeleană” şi a pus pe picioare Societatea Culturală ”Alexandru Papiu Ilarian”. A colaborat cu prestigioase reviste culturale precum  ”Tribuna”, ”Cronica”, ”Convorbiri Literare”, ”România Literară” ș.a.  Pentru  volumul său „Dicţionar de personaje dramatice” a primit premiul Asociaţiei Scriitorilor Români din Tîrgu-Mureş. 

Serafim Duicu  s-a născut  la 6 august 1938  în Tismana, județul Gorj.  Scriitor, critic și istoric literar,  folklorist,   Serafim Duicu a fost fiul Elenei (născută Răcoina) şi al lui Serafim Duicu, tâmplar. A urmat clasele primare în satul natal. După studii pedagogice la Târgu Jiu şi Craiova (absolvite în 1956), face studii universitare de filologie la Cluj (1956-1961). A avut o carieră didactică ca  profesor la Blaj (1961-1964), asistent universitar la Târgu Mureş (1964-1974), redactor la „Vatra” (1974-1978), profesor la Academia de Artă Teatrală din Târgu Mureş (din 1978), consilier-şef al Inspectoratului pentru Cultură al judeţului Mureş (1990-1992), secretar de stat în Ministerul Culturii (1995), toate aceste informații fiind strânse de neobositul Nicolae Tomoniu.

Fiu al satului Tismana, Serafim Duicu nu a uitat niciodată meleagurile Gorjului și pe exigentul învăţător şi director Chiţiba, îi scotea de ureche în curtea şcolii când „se lăsau pe tânjeală de carte” pentru a citi de acolo sfaturile lui Spiru Haret.
Visul lui Serafim Duicu a fost  să se facă învăţător.  La Şcoala Normală de la Târgu-Jiu a fost remarcat  de profesorul de limba română C. Gorun, care-l va îndemna  să se dedice literaturii. Încă din școala primară știa din memorie  poeziile clasicilor, temele sale dezvăluiau un talent nativ spre meticulos, spre scrierea de rigoare documentară iar culesul de poezii şi povestiri de natură folclorică era o preocupare constantă.
”… un vlăstar sănătos de românism, plecat din meleagurile noastre gorjeene în Transilvania, fără să fi uitat o clipă valorile folclorice, culturale şi alte valori spirituale gorjeneşti, care i-au fost mereu sprijin şi îndemn de viaţă.”, spunea despre el  în 2009 un alt fiu al Tismanei, Nicolae Tomoniu.
Știm astăzi că  Serafim Duicu și-a câștigat definitiv consacrarea scriitoricească printr-o valoroasă incursiune din perspectivă contemporană în biografia a trei mari personalități istorice ale Ardealului: Gheorghe Șincai, Samuil Micu și Petru Maior. Analiza totală a operei lui Samuil Micu, a fost o premieră absolută în istoriografia literară românească. Realizând un triptic monografic de mare valoare și sinteză referitor la Școala Ardeleană, el a împlinit cu maximă fidelitate o obsesie mai veche privind iluminismul transilvănean. El a fost nu numai un critic și istoric literar, ci a avut și o intensă activitate publicistică, publicând articole de istorie și critică literară în revistele Vatra, Tribuna, Steaua, România Literară, Cronica, Ateneu, Familia, Ramuri, Convorbiri Literare, Orizont s.a.
Gorjeanul a  fost  membru al Uniunii Scriitorilor din România, fondator al revistei „Școala Ardeleană”, fondator și președinte al Societății Culturale și al Fundației „Școala Ardeleană”, fondator și președinte de onoare al Societății Culturale „Alexandru Papiu Ilarian” și alte preocupări deja amintite.

Scriitor și om de cultură, Serafim Duicu a fost totdeauna un dascăl dăruit. A urmat toate etapele carierei didactice, de  la  Liceul Pedagogic din Târgu Jiu şi Craiova, obţinând calificarea de învăţător şi a lucrat ca dascăl la Şcoala mixtă primară nr. 9 din Craiova, apoi a urmat Facultatea de Filologie a Universităţii ,,Babeş-Bolyai’’ din Cluj. Din amintirile sale aflăm  că, la admitere a plecat de acasă fără voia părinţilor, cu 300 de lei împrumutaţi de la vecini, întorcându-se acasă cu fişa de ,,admis cu bursă de studii’’. După absolvire, în 1964 a devenit profesor de limba şi literatura română, fiind repartizat la Centrul Forestier din Blaj, pe urmă asistent universitar la Institutul Pedagogic din Târgu Mureş.

Din punct de vedere al familiei, profesorul Serafim Duicu s-a căsătorit cu Valerica, o studentă a sa, întemeindu-şi o familie frumoasă, în mijlocul căreia a trăit fericit şi s-a considerat un ,,gorjean ardelenizat’’. După ce şi-a luat doctoratul în filologie cu teza ,,Viaţa şi opera lui Vladimir Streinu’’(1974), Serafim Duicu  a urcat  treptele ierarhiei universitare : lector, conferenţiar şi apoi profesor universitar şi doctor. În 1976 este cadru didactic asociat la Institutul de Teatru din Târgu-Mureş, unde predă istoria teatrului universal, istoria teatrului românesc şi teoria dramei, iar în perioada 1990-1993 ocupă funcţia de Consilier-şef la Inspectoratul pentru Cultură Mureş. Timp de aproape un an (30 decembrie 1992-28 august 1993) este promovat în funcţia de ministru secretar de stat la Ministerul Culturii, apoi , între anii 1994-1996 devine directorul Teatrului Naţional din Târgu –Mureş şi rector al Universităţii Ecologice al Universităţii ,,Dimitrie Cantemir’’ din acelaşi oraş. Numele lui Serafim Duicu este legat de câteva societăţi şi fundaţii culturale, precum Societatea Culturală şi Fundaţia ,,Şcoala Ardeleană’’, Societatea Culturală ,,Alexandru Papiu Ilarian’’ şi Fundaţia ,,Vasile Netea’’. S-a stins prea devreme, la numai 58 de ani, când mai avea atâtea de făcut pe tărâm cultural. 

Din punct de vedere  literar , Duicu a publicat  şi volumele de versuri ,,Formele neliniştii’’, şi ,,Ochi de veghe’’, care vorbesc de un poet talentat, cu o înaltă chemare spre valorile artistice. Alături de cărţile sale de căpătâi stau sute de articole publicistice, note critice şi studii pe care, o parte dintre ele, le-a semnat cu pseudonimele George Eliade şi Sergiu Tismăneanu. Pentru că nu a adunat versurile într-un volum, a făcut-o soţia sa Valerica Duicu în cartea postumă ,,Feţele cuvântului’’. În semn de înaltă preţuire, numele renumitului om de cultură Serafim Duicu a fost dat unei şcoli din Târgu-Mureş, precum şi Festivalului-concurs de poezie pentru elevi şi studenţi, iar bustul scriitorului străjuieşte Biblioteca Universităţii ,,Dimitrie Cantemir’’ din oraşul de pe Mureş.

Bibliografie:

Serafim Duicu, „Pe urmele lui Gheorghe Șincai”, Ed. „Sport-Turism”, București, 1983;

Serafim Duicu, «Pe urmele lui Samuil Micu-Clain», București, Editura Sport-Turism, 1986;

Searafim Duicu, «Pe urmele lui Petru Maior», București, Editura Sport-Turism, 1990;

Serafim Duicu, „Dicționar de personaje dramatice”, Ed. „Iriana”, București, 1994;

Serafim Duicu, „Ochi de veghe” (mărturii, versuri de tinerețe), Ed. „Tipomur”, Târgu Mureș, 2001 (postum).

Omagiu lui Serafim Duicu – Un site de Nicu Tomoniu (tismana.ro)

Mircea Daroși,” Serafim Duicu, ctitor cultural în patria de cuvinte a Transilvaniei”, în ”Luceafărul”, 3 februarie 2020

19. Nicolae Staicu(1929-2021), managerul de școală și omul recordurilor novăcene

Profesorul Nicolae Staicu din Novaci, plecat în urmă cu trei ani pe drumul fără întoarcere, a marcat istoria învățământului novăcean atât prin longevitatea în funcția de director de liceu(24 ani) cât și în aceea pe scena vieții (92 de ani). A ridicat instituția liceală novăceană la un nivel greu de egalat atunci ca și acum. Liceul din Novaci concura, în ultimele decenii ale perioadei comuniste, de la egal la egal cu liceele din reședința Gorjului. Foștii săi elevi, inclusiv fiul-profesorul și inspectorul școlar Marian Staicu, au dus mai departe tradiția performanței la liceul din Novaci. În urmă cu câțiva ani, documentaristul Ion Duguleanu scria despre Nicolae Staicu că a fost o  ”personalitate marcantă și unanim apreciată a învățământului gorjean, om de mare bunătate sufletească, cu o viață de familie exemplară, mereu atent la nevoile celorlalți a fost și va rămâne pentru noi un model de viață.”

Nicolae Staicu s-a născut vara-la 25 iulie 1929- în familia țăranului Nicolae Staicu ( zis al lui Iacov). Al treilea copil al familiei,  părinții  i-au dat numele tatălui,  Nicolae. Primii ani i-a petrecut alături de părinți, pe care îi ajuta la treburile gospodărești, adesea primăvara și toamna având misiunea de a pășuna vitele pe livezi. La vârsta de 6 ani a fost înscris la școala primară din satul natal Cernădia, având-o ca învățătoare pe Ioana Preoteasa.

Încă din copilărie și-a descoperit pasiunea pentru păsările sălbatice: ” ….îmi plăcea să le descopăr cuibul, să le urmăresc cum își hrănesc puii, să le văd ouăle, să le ascult cântecul – pasiune în care am pus mult suflet și în activitatea mea de profesor de biologie, lucrarea pentru obținerea gradului didactic I fiind un studiu despre păsări”, așa cum singur scria într-un document pe care îl intitula ”Memorialul vieții mele”.

În vara anului 1942, după terminarea celor 7 ani ai școlii primare, a fost admis pe locul 17 la concursul de admitere la Școala Normală din Târgu Jiu, pe care a absolvit-o 8 ani mai târziu. În documentul de care aminteam mai sus, acesta spunea că din cauza faptului ca provenea dintr-o familie de oameni săraci, dată fiind lipsa banilor, după concursul de admitere la Școala Normală, el și tatăl său au fost nevoiți să se întoarcă pe jos de la Târgu Jiu acasă, la Cernădia.

În cei 8 ani, la Școala Normală a fost un elev disciplinat, ascultător și sârguincios la învățătură. Acesta povestea că niciodată în anii de studiu tatăl său nu a trecut pe la școală să se intereseze de situația sa, dar nu pentru că nu era interesat ci pentru că totdeauna tatăl său avea în el o încredere necondiționată.

A absolvit Școala Normală de învățători din Târgu Jiu în anul 1950, obținând diploma de învățător, ideal încolțit în inima părinților săi și cultivat din plin în cei 8 ani de școală normală. Însă, deja tânărul Nicu, așa cum îi ziceau colegii, își stabilise un nou obiectiv, acela de a urma o facultate pentru a deveni profesor.

Datorită unei legi în vigoare în perioada respectivă, absolvenții școlii normale erau obligați să se încadreze în învățământ ca învățători, fără posibilitatea de a urma o facultate. Exista și o excepție, pentru elevii care aveau primele 5 medii de absolvire. Cum media sa de absolvire era a doua, după șeful de promoție, criticul literar de mai târziu-Pompiliu  Marcea  și împreună cu Săvulescu Dumitru, Diaconescu Ion și Brîncuș Petre au mers pentru a se înscrie la București la facultatea de Filologie. Astrele aveau alte planuri cu tânărul învățător din Novaci. Pentru că la înscrierea la facultate se cerea și un Certificat de stare materială al părinților, certificat pe care nu îl avea la el, fiind în imposibilitate să se întoarcă acasă pentru a lua acest document, s-a înscris la Facultatea de Biologie, împlinindu-și un vis și o pasiune din copilărie.

A absolvit Facultatea de Biologie , cu diplomă roșie, ce se acorda absolvenților cu media 10; a fost încadrat in învățământ în anul 1955 la Școala Generală din Novaci, unde a reîntâlnit pe fosta sa colegă de facultate  Maria Petrescu, cu care se căsătorea la 9 decembrie 1955.

După doi ani petrecuți la catedră a fost promovat inspector școlar și mai apoi șeful secției învățământ a Raionului Novaci, până în anul 1960, când a fost numit director la Școala Generală din Cernădia. In anul 1962 s-a transferat la recent înființatul liceu din Novaci. În anul 1964 a fost numit director al Liceului Novaci, funcție pe care a îndeplinit-o timp de 24 de ani.

Pe parcursul activității sale a primit numeroase distincții și premii, iar în anul 2013 a primit titlul de „Cetățean de onoare ” al orașului Novaci, în semn de respect și prețuire pentru întreaga activitate didactică desfășurată la unitățile de învățământ din Novaci.

În anul 1990 s-a pensionat, bucurându-se peste trei decenii de o familie frumoasă alături de fiul său, profesorul și inspectorul școlar Marian Staicu. Cei doi nepoți, o fată ofițer de poliție și un băiat cu pasiune pentru Informatică și Baschet, duc  mai departe stindardul unei familii emblematice din Novacii Gorjului.

20. Ion Aurariu din Tismana, învățătorul și eroul de război

Învățătorul Ion Aurariu s-a remarcat în anii Primului Război Mondial  mai întâi pe front și apoi ca dascăl al copiilor consătenilor din Tismana până în 1958. În anii din urmă, grație eforturilor familiei  și ale neobositului Nicolae Tomoniu, amintirile sale de război au văzut lumina tiparului în volumul  ”Prin vremuri de război”-cu prefață și adăugiri Nicolae N. Tomoniu, Editura Semănătorul, Tismana, 2015. Dascălul tismănean a fost camarad la Școala Militară și apoi de front cu învățătorul Nicolae Chițiba.  A slujit școala din zonă circa patru decenii și a fost subinspector școlar timp de patru ani(1938-1942).

Ca mai toți învățătorii din anii Primul Război  Mondial,  Ion Aurariu a trebuit să slujească țara cu arma în mână.  Practic după absolvirea Școlii Normale, fără o zi la școală, eroul acestor rânduri a trebuit să meargă pe front. Ion Aurariu  a absolvit Școala Normală de Învățători  Craiova(1910-1916) iar în toamna anului 1916 a fost încorporat la Școala Militară Dorohoi. Cu gradul de elev-plutonier, a fost repartizat  la Regimentul 18 Infanterie , unitate care a luptat la Mărăști și Mărășești . Va fi  avansat la gradul de sublocotenent  în rezervă pe data de 1 iulie 1917. Pe front se reîntâlnește cu colegul de catedră și prietenul Nicolae Chițiba.

Ion Aurariu va ajunge la școală efectiv  abia la 1 noiembrie 1918 în comuna Celeiu. Își va continua activitatea apoi timp de patru decenii în comuna natală. Ca și alți colegi, Aurariu și-a dorit mai mult și a intrat în politică în cadrul PNL. A ajuns însă în funcția de subinspector școlar în noiembrie 1938 fără sprijinul PNL, era pe vremea dictaturii regale când partidele politice își suspendaseră activitatea. În februarie 1942 pierde această funcție deoarece a primit ordin de mobilizare de război. Având gradul de locotenent în rezervă, a condus în acele vremuri  detaşamentul 61 lucru CF, apoi a făcut parte din comandamentul Corp 6 Armată, Sibiu și într-un final a răspuns de  depozitul de carburanţi Ţânţăreni.

A rămas în memoria semenilor, ca și alți confrați, pentru că au lăsat în urmă niște amintiri menite să ne facă să înțelegem ce a îndurat țara și fiecare individ în parte pentru libertate și făurirea Românei Mari. Aceste amintiri au văzut lumina tiparului postum, abia în 1915, grașie eforturilor familiei și a Editurii ”Semănătorul” condusă de Nicolae Tomoniu.

Așa cum descria în Prefață Nicolae Tomoniu, graţie carnetelor scrise pe timp de război de proaspătul absolvent al şcolii normale, seria 1916, învăţătorul de mai târziu, Ion I. Aurariu, suntem purtați în vremea războiului: ” Intrat, la 19 ani, din şcoală direct în atmosfera tragică, apăsătoare şi imprevizibilă a războiului, normalistul trăieşte întâmplări de un dramatism de neînchipuit pentru noi muritorii civilizaţiei de astăzi. Imortalizarea cutremurătoarelor evenimente din primul război mondial pe un carneţel de buzunar, nu este văzută, totuşi, de autor a fi „o lucrare cu pretenţie literară”. Din punct de vedere al mobilului acestei iniţiative aşa şi e: cum ar putea un copil să se gândească la literatură când clopotul bisericii cimitirului Târgu Jiu, cimitir vecin cu cazarma lui, nu încetează în a bate anunţând cât e ziua de lungă, moartea „încă a unui erou căzut în luptă în Defileul Jiului”? Nici timpul, nici starea sufletească nu i-ar permite aşa ceva când printre cei îngropaţi sunt unchi sau chiar verişori căzuţi în prima linie a frontului! Asta, pe lângă colegii de primară de la Tismana ce luptau în Reg. 18 Gorj ce va fi decimat în defileu, la câteva zeci de km de cazarma lui. Unde aşteaptă să fie recrutat, apoi, poate, trimis şi el pe front să-şi dea viaţa . Dar carneţelele vor fi o mărturie a faptului că normalistului Ion Aurariu, treptat, nu-i mai e frică de moarte! El nu se va da înapoi de la luptă iar cei apropiaţi – părinţi, rude, prieteni – să ştie că i-a iubit şi preţuit şi că a meritat să lupte pentru ca ei să nu se gândească niciodată că i-a dezamăgit! În febra războiului dar şi a modestiei unui băiat bine crescut, Ion Aurariu nu-şi dă seama că relatările din carneţelele sale vor fi peste un secol, adevărate documente de patrimoniu. Unele paragrafe pot fi folosite azi în lucrări multiple: un manual de istorie, un studiu ştiinţific al dezvoltării speciei  umane, ba chiar şi un bun exemplu de strategie de dezvoltare a unei naţiuni ce fusese pe trei sferturi analfabetă în urmă cu doar câteva zeci de ani, dar care, introdusese învăţământul de stat obligatoriu cu patru decenii înaintea Franţei.” , scria Nicolae Tomoniu în 1915.

Asemenea învățătorilor I. D. Isac și Petre P. Popeangă, rândurile lăsate de Ion I. Aurariu  stârnesc emoție  și aduc de multe ori informații inedite. Iată în cele ce urmează  cum au primit camarazii moartea profesorului  Tiberiu Popescu, fostul director al Gimnaziului ”Tudor Vladimirescu”:

”10 Sept. Sâmbăta Instrucţie de dimineaţă. Ne-a pus de multe ori culcat Boşoldea. Ni se deteră sarmale. Cred că ne ţin mai mult. După masă liber. Azi muri Tiberiu Popescu profesor şi fost director al gimnaziului; a venit rănit de pe câmpul de răsboiu şi a murit. Colegii luară hotărârea să-i facă o coroană. 11. Duminică Se strânseră bani pentru coroana lui Tiberiu. Detei şi eu 50 de bani. Veni muma pe la mine şi mi-aduse de[1]ale mâncării. Se auziră tunuri grozav la graniţă. Mumii îi păru bine că mă găsi aici. Îmi spuse că nea Grigore va veni aici la spital. Fuserăm la înmormântarea lui Tiberiu. Îl urmă multă lume. Crainic directoarea gimnaziului ţinu în faţa localului o cuvântare şi colonel. Teatral alta la groapă. Se aude cam rău. Lupele crâncene urmează la graniţă. Nu am venit chiar de acolo ne spune multe. Germanii sunt ai dracului. Se zice c-ar fi venit ordin să ne trimeată la şc. de ofiţeri de rezervă şi că îndată, peste 2-3 zile ne-ar da drumul. Nu cred. Cine ştie dacă ne vom mai vedea acasă.”

21. Ion Popescu Voitești, un savant în slujba învățământului românesc

Uriașă personalitate a învățământului românesc, gorjeanul  Ion Popescu Voitești(1876-1944) a performat atât în învățământul universitar cât și în cel preuniversitar. Ca cercetător, în cei peste 40 de ani de activitate la nivel înalt a publicat peste 120 de cărți și articole  în domeniul paleontologiei, statigrafiei, tectonicii și al geologiei generale  și aplicate. Este socotit unul dintre cei mai mari  geologi români din toate timpurile .

Ion Popescu Voiteşti s-a născut în satul Voiteşti al comunei Bălăneşti la 18 noiembrie 1876. A urmat clasele primare în satul său natal, iar cele gimnaziale la Târgu-Jiu, iar între  1888-1895  a fost  bursier la Liceul Carol I din Craiova. După absolvire, s-a înscris la Institutul Medico-Legal din Bucureşti, dar s-a transferat după câteva luni la Facultatea de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Bucureşti.
După licenţă, a intrat în învăţământul mediu activând la Slatina, Câmpulung, Buzău, Târgu-Jiu, Tulcea, Bucureşti şi în alte oraşe. Ca profesor la Târgu-Jiu a activat la Gimnaziul “Tudor Vladimirescu” între anii 1899-1903 având un rol foarte important, alături de Iuliu Moisil, în aprobarea de către Ministerul Instrucţiunii a Şcolii de Ceramică şi subvenţiei anuale de 3000 lei.

 Ion Popescu-Voitești  a predat ca profesor de științe ale naturii timp de 20 de ani în învățământul liceal. Se spune că punea  multă pasiune și tact pedagogic în activitatea sa didactică, reușind  să-i fascineze pe elevi prin lecțiile sale, completate adeseori cu demonstrații practice, atât în teren, cât și cu ajutorul colecțiilor de material didactic realizate chiar împreună cu elevii săi.

Ion Popescu-Voiteşti (1876-1944) şi-a dedicat peste 40 de ani din viaţă cercetării ştiinţelor geologice, scriind peste 120 de cărţi şi articole în domeniul paleontologiei, stratigrafiei, tectonicii şi al geologiei generale şi aplicate. Perioada petrecută ca profesor de geologie la Universitatea din Cluj (1919-1936) a fost, de departe, cea mai prolifică din toată cariera sa, în această perioadă publicând mai mult de jumătate din scrierile sale.

După înființarea Universității românești din Cluj (1919),  Ion Popescu-Voitești a fost recomandat de către fostul său profesor, Ludovic Mrazec de la București, să ocupe postul de profesor de geologie la Cluj. Astfel, în urma unui concurs de lucrări, I.P.Voiteşti este numit profesor titular la Catedra de geologie şi paleontologie din Cluj. Alături de el, a fost detașat de la București și prof. Gheorghe Munteanu Murgoci pentru a ține ore la Catedra de mineralogie. Timp de 18 ani, I.P. Voiteşti a ţinut cursuri la disciplinele: Geologie generală, Geologia României şi Paleontologie. Putem spune că a fost organizatorul învăţământului geologic românesc din Transilvania, înzestrând laboratoarele cu hărţi, profile, planşe paleontologice; a asigurat îmbogăţirea colecţiilor didactice, a introdus şi a publicat cursuri noi. În 1921 tipăreşte prima carte de geologie scrisă în limba română, premiată de Academia Română: „Elemente de geologie generală cu o privire generală asupra geologiei României”, iar în 1928 I.P. Voiteşti publică ca suport de curs, primul tratat de paleontologie în limba română: „Elemente de paleontologie, I. Nevertebrate” ţinând cont de formele fosile caracteristice din România.

Cu o pregătire ştiinţifică recunoscută internațional, Ion Popescu Voitești a fost desemnat să coordoneze între 1930-1933 studiile stratigrafice privind România, pentru volumul „Europa” din marele dicţionar internaţional de stratigrafie sub redacţia lui Lukas Waagen. De asemenea, a elaborat, împreună cu Ludovic Mrazec, prima sinteză asupra Carpaţilor Meridionali.
Ca urmare a activităţii sale ştiinţifice, a fost ales membru al unor foruri ştiinţifice româneşti şi străine şi a fost solicitat să susţină cursuri şi conferinţe în ţară şi în străinătate. Pentru gorjeni munca sa ştiinţifică a avut o importanţă foarte mare, în anul 1936 a publicat prima lucrare referitoare la evoluţia geologică şi morfologică a zonei: “Privire generală asupra structurii şi evoluţiei morfologice şi geografice a judeţului Gorj”.

Activitatea savantului gorjean a fost marcată și de război, participând ca și combatant la Războiul Balcanic din 1913 și la Primul Război Mondial.
A urmat și o perioadă mai frământată cu oarece incertitudini pentru omul de În 1917,  pe front, se îmbolnăvește de tifos și este internat la spitalul Spiridonia din Iași, scăpând cu greu de o boală, ce avea să macine la acele timpuri mii de vieți omenești.
Va reveni  pe front abia în vara anului 1918, profundele sale cunoștinte de geologie erau de ajutor la exploatările de petrol și sare de la Moinești, Solont și Sărata-Bacău, pentru a descoperi noi zăcăminte, studii efectuate care ulterior au fost publicate, pe când își începea cariera didactică la Universitatea din Cluj (1919-1936). Aici avea să parcurgă  toate treptele universitare, ajungând să îndeplinească și funcția de decan al Facultății de Știinte din Cluj, dar și de director al Institutului Geologic ce funcționa pe lângă aceeași facultate (1919-1936), devenind apoi membru fondator al Academiei de Științe din România, în 1936. De altfel, a ocupat postul de profesor universitar la recomandarea fostului său mentor, L. Mrazec, iar de aici încolo, vreme de 18 ani, I. Popescu-Voitești a predat studenților disciplinele legate de geologie și paleontologie..

În 1936 își încheie activitatea la Universitatea din Cluj și se transferă la Facultatea de Științe de la Universitatea București.

În anii războiului s-a retras la Bălănești,  locul nașterii sale și casa-muzeu de mai târziu. Construită în anul 1941, după planul arhitectului Iulius Doppelreiter, casa este și monument de arhitectură gorjenească, iar în interior, prin exponatele prezentate, inclusiv o colecție interesantă de malacologie și paleontologie (minerale, moluște, cochilii, preparate în lichid, etc) de manuscrise, cărți, schițe, cărți, diverse fotografii, șamd., se rememorează și se evocă prestigioasa activitate a marelui geolog român, Ion Popescu-Voitești.

Savantul nu s-a prea bucurat de aceasta.  Odată cu vârsta pensionării, în același an cu terminarea construcției casei sale, se retrage aici.
Se stinge din viață trei ani mai târziu, în toamna lui 1944, în urma declanșării unui infarct miocardic, chiar într-un moment de relaxare, când după propria obișnuință în momentele de răgaz plecase la vânătoare.
Trupul neînsuflețit a fost găsit după două zile, nu departe de casa sa, iar în acel loc, la marginea drumului, un an mai târziu, avea să i se ridice spre memorie și cinstire un monument de către geologii petroliști și prin care s-a dorit a fi îndeplinit și dorința marelui savant care, la un moment dat mărturisea că ,,din Voitești am plecat, în Voitești am să mă întorc și acolo vreau să mor”.

A iubit Gorjul cu toată ființa lui, obișnuia să spună că ,,Nicăieri soarele nu răsare și nu apune mai frumos ca în Gorj, nicăieri susurul apelor nu este mai armonios ca aici, nicăieri florile nu strălucesc mai viu și păsările nu cântă mai cu viers ca în Voitești”.

S-a stins din viaţă la 4 octombrie 1944, fiind înmormântat in cimitirul localităţii natale, toate acumulările sale materiale fiind lăsate judeţului.

22. Witold Rola Piekarski-un dascăl polonez care a marcat învățământul gorjean

Deși a rămas în Gorj mai puțin de două decenii, polonezul Witold Rola Piekarski a lăsat în urmă lucruri importante atât în domeniul învățământului cât și al cuvântului tipărit. A fost implicat în toate marile realizări culturale ale epocii, inclusiv în făurirea Muzeului Județean Gorj, printre primele muzee de acest tip din țară.Ca un exemplu, „Enciclopedia României” din 1904  l-a caracterizat ca fiind „cel mai de seamă caricaturist din România”. 

Dascălul polonez  se născuse la Smolensk, pe Nipru, în teritoriile poloneze ocupate de către Imperiul Ţarist, într-o familie mixtă, tatăl-Teodosiu Iustin Rola Piekarski-polonez de origine, iar mama-Emma von Blankenhorn-de origine  germană. S-a aflat în Gorj aprope două decenii, prilej care l-a folosit pentru a marca viața culturală a zonei. A avut o contribuție importantă  la dezvoltarea vieții culturale și sociale a Gorjului  în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A fost printre altele fondator al publicației  ”Jiul”  și al Muzeului Județean Gorj,  unul dintre primele muzee înființate în România.

A absolvit în 1877 Liceul “Sfânta Cruce” din Varşovia, începându-şi cariera ca învăţător în Podolia. Va  urma  apoi cursurile Academiei de Arte Frumoase din Varşovia. După  absolvirea Academiei  din Varşovia va urma cursurile Universităţii din Cracovia, în 1879 fiind arestat alături de alţi studenţi polonezi.

După ce a fost achitat de justiţia austro-ungară, Witold Rola Piekarski emigrează în Elveţia, împreună cu doi studenţi polonezi originari din Rusia. În Elveţia a urmat cursurile Universităţii din Geneva, iar începând din anul 1881 cursurile Universităţii din Zurich.În anul 1883 a plecat la Paris unde locuieşte şi lucrează o perioadă de timp, dar îmbolnăvindu-se este nevoit să renunțe  pentru a se trata în localitatea Kapfenberg din regiunea austriacă Styria. După vindecare, în 1885 se întoarce la Zurich, în Elveţia.
După îzbucnirea războiului sârbo-bulgar, în acelaşi an 1885, Witold Rola Piekarski pleacă împreună cu un grup de prieteni polonezi şi bulgari în Bulgaria, unde activează în cadrul serviciului sanitar al armatei, împreună cu soţia sa. O perioadă va  rămâne la Sofia unde fondează primul ziar umoristic bulgar şi conduce o serie de alte publicaţii, între care primul cotidian bulgar “Glas” şi ziarul “Narodna Vola”. A înfiinţat prima societate tipografică bulgară, denumită “Sfinţii Chiril şi Metodie”. A trebuit să părăsească forțat Bulgaria.

Se va stabili în România  în 1887 iar în 1891 îl găsim profesor la Gimnaziul din Slatina. Aici îl va întâlni pe profesorul Iuliu Moisil. Din noiembrie 1892 va fi transferat la Târgu-Jiu. Se va adăuga rapid grupului de entuziaşti care îi mai cuprindea pe Alexandru Ştefulescu, Iuliu Moisil, Aurel Diaconovici, avocatul George Pârvulescu, locotenentul Emanoil Părăianu, doctor Ion Urbeanu, avocatul Ştefan Dobrinean şi tipograful  Nicu D. Miloşescu. Referindu-se la acest grup, Iuliu Moisil scria: “Cu puterile unite am pornit aici o mişcare culturală care mai târziu s-a completat cu una artistică şi economică. În toate acestea Piekarski a avut o foarte importantă contribuţie”.
În iulie 1894 va contribui cu ilustraţiile la apariţia revistei „Jiul”.  În perioada 1892-1895 W.R. Piekarski a fost profesor de desen la Gimnaziul Tudor Vladimirescu”iar apoi, o perioadă scurtă, îl găsim ca desenator la Serviciul Tehnic al Judeţului Gorj.  Tot  în această perioadă a realizat şi ilustraţia la unele cărţi şi reviste publicate de Nicu D. Miloşescu dar a lucrat şi pentru Editura Minerva din Bucureşti. De asemenea, a realizat desene în 1895 pentru nou-apăruta revistă umoristică gorjeană „Ardeiul”.
Fiind bolnav pulmonar, va cere transferul la Novaci unde va funcţiona ca profesor de desen la Şcoala de jucării de lemn din Novaci. Se va stinge la Bucureşti în 1909.I.P.Ţuculescu îl evoca în 1940 pe Witold Rola Piekarski în revista ”Amicul tinerimii”: „Acest om providenţial pentru vremurile de atunci în deobşte şi pentru plaiurile Gorjului în deosebi, a lucrat cu osârdie, elan şi desăvârşită tragere de inimă pentru un popor ce nu era al lui, dar  căruia îi era  recunoscător, pentru dragostea cu care l-a primit în mijlocul său. El a realizat pentru neamul nostru atâtea lucruri de seamă, încât ar trebui să scriem o carte întreagă, pentru a le releva amănunţit. Şi totuşi, el a murit sărac în ziua de 21 Oct. 1909, pe un pat modest  al ospiciului Pantelimon şi a fost înmormântat de bunul  său prieten şi colaborator, domnul Iuliu  Moisil, în cimitirul mânăstirii Cernica, aşa cum i-a fost dorinţa ultimă…”

În perioada când se afla la Târgu-Jiu,  Piekarski s-a înrolat în mişcarea culturală initiate  de institutorul Alexandru Ştefulescu, directorul Şcolii primare de băieţi, pe care l-a urmat în călătoriile prin judeţ pentru cercetarea trecutului şi completarea colecțiilor  muzeale de pe lângă şcoală şi l-a sprijinit în editarea  cărţilor de istoria Gorjului, contribuind la coperțile și ilustrațiile acestora.

Din perioada când se afla la Novaci, Piekarski lucra pentru Editura Minerva din București. Acesta  a creat coperţile cu motive populare şi ilustraţiile ia operele lui Sadoveanu -,Şolmii”, „Dureri înăbuşite” ş.a. la unele lucrări de Nicolae Iorga – „Istoria românilor în chipuri şi icoane”, şi ale aItor autori „Basmele românilor” de Petre lspirescu, „Herbarul” lui Iuliu Moisil, „Călindarul Minervei”, „Almanahul tipografic” etc. Tot el a desenat diplome, portrete, caricaturi, exlibrisuri şi a făcut fotografii cerute de nevoile tiparului, multe rămase anonime.

23. Profesorul Cornel Cârstoiu(1917-1999), o viață, un destin

În galeria selectă a celor mai buni profesori care au activat în Gorj se înscrie și Cornel Cârstoiu, doctor în Filologie din 1974.Profesorul gorjean a fost un om al superlativelor de vreme ce toate examenele date pe parcursul traseului didactic au fost obţinute cu note maxime: capacitate (1943),  definitivatul (1947), gradul al doilea (1961) şi gradul I (1965). A rămas un reper pentru cercetarea științifică din domeniu, reușind să aducă informații relevante despre legăturile scriitorilor ardeleni George Coșbuc și Liviu Rebreanu cu Gorjul.

Fiu al satului Câlcești din comuna Godinești, Cornel Cârstoiu s-a născut la 9 mai 1917, două luni după ce tatăl său pierise pe frontul din Moldova. Așa că orfan și fiu de erou de război, va avea de înfruntat multe privațiuni în devenirea sa profesională. Îi datorează  învăţătorului Petre Cosmulescu, cel care descoperise talentele elevului, insistenţele acestuia pentru a merge la  şcoli mai înalte. Astfel, după cursurile primare locale, Cornel Cârstoiu va urma, între 1929-1937,  cursurile Liceului de Băieţi „Tudor Vladimirescu”, terminate cu rezultate foarte bune. În toamna anului 1937, în urma examenului de admitere, devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, specialitatea Limba şi literatura română şi limba franceză, absolvită în 1942, cu „Magna cum laude”.

 Își va efectua  serviciul militar la Şcoala de Ofiţeri în rezervă din Câmpulung-Muscel şi, repartizat în Regimentul 18 Infanterie Târgu-Jiu, pleacă pe frontul din Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia, până în Munţii Tatra, unde este decorat cu Coroana României şi Steaua României (1945). Este demobilizat în 1945.

Începând cu 1945, funcţionează ca profesor de limba română şi limba latină la Liceul „Tudor Vladimirescu”, Liceul Comercial şi Şcoala Pedagogică, toate din Târgu-Jiu. O perioadă îndelungată a îndeplinit şi funcţia de director: Şcoala Pedagogică „Spiru Haret” (1951-1957); Şcoala Generală Nr. 8 (1965-1970); Liceul „Tudor Vladimirescu” (1970-1972). Toate examenele date pe parcursul traseului didactic au fost obţinute cu note maxime: capacitate (1943), militar fiind, definitivatul (1947), gradul al doilea (1961) şi gradul I (1965). Îşi susţine doctoratul în 1974.

În timpul carierei sale didactice a desfăşurat şi o prestigioasă muncă ştiinţifică, prin articolele publicate în presa gorjeană şi în revistele de specialitate, despre legăturile lui Coşbuc şi Rebreanu cu Gorjul. Cărți publicate: „Târgu-Jiu – mic îndreptar turistic” (Editura Meridiane, Bucureşti, 1969); „Ianache Văcărescu, viaţa şi opera” (Editura Minerva, Bucureşti, 1974); „Poeţii Văcăreşti” (Editura Minerva, Bucureşti, 1982); „Iancu Văcărescu, opera” (Editura Minerva, Bucureşti, 1985); „Liceul „Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu, un secol de lumină (1890-1990)”. Reținem că  între anii 1961 şi 1973, a condus Filiala Târgu-Jiu de Ştiinţe Filologice din România. Pentru activitatea desfăşurată pe întregul parcurs didactic a fost distins cu titlul de „Profesor emerit”, în 1973. Se pensionează în 1979.

Într-un articol din Gorjeanul la marcarea centenarului nașterii, Constantin E. Ungureanu scria: ”După cum se observă, ascensiunea profesorală a domnului profesor Cornel Cârstoiu este impresionantă, departe de a fi o treabă lesnicioasă, dimpotrivă, presupunea eforturi stăruitoare şi constante, cu alte cuvinte, „Per aspera ad astra” (lat. „Pe căi aspre către stele”), dicton izvorât din tragedia „Hercule furios”, de Seneca. Şcolile păstorite de dânsul, în calitate de director, au fost conduse cu o mână forte, cu o mână de fier. Rigoare, ordine şi disciplină erau impuse atât elevilor, cât şi personalului didactic şi de serviciu. Regulamentul de ordine interioară trebuia respectat cu stricteţe, orice abatere era pedepsită. Şcoala era o a doua familie unde îşi petrecea o mare parte a timpului. Având în vedere că majoritatea elevilor erau interni, era permanent preocupat de felul cum mănâncă şi cum dorm. Era exigent cu respectarea ţinutei vestimentare şi capilare a elevilor.
Pătruns de dragostea pentru meseria aleasă, a ştiut să ne insufle râvna pentru învăţătură, de atunci, deprinderea de a învăţa zilnic şi sistematic a devenit un reflex, a ştiut să mânuiască cu o rară măiestrie sufletele noastre de adolescenţi.”

24. Dumitru Bunoiu(1950-2008) și moștenirea sa culturală

Unul dintre profesorii și managerii de școală din Gorj care au marcat primele decenii postdecembriste pe aceste meleaguri a fost Dumitru Bunoiu. Acesta s-a dăruit meseriei de dascăl pe care o considera ,,cea mai frumoasă şi mai nobilă de sub soare”, reușind să construiască o instituție de învățământ durabilă și o familie pe măsură. Destinul tragic l-a împiedicat să ducă până la sfârșit  toate proiectele sau poate lucrurile erau mai complete decât se poate aprecia la o primă vedere. Cel care a fost ales să ducă mai departe destinul acestui liceu este profesorul Marius Buzera, lucru ce se întâmplă și în prezent.

 Dumitru Bunoiu s-a născut pe  12 februarie 1950 şi a fost unul dintre cei cinci copii ai Alexandrinei şi ai lui Petre Bunoiu, o familie de oameni harnici din satul Cojmăneşti, comuna Slivileşti, județul Gorj. A urmat cursurile primare și gimnaziale la școala din sat iar apoi Liceul Teoretic ”Matei Basarab” din Strehaia, avându-l ca profesor de istorie şi profesor diriginte pe Constantin Alexandru Protopoescu, cunoscută personalitate a Strehaiei şi a Mehedințiului,  istoric, arhivist, cercetător cu o operă remarcabilă, dar şi un animator cultural, de care îl va lega o prietenie sinceră până la sfârşitul vieții.

Între anii 1969-1974 urmează studiile Facultății de Electrotehnică din cadrul Institutului Politehnic,,Traian Vuia” din Timişoara, iar la finalizarea acestora este repartizat la Întreprinderea de Articole Tehnice de Cauciuc şi Cauciuc Regenerat din Târgu Jiu, unitate ce ulterior va deveni Artego S.A, una din tre cele mai reprezentative unități economice din județui Gorj, unde a lucrat inclusiv ca diriginte de şantier instalații electrice şi automatizări încă din perioada construcției acestei unități.

Tot în această perioadă, pe lângă activitatea de producție, devine profesor colaborator la Liceul de Chimie Numărul 1, proaspăt înființat pentru a furniza forță de muncă pentru platforma unității economice. Dumitru Bunoiu aprecia  mult această periodă când, după orele de program, alături de specialişti precum ing. Viorel David, ing. Vasile Bălan, ing. Florin Anglițoiu, şi ing. Radu Bălan, mergea în cabinetele liceului pentru a forma viitori specialişti, dar şi oameni de nădejde ai sociatății. În 1979 va  susține examenul pentru intrarea în învățământ şi, deşi are de ales între  Liceul ”Tudor Vladimirescu”, Liceul ”Ecateriana Teodoroiu” şi Liceul de Chimie Nr.1, ”numai la insistențele profesorului Titu Rădoi” alege Liceul de Chimie. Aici, după mărturisirile proprii de mai târziu,  s-a bucurat de prietenia şi îndrumarea unor mari dascăli de care l-a legat o puternică prietenie, precum: prof. Titu Rădoi, prof. Constantin Sanda, prof. Ion Cojocaru, prof. Nicolae Mergea, prof. Ion Novac, prof. Gheorghe Gorun, prof. Dorin Taşcău, prof. Liviu Traşcă, prof. Maria Duncea, prof. Petre Catrinoiu, prof. Ion Cîrstoiu, prof. Veronica Pungan, prof. Aurelia Gorun şi mulți alții.

A slujit acest liceu circa trei decenii  din postura de profesor și director, perioadă remarcabilă în istoria acestei instituții de învățământ. Liceul va trece din subordinea Ministerului Chimiei în cea a Ministerului Educației Naționale, din 1995 purtând  denumirea de Grupul Şcolar ”General Gheorghe Magheru”, iar din 2007  de Colegiul Tehnic ”General Gheorghe Magheru”, diversificându-şi totodată semnificativ oferta educațională. Specialist desvârşit şi pedagog de excepție, este nominalizat în mai multe comisii naționale ale olimpiadelor din domeniu ce au avut loc la :Târgu Jiu, Drobeta Turnu Severin, Craiova, Bucureşti, Iaşi. De altfel, prin rezultatele deosebite obținute la diferite concursuri naționale, de către de elevii îndrumați de profesorul Dumitru Bunoiu, Colegiul Tehnic ”General Gheorghe Magheru” este nominalizat să găzduiască de două ori fază națională a olimpiadei de electrotehnică.

În fruntea unui grup de elevi şi profesori, Dumitru Bunoiu înființează în 1997 Fundația Cultural Ştiințifică ”Gheorghe Magheru”, pe care o conduce în calitate de preşedinte. Aceasta este prima formă asociativă de acest tip dintre elevi şi profesori din țară, urmările fiind în rezultatele echipei redacționale ale Revistei Cuget Liber, a Trupei de teatru a liceului, precum şi a altor cercuri de specialitate. Dumitru Bunoiu conduce revista ”Cuget Liber” în calitate de director şi începe colaborarea cu o serie de personalități de prestigiu precum Grigore Vieru, Ştefan Augustin Doinaş, D.R. Popescu, Mihai Cimpoi, Anghel Dumbrăveanu, Toma Maiorescu, Marin Sorescu, Ion Horea, Radu Cîrneci, Leonida Lari, Ioan Flora, Nicolae Dragos, Vasile Bârgau, Dinu Săraru, Vasile Breban, George Țărnea, Adrian Frățilă, Spiridon Popescu, George Drăghescu, Ion Popescu Brădiceni, Ion Şoldea, Rodica Calotă, Marius Iorga, George Dumitru şi mulți alții.

Se  va  implica  în redescoperirea şi aprecierea valorilor  locale, publicând mai multe cărți precum: ”Zestrea Magherilor” – alături de profesorul Cornel Șomicu, ”Paşi pe tărâmul eternității Cugetului Liber” – alături de Ion Popescu Brădiceni, ”Almanahul Cuget Liber” –alături de Alex Alexandru, ”Miracolul Brâncuşi” – alături de Ion Şoldea şi ”Seara bună, Măriucă”– alături de Emilia Drăgotoiu Nanu şi Marcel Parnica. Tot din această poziție a făcut posibilă lansarea şi apariția primului CD al tânărului pe atunci Constantin ,,Dodu” Lătărețu, dar şi a mai multor elevi care acum sunt realizatori de emisiuni radio şi tv la posturi locale şi naționale.

 Bogata şi prestigioasa sa activitatea a fost recunoscută prin  mai multe distincții din partea Ministerului Educației Nationale, Consiliului Județean Gorj, Primăriei Târgu Jiu, Centrul de Cul tură Gorj, Asociația Română pentru Patrimoniu, prin includerea sa în Volumul 1 a lucrării Valori Româneşti, Valori Europene, inclusiv prin acordarea numelului de Dumitru Bunoiu unei străzi din cel mai nou cartier şi a titlului de cetățean de onoare al municipiului Târgu Jiu.

Profesorul, Inginerul și omul de cultură  Dumitru Bunoiu a iubit foarte mult personalitatea lui Gheorghe Magheru și  istoria naţională marcată de această uriașă personalitate, dovadă că acesta a devenit „patronul spiritual” al liceului pe care îl conducea. Cu domnia sa, în anul 2007 am colaborat la proiectul ZESTREA MAGHERILOR, carte care a reunit atunci câteva noutăţi istoriografice care îşi găsiseră locul partial  în revista CUGET LIBER.
Pentru cei care l-au cunoscut mai puţin pe Dumitru Bunoiu, se cuvine a fi menţionat faptul că acesta era un mare iubitor de istorie şi un cunoscător bine documentat al personalităţii lui Gheorghe Magheru.
Într-o carte dedicată istoriei şcolii gorjene îl comparam pe Dumitru Bunoiu cu un Meşter Manole în privinţa realizării bustului lui Gheorghe Magheru din curtea liceului cu acelaşi nume. Proiectul şi o mare parte din realizarea acestuia au fost gata în ultimele luni de viaţă ale lui Dumitru Bunoiu, dar ca să fie gata şi durabil poate era nevoie de o jertfă, aceea din primăvara anului 2008.

 Bibliografie:

1. Cornel Șomîcu, File din istoria școlii gorjene, Editura Măiastra, 2010, Tg-Jiu, p. 384-386

1. Marius Buzera, Dumitru Bunoiu, făuritor de caractere , în Cuget Liber, nr. 63, septembrie 2022, p.5-7

2.Emil Lăzărescu, Valori Româneşti, Valori Europene, Editura Crăița Sudului, Craiova 2008;

3.Ion Şoldea, Un Cântec Ucis – Dumitru Bunoiu, Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2011;

25. Învățătorul Ioan Neferescu(1889-1953), eroul de război mort în temnițele comuniste

Dascăl din Tismana, Ioan Neferescu a făcut parte dintr-o generație de luminători ai satelor din zonă ca Nicolae Chițiba, ruda sa sau Ioan Aurariu, personalități prezentate anterior. Eroul acestor rânduri a murit în temnițele comuniste doar pentru vina de a fi fost decorat de regele României pentru că și-a făcut datoria față de țară. A fost, printre altele, cavaler al Ordinului ”Mihai Viteazul”, cea mai înaltă decorație militară românească pentru vremea respectivă. În perioada dintre cele două războaie mondiale a ocupat mai mulți ani funcția de revizor școlar. În fiecare an avea o întâlnire cu suveranul.

Ioan Neferescu s-a născut în 15 octombrie  1889, în satul Gornovița(Tismana), într-o familie de învățători, acesta ducând  mai departe tradiția de a-i învăța carte pe copiii  din Tismana. A murit la Văcărești  în 1953, fără să știm data exacta.

 În anii Primului Război Mondial, dascălul din Tismana va lupta pe fronturile acestuia,  din Valea Jiului și până la  Mărăști și Mărășești,  unde vitejia și devotamentul său au fost remarcate. Astfel, în calitate de  comandant al Companiei a 11-a, la Mărăști, în 11 iulie 1917 va ataca  cu eroism o fortificație inamică pe care o cucerește și ia ca prizonieri 53 de soldați germani iar apoi, ajungând pe dealul Teiuşului,  capturează împreună cu unitatea sa, o întreagă baterie de obuziere germane de 100mm. Eroismul său nu a rămas fără urmări,  avea să primească cea mai înaltă distincție militară de război a României, ordinul ”Mihai Viteazul”.

Eroul acestor rânduri a fost decorat atât ca militar cât și ca învățător. Ca erou de război, Neferescu a primit  ”Virtutea Militară”, ” Crucea de Război” ( Franceză) și ”Coroana României”.  După terminarea războiului, Neferescu va primi  medalia ”Răsplata Muncii” pentru serviciile aduse învățământului și Medalia Peleș, la serbarea semicentenarului Palatului. În semn de apreciere a sacrificiilor sale,  în 1921, Ion Neferescu și un alt erou al locului, căpitanul Nicolae Patraşcoiu, în ovațiile bucureștenilor,  au condus  o impresionantă ceremonie pe străzile Capitalei, un alai ce însoțea două dintre tunurile capturate de gorjeni la Mărăști și Arsuri-Schela. Această ceremonie a făcut parte din evenimentul  convoiului funerar ce transporta la Târgu Jiu osemintele Ecaterinei Teodoroiu, căreia cele două tunuri aveau să-i străjuiască pentru o bună bucată de timp mormântul din fața Primăriei Târgu-Jiu.

Eroul al luptelor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Ioan Neferescu a fost avansat la gradul de căpitan şi decorat de rege cu ordinul „Legiunea de onoare a Franţei”, distincții înmânate personal de rege.  Mai mult, a fost decorat cu cel mai înalt ordin militar existent atunci: Mihai Viteazul. Neferescu a fost  învăţător la şcoala din Tismana dar și revizor școlar.

Așa cum remarca documentaristul și colecționarul Ion Țârlea, nu se știe în prezent dacă învățătorul Ioan Neferescu a avut parte de o înmormântare după decesul din închisoarea Văcărești din 1953, mai degrabă nu ținând cont de perioadă și apucăturile de atunci ale autorităților comuniste.  Dacă pentru cumnatul sau, perioada de detenție a fost una  scurtă, Neferescu  va  sfârși în chinuri la închisoarea din Văcărești. Familia a primit doar o înștiințare pentru a veni să-i ridice lucrurile și să i se elibereze certificatul de deces.

În documentarele sale despre personalitățile Tismanei, cercetătorul și omul de cultură Nicolae Tomoniu remarca faptul că Ioan Neferescu, devenit căpitan în baza faptelor sale de arme, i-a fost pusă pe piept decoraţia „Legiunea de onoare a Franţei” de însăşi regele țării. A fost invitat de rege, în fiecare an, să sărbătorească la 8 noiembrie, ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.

A ocupat funcții școlare importante în perioada interbelică. Astfel, dintr-un Registru de inspecții al școlii din Tismana datat din 25 martie 1930, și dat publicității de Nicolae Tomoniu se arată:  ” subsemnații V.Militaru din partea SSR si George Lungulescu, ziarist si conferentiar din partea Casei Scoalelor insotiti de Domnul Neferescu, revizor scolar al Judetului Gorj, Ioan Barbulescu, Directorul ziarului Gorjanul si acompaniati de corul Scolii Normale din Tirgu-Jiu am participat la șezatoarea culturala tinuta in curtea scolii primare George Cosbuc, din comuna Tismana, luand parte peste 500 de oameni din localitate si satele vecine. S-a putut evidentia cu aceasta ocaziune spiritul sanatos de care este animata populatiunea acestui colt de judet si dornicia ce poseda pentru manifestatiunile culturale. S-a vizitat Valea Sfintei Manastiri Tismana si nedeia satului din Zavoiu ducand cu noi cele mai frumoase amintiri „.

În privința perioadei de arrest, aceeași sursă a publicat în ultimii ani două documente excepționale:  “Matricola 21.589/952” de la Penitenciarul Piteşti: Neferescu I. Ioan, născut în anul 1889, luna octombrie, ziua 15, în comuna Tismana, raionul Baia de Aramă, regiunea Craiova. Ocupaţia la data arestării, magazioner, ocupaţia în trecut, idem, studii 5 cl primare 5 cl profesionale, starea materială la data arestării, 0,50 ha, starea materială în trecut, aceaşi, starea civilă, căsătorit, originea socială, chiabur, apatenenţa politică la data arestării, nu face, în trecut, PNŢ Maniu, internarea începe la 19-VIII-952, expiră la 16-VIII-1955. Aşa ştergeau torţionarii cu condeiul viaţa unui om! Deci dispăruse eroul de război, învățătorul și revizorul școlar!

În altă fişă, de la C. T. Văcăreşti, un sergent  înscrie pe Neferescu I. Ion, 5 cls primare şi 6 cls Normale, cu “ieşire definitivă”, 28 XI 1963, Decedat, act de deces Nr 1679/53 vezi raportul zilei de 3 XII 953 al Penit. Văcăreşti.

La 28 mai 1933, familia Neferescu a găzduit la Tismana o adunare a  Mișcării Naționale Antirevizioniste, la chemarea ziarului Universul,manifestări similare  s-au desfășurat în  orașele și satele din toate provinciile istorice ale Regatului României Mari.

26. Pompiliu Marcea, dascălul gorjean intrat în universalitate

Grație cărților sale și eforturilor familiei de păstrare a  memoriei, Pompiliu Marcea este și astăzi un nume cunoscut și apreciat atât la nivel local, național dar și internațional. Devenit învățător în 1950, Pompiliu Marcea și-a continuat studiile la Facultatea de Filologie din Universitatea București unde a fost preparator, asistent, lector, conferențiar și profesor universitar. Din 1968 va finaliza și studiile doctorale la aceeași universitate. Deoarece a intrat de mai multe ori în conflict cu statul comunist în anii 70-80, există suspiciunea că decesul său subit și ciudat din 1985 ar putea fi un asasinat.

Cu siguranță, personalitatea lui Pompiliu Marcea-critic literar relevant din ultima jumătate a secolului XX-fascinează și la aproape patru decenii de la dispariția subită. Născut în satul Colibași din comuna Scoarța din Gorj, la 20 octombrie 1928, Pompiliu Marcea a concentrat un volum uriaș de realizări și o operă remarcabilă în puțini ani de viață.  La 27 martie 1985 a fost găsit mort  în lacul Herăstrău din București,  ancheta morții sale nu a fost niciodată finalizată după regulile profesioniste. Știm astăzi că în acea  dimineața plecase la Universitate, unde avea cursuri, dar nu se știe de ce, ajunsese în Parcul Herăstrău și cu atât mai mult în lac. Tratarea acestui caz într-o manieră care pare că a ignorat multe dovezi a creat suspiciuni, mai ales că Pompiliu Marcea intrase de mai multe ori în conflict cu regimul Ceaușescu.

Gorjeanul a fost o personalitate excepțională care a avut un destin remarcabil. A avut două decenii de formare în care a absolvit Școala Colibași-șapte clase, Școala Normală din Târgu-Jiu-opt ani și Facultatea de Filologie -patru ani. Tânărul de atunci a fost admis pe locul I la toate instituțiile menționate și  a terminat ca șef de promoție atât Școala Normală cât și Universitatea București, a avut bursă republicană și a terminat cu diplomă de merit Universitatea București, toate argumentele unui tânăr excepțional. A avut o carieră universitară exemplară, urcând  toate treptele ierarhiei universitare până la gradul de profesor universitar, obținând  gradul de doctor în filologie în anul 1968.

Pompiliu Marcea a predat peste trei decenii  la Universitatea București dar și la  prestigioase universități din străinătate, Sorbona din Paris- Franța și Koln, Bonn, Aachen și Dusseldorf din Germania. Performanța este cu tât mai relevantă cu cât deplasările în străinătate din vremea respectivă trebuiau să țină cont de alte rigori.

A lăsat în urma sa o operă remarcabilă concretizată în 15 cărți, volumul ”Pacient în Galapagos” fiind publicat abia în anul 2022. Printre lucrările publicate de Pompiliu Marcea regăsim: ”Alexandru Sahia”(1961), ”Ioan Slavici”( 1965),”Convorbiri literare” şi spiritul critic”(1972),” Naţional şi universal, antologie cuprinzătoare pe tema specificului national în literatura română”(1975);”Lumea operei lui Sadoveanu”(1976); ”Umanitatea sadoveniană de la A la Z. Dicţionar de personaje sadoveniene”(1977); ” Lecturi fidele”(1979); ”Mihail Sadoveanu 100 de ani de la naştere”(1980), ” Varietăţi literare”(1982); ”Concordanţe şi controverse”(1983); ”Atitudini critice”(1985) ș.a.

Datorită în special eforturilor nepotului său, Ion Marcea, neobosit truditor în memoria marelui dispărut, avem în prezent o schiță a laborioasei activități derulate de profesorul Pompiliu Marcea. Reținem că  a îngrijit şi prefaţat ediţii din I.I. Mironescu (1959), Al. Vlahuţă (1959), Al. Sahia (1960,1961,1964,1971), I. Slavici (1960,1965,1970,1975,1981,1987), Gr.Alexandrescu (1961,1967,1974), M.Sadoveanu (1961,1962,1977,1981), I. L. Caragiale (1962,1965), T.Vianu (1971), C.Hogaş (1982,1986).De asemenea,  a primit Premiul ”B.P.Haşdeu” al Academiei Române pe 1965, pentru monografia Ioan Slavici. Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe 1976, pentru volumul Lumea operei lui Sadoveanu. Referinţe critice:I.D.Bălan, Valori literare,1966; Al. Piru,Varia,II,1973;F. Firan, De la Macedonski la Arghezi, 1975; Al. George, La sfârşitul lecturii,II,1978; M. Ungheanu, Lecturi şi rocade,1978; C.Ciopraga, în Convorbiri literare,nr.4,1978; Ş. Cioculescu, Intinerar critic,III,1979; Gh. Frîncu, în Revista de istorie şi teorie literară, nr.2,1979; E. Manu, în România literară,nr.20, 1980; D.C. Mihăescu, în Luceafărul, nr.17,1980;C. Ungureanu, în Orizont, nr.32,1981;M.Ungheanu, în Luceafărul, nr.17,1982;I.D.Bălan,în Contemporanul, nr.15,1983; C. Stănescu, în Scînteia, nr.12676,1983; M. Ungheanu, în Luceafărul, nr.19, 1983; V.F. Mihăescu, în Luceafărul,nr.36, 1984; M. Ungheanu, în Luceafărul, nr.13, 1985; Z. Sângeorzan, ibidem; A.Silvestri, ibidem;R. Zaharia, ibidem; H. Zalis, în România literară,nr.14, 1986; A. Silvestri, în Luceafărul, nr.31,1986; I.D. Bălan, Repere critice,1988.
În planul editării clasicilor, studiile lui Pompiliu Marcea despre Sahia, Slavici, Sadoveanu, Caragiale s.a. îşi găsesc complementul în numeroasele ediţii şcolare şi de popularizare pe care istoricul literar le-a prefaţat.

Desigur, un asemenea volum de muncă uimește și în zilele noastre dar era extrem de relevant mai ales pentru acele vremuri. Cu cât a devenit mai important și mai relevant pentru autoritățile vremii de atunci, Pompiliu Marcea și-a folosit într-un mod constructiv această putere. Ca redactor

la  Editura pentru Literatură şi mai apoi director la Editura pentru Literatură Universală (1964), Pompiliu Marcea a girat  apariţia unor volume aparţinând lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, etc., autori interzişi în acea perioadă, dar şi la apariţia unor volume ale unor scriitori în plină ascensiune literară, precum Nichita Stănescu, Marin Preda şi Augustin Buzura, etc.

Format ca intelectual în anii comunismului, gorjeanul Pompiliu Marcea nu a fost un personaj prea comod pentru autoritățile vremii. De aici și suspiciunile privind sfârșitul lui tragic. De fapt, două au fost ”războaiele” cu autoritățile statului comunist: ”bătălia” pentru volumul IX din opera eminesciană; romanul în trei părți al lui Dumitru Popescu care a pus la grea încercare relațiile româno-sovietice. În ambele cazuri, Pompiliu Marcea a fost cea mai grea personalitate implicată și foarte greu de ignorat de autorități.

Apariția volumului IX din seria dedicată lui Mihai Eminescu, în anul 1980,  a declanșat un mare scandal politic deoarece se vorbea că publicistica acestuia este antisemită. Gorjeanul nostru a rămas singur pe poziții, Ion Marcea, nepotul acestuia, amintea un citat spus la rugămințile familiei de a renunța:«Kim și Corina, pe voi vă ador, dar pentru Eminescu mor».

Aceeași atitudine lipsită de echivoc a avut Pompiliu Marcea  și în cazul publicării volumului ”Pumnul și palma” de Dumitru Popescu. Revista „România Literară” a publicat un răspuns direct la atacurile din presa sovietică, în numărul său din 12 mai 1983, «Cu foarfecele împotriva adevărului», sub semnătura  lui Pompiliu Marcea.

Doi ani mai târziu, în martie 1985, profesorul universitar Pompiliu Marcea a fost găsit înecat, într-un mod inexplicabil în lacul Herăstrău. Condițiile morții nu au fost elucidate nici până în prezent, având în vedere că victima fusese un foarte bun înotător. Nimeni din familie sau dintre cunoscuți nu a fost chemat la fața locului, semn clar că autoritățile nu aveau dubii dar și că aveau ceva de ascuns.

Memoria lui Pompiliu Marcea în Gorj este prezentă, avem numele unei școli de exemplu, dar parcă se face prea puțin în ultimele decenii pentru anvergura națională a  personajului.

Bibliografie:

Adina Andrițoiu, Pompiliu Marcea și jertfa pentru adevăr, 24 martie 2023, uzpr.ro

Ion Marcea, POMPILIU MARCEA – 95 de ani de la naștere (I), în Gorjeanul, 20 octombrie 2023

27. Învățătorul I.D. Isac-un erou uitat al făuririi României Mari

I.D. Isac a fost  învățător, ofițer al Armatei Române în anii Primului Război Mondial  și parlamentar al perioadei interbelice pentru mai multe legislaturi. Ca și alți făuritori ai României Mari, I. D. Isac a trebuit să supraviețuiască muncii forțate de la canal. Originar din Pojogeni-Gorj, învățătorul Ion Dumitru Isac a marcat epoca în care a trăit, aceste meleaguri încă așteaptă eforturi care să îi păstreze și să îi cinstească memoria.

 Ion D.Isac (1893-1962), a fost mai întâi eroul Războiului de Reîntregire Națională, reținem că  a plecat la confruntările pentru România Mare din anii 1916-1919 din postura de sublocotenent în rezervă și comandant al plutonului 2 din compania a 9-a din Regimentul Gorj nr 18. Practic, viitorul deputat, a participat la toate evenimentele perioadei, aflăm acest lucru din cartea ”Zile de zbucium și glorie” (Pe Valea Jiului, 1916) care inițial era doar primul volum din trilogia care ar fi avut la volumul II ”De la Jiu la Trotuș”(Mărăști și Mărășești, 1917) și ”De la Jiu la Budapesta”(Pacea 1919), ambele neapărute. Eroul gorjean a fost în fruntea subunității sale încă din 14 august 1916 când s-a decretat mobilizarea generală în România, a trecut Munții Vâlcanului și Parângului în fruntea soldaților săi ajungând până în preajma localității Pui. Va urma retragerea până în Moldova cu același Regiment nr 18 Gorj. Este unul dintre supraviețuitorii luptelor de la Mărăști și Mărășești, pentru care a și fost decorat cu ”Steaua României”.

Eroul gorjean a fost o personalitate atât a școlii gorjene cât și a vieții politice și culturale din Gorj și din toată țara. Dascălul gorjean, erou al Războiului de Reîntregire, a fost ales deputat începând cu anul 1928, ultimul mandat fiind în perioada 1946-1948. A jucat un rol important în organizarea politică a țărănimii române, fiind un demn urmaș al lui Dincă Schileru și un colaborator al lui Grigore Iunian și Ion Mihalache. Din moștenirea culturală nu putem să nu amintim de Școala de Meserii de la Cerătu-Pojogeni din perioada interbelică.

Se pare că I. D. Isac își datorează notorietatea în primul rând volumului de amintiri din război, ultima ediție fiind scoasă la Târgu-Jiu în anul Centenarului.

Volumul lui I.D. Isac a fost apreciat public chiar de marele istoric Nicolae Iorga, cartea fiindu-i trimisă de autor cu o dedicație absolut interesantă:  „Domnului profesor N. Iorga. La cincisprezece ani după unirea provinciilor româneşti. Marele profesor al neamului românesc, făuritorul sufletului care a câştigat victoria în război. 1 decembrie 1933“.
Omul de cultură Valeriu Rîpeanu scria în introducerea ediției din anii 80: ”Am aflat cartea lui Ion D. Isac în Biblioteca lui N. Iorga şi m-am gîndit la tainicele „corespondenţe sufleteşti“ ce s-au ţesut între cel care pregătise sufletul României profunde şi unul dintre miile şi miile de anonimi care, acum şaptezeci de ani, la cumpăna nopţii de 15 august 1916, au pornit pe drumul de zbucium, la capătul căruia se împlinea idealul tuturor românilor: unitatea naţională.”

Eroul de război

Cu siguranță, I.D. Isac a rămas în memoria publică dar și a camarazilor de luptă prin participarea la război. Amintea în fața Parlamentului mai târziu ca s-a aflat de 98 de ori în bătaia focului dușman și tot de atâtea ori a scăpat pentru a sluji crezul său de luminare a satelor, de creare a unei vieți mai bune pentru țărani. Învățătorul Ion Dumitru Isac ne-a lăsat moștenire o carte de istorie. Parcă îl și vedem peste timp pe tânărul din Pojogeni, subofițer,  notîndu-şi între două bătălii, într-un carneţel ţinut în buzunarul de la tunică, în dreptul inimii, impresiile, stările, trăirile din ajunul morţii care le era scrisă sutelor de mii de români aflați sub drapel și trimiși să lupte practic cu mâna goală. Parcurgând rândurile scrise cu mai bine de opt decenii în urmă, asistăm aievea la un film de cea mai bună calitate în care gloanțele ne șuieră pe la ureche, explozia obuzelor, gemetele muribunzilor, chemările de ajutor ale răniţilor, uralele atacatorilor porniţi la luptă, strigătele de victorie. Eroul gorjean reușește să ne poarte prin tot ce a însemnat calvarul războiului și mai ales al luptelor pentru Gorj în toamna anului 1916.

La mai bine de un secol de la Marele Război, realizăm că avem în față o personalitate de excepție care se evidențiază printre zecile de mii de anonimi care au luptat pentru țară cu ocazia respectivă. Citindu-i însemnările publicate în 1933, realizezi ca spectator  ce noroc a avut autorul că a scăpat din uriașul carnagiu care a fost Primul război Mondial. După ce analizăm ce a urmat în viața sa ne dăm seama că era sortit altui destin.

Omul politic

Iubitor al celor mulți și săraci, truditorii pământului, I. D. Isac a fost permanent un om de stânga care a început să aibă probleme adevărate odată cu venirea comuniștilor la conducere. A suportat chiar rigorile detenției în lagărele comuniste.În perioada interbelică a fost deputat al grupării țărăniste dr. N. Lupu, un veritabil critic al guvernărilor corupte ale perioadei: „Căutaţi ţapi ispăşitori în lumea muncitorilor şi a lucrătorilor hămesiţi de foame? Căutaţi ţapi ispăşitori în lumea celor nedreptăţiţi, deznădăjduiţi şi disperaţi de nelegiuirile pe care le văd şi nedreptăţile pe care le îndură?“

Istoricul C. C. Giurescu și-l amintește din Parlamentul interbelic: „Ocupau locurile din stânga, dar nu jos, în incintă, ci pe trepte, lîngă locurile presei şi lângă partizanii lui Nicolae Lupu. Între aceştia, se distingea, prin înfăţişare şi îmbrăcăminte, deputatul Isac. Înalt, voinic, spătos, şi purtînd costumul popular românesc al Gorjului – alb cu fireturi negre. Vorbea cu glas tare şi spunea lucruri cu miez…
Costumul, Ion D. Isac şi-l croise luînd pildă de la haina de pandur a domnului Tudor. Nu era o cochetărie de politician, ci un mesaj şi legămînt de fidelitate la cauza ţăranilor.”

De numele deputatului I.D. Isac se leagă și crearea Ligii contra Cametei,  îndeplinind funcţia de secretar general pe ţară al organizaţiei și de președinte în judeţul Gorj. Liga împotriva cametei încerca să determine guvernele să înceteze urmărirea debitorilor și să lichideze datoriile agricole.

La 19 noiembrie 1946 Ion D. Isac a fost ales deputat în Adunarea Deputaţilor din primul Parlament, așa zis democratic, al ţării. Având o îndelungată practică parlamentară i s-a încredinţat funcţia de vicepreședinte al Adunării Deputaţilor, fiind apreciat pentru consecvenţa ideilor politice puse în slujba oamenilor. Activitatea politică a învăţătorului Ion D. Isac s-a încheiat la 30 decembrie 1947, când a fost proclamată Republica Populară Română, dar pentru că a fost politician ţărănist (fie și cu idei de stânga) în alt regim, comuniștii l-au persecutat și l-au supravegheat neîncetat, prin organele de securitate.

Ion D. Isac a fost trimis de comunişti în 1952 să muncească la Canal. A stat acolo şapte luni în condiţii crâncene după cum ne putem imagina. În martie 1962, Ion D. Isac s-a stins din viaţă. 

Dascălul și omul de cultură

Numele lui I. D. Isac este legat în primul rând de profesia de dascăl pe care a slujit-o mai multe decenii. Împreună cu fratele său, Vasile Isac și cu preotul Gheorghe Isac  au întemeiat în satul natal, Căminul Cultural ,, Casa Eroilor,” cu ajutorul căruia s-a realizat o construcție cu parter și etaj ca local pentru Școala de meserii întemeiată în anul 1924. Această școală sătească, de renume în acele timpuri, a pregătit, timp de două decenii  cât a funcționat mai multe generații de elevi în meseriile de fierari, tâmplari și croitori.

I.D. Isac este legat de apariția și coordonarea publicației „Revista învăţătorimii gorjene”, la care a scris în permanență (1930– 1940) și pe care a condus-o  în perioada 1935 – 1937. Tot acestuia îi datorăm apariția publicației „Gazeta Plugarilor” – ziar al Partidului Ţărănesc – dr.N. Lupu, apărut în perioada 1 septembrie – 15 noiembrie1933 la Pojogeni, sub redacţia lui Ion D. Isac. Și prima ediție a publicației „Pandurul” – ziar de informaţiuni și de luptă pentru adevăr și dreptate, apărut lunar în perioada aprilie 1935– ian. 1936, o datorăm direcțiunii  lui Ion D. Isac.

Din păcate, memoria lui I. D. Isac nu a fost urmată de contemporani cu denumirea unor instituții sau alte acte cu același rol. Poate că nu este prea târziu!

29. George Manoniu, profesorul care a ales presa scrisă

Au trecut 12 ani din momentul când profesorul și ziaristul George Manoniu a plecat la stele. Așa cum s-a văzut în toată această perioadă, locul rămas liber în cultura și presa gorjeană nu a putut fi acoperit, semn că vorbim de o personalitate relevantă în domeniu care ar fi avut încă multe lucruri de spus pentru gorjeni. Profesorul și gazetarul George Manoniu a avut un rol bine meritat în cultura gorjeană, fără sprijinul său mulți ziariști și scriitori nu ar fi luat contact cu publicul.

Profesorul George Manoniu( 4 februarie 1945-2 iunie 2012) și-a păstrat toată viața această titulatură chiar dacă a cochetat direct cu învățământul doar câțiva ani. Este adevărat însă că presa gorjeană îi datorează enorm, printre altele acele cursuri ținute de domnia sa la Universitatea Populară. Nu cred, și vorbesc acum din experiența directă a autorului acestor rânduri, ca cineva să-i fi cerut ajutorul lui George Manoniu și el să nu fi făcut tot posibilul să-l ajute. L-am cunoscut pe domnul profesor George Manoniu în anii liceului și mi-a rămas un reper,  cel puțin în domeniul presei scrise deși,  îmi dau seama că aceste cuvinte sunt prea sărace ca să vorbească de această experiență unică. ”Domnul profesor” a fost ”Magistrul” în toate fațetele activității  sale profesionale  de câteva decenii

Analizând notițele pentru acest articol, nu știu dacă Gorjul a pierdut un mare dascăl sau a câștigat un mare ziarist. Această dilemă aproape sigur nu va fi lămurită niciodată deși știm astăzi că marele dispărut a făcut totul cu seriozitate și temeinicie. Născut la Târgu-Jiu la finalul războiului, George Manoniu a absolvit cursurile Facultății de Litere și Filologie din cadrul Universității de Vest  Timișoara. În primii ani după absolvire a fost profesor de Limba și literatura română în mai multe școli din județ începând cu Școala Generală Brătuia, unde a avut repartizarea, și continuând cu Școlile Generale Nr. 1 și Nr. 2 Târgu-Jiu, Liceul ”Tudor Vladimirescu” Târgu-Jiu și Liceul Sadu. Când se părea că profesorul George Manoniu  și-a găsit drumul în viață, în 1971 a apărut provocarea ”Gazeta Gorjului” și a urmat-o cu multă hotărâre. Timp de 31 de ani, profesorul și gazetarul George Manoniu a lucrat la această publicație-sub cele două denumiri ”Gazeta Gorjului” și ”Gorjeanul”- lăsând în urma lui contribuții relevante atât din cele legate de ”cronica clipei” cât și din cele de promovare a oamenilor și faptelor.

Publicistul și documentaristul Dorin Brozbă, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui George Manoniu, spunea: ”Domnul profesor Manoniu, pe lângă faptul că a fost un ziarist desăvârşit, a fost de fapt şi un distins om de cultură, chiar în anii 1974 – 1976 a  şi condus destinele culturii gorjene. Ba mai mult, domnul profesor, prin îndelungata sa activitate de la cotidianul «Gorjeanul », vreme de 31 de ani, a format o seamă de oameni de bază ai societăţii, nu numai ziarişti, ci şi oameni care astăzi conduc instituţii foarte importante ale judeţului Gorj, în special instituţii de învăţământ. (…) Sper că de acolo, din ceruri, domnul profesor vede ceea ce facem noi aici şi se bucură mult de ceea ce vede. Cred că are un motiv de bucurie în lumea de dincolo că învăţăceii dânsului şi prietenii de odinioară nu l-au uitat şi duc mai departe crezul muncii sale deosebite, aceea de om de cultură şi de ziarist”.

În anul 2013 a apărut volumul ”Restituiri George Manoniu-Consemnări”, la Editura C.J.P.C.T. Gorj.

În toată această perioadă,  la nivelul Gorjului cea mai importantă publicaţie a fost ”Gazeta Gorjului”, moştenitoarea tradiţiei ”Gorjanului” (1924-1947). Cunoscut ca şi cotidian al regimului comunist în Gorj, ”Gazeta Gorjului” a apărut în 1968 ca urmare a reorganizării administrative a judeţului care a readus această entitate pe harta ţării. În primii ani ”Gazeta Gorjului” a fost săptămânal ca şi publicaţia ”Înainte” de la Dolj care se adresa până atunci întregii regiuni Oltenia. Ambele au devenit cotidiane în ani următori şi aşa au rămas până la evenimentele din 1989. Pe lângă colecţia ”Gazeta Gorjului” care poate fi consultată parţial la Muzeul Judeţean Gorj şi Arhivele Naţionale şi în totalitate la  Biblioteca Judeţeană ”Christian Tell”, cercetătorul poate găsi relativ uşor ”Coloana”, suplimentul cultural al ”Gazetei Gorjului”, ”Litua- Studii şi cercetări” sau alte periodice cu profil cultural, în toate găsim semnătura lui George Manoniu.

În perioada 24 februarie 1968-22 decembrie 1989 reţinem GAZETA GORJULUI- organ al Comitetului Judeţean Gorj al PCR şi al Consiliului Popular Judeţean. În primii ani(1968-1971) acesta a fost săptămânal, apoi cotidian, din nou săptămânal începând cu 1975 şi din nou cotidian. Cele mai de seamă nume propuse de ”Gazeta Gorjului” în cele două decenii de existenţă au fost: Sebastian Popescu, Constantin Băleanu, Xenofon Iacob, Nicolae Brânzan, Titu Rădoi, Paul Plopa, Ion Cănăvoiu, Cornel Cârstoiu, Dan Neguleasa, Octavian Ungureanu, Vasile Cărăbiş, Nicolae Dragotă, Elena Udrişte, Dorel Corcoveanu, George Manoniu, Ion Ciobanu, Titus Stoichiţoiu, Cornel Boca, Victor Buneci, Traian Dănescu, Gheorghe Cuteanu, Romulus Budin, Carmen Dobrişan, Ion Tarbac, Ninica Călin, Liviu Poenaru, Dumitru Grama, Victor Barbu, Ion Popescu-Brădiceni  ş.a. În ”Gazeta Gorjului” şi în suplimentul său cultural ”Columna” au publicat în respectiva perioadă toţi cei care aveau ceva de spus în diferite domenii, de la economic şi social la cultural.
La toate aceste publicaţii putem adăuga câteva specializate pe domenii industriale: SONDORUL-organ al organizaţiilor de partid, al comitetului de întreprindere şi al direcţiei Trustului 7 Sovrompetrol (1954-1956), MINERUL- organ al organizaţiilor de partid şi al comitetelor sindicale din cadrul I.M. Motru (1969-1974) ş.a.

Redăm mai jos un fragment dintr-un articol al profesorului Adrian Popescu publicat în paginile revistei ”Litua”: ”Meritul de a-l cunoaşte pe Hari Brauner îi revine în exclusivitate unui mai vechi coleg şi prieten, pe atunci director la Centrul de Îndrumare al Creaţiei Populare şi al Mişcării Artistice de Masă al judeţului Gorj (C.l.C.P.M.A.M.), azi ziaristul George Manoniu. Acesta l-a invitat la Târgu Jiu, în urma articolului „Pledoarie pentru decenţă şi sobrietate”, publicat de renumitul etnomuzicolog şi folclorist, într-o revistă de îndrumare culturală, şi în care făcea unele remarci privind evoluţia Ansamblului folcloric al căminului cultural din Arcani, într-un spectacol la Cenaclul de etnografie şi folclor de pe lângă Muzeul Satului din Bucureşti în luna martie a anului 1975.  Invitaţia fiind acceptată, Hari Brauner a fost aşteptat de noi în vechea gară a Târgu Jiului, într-o zi friguroasă de martie a aceluiaşi an 1975. Aproape să nu-l descoperim, înfăşurat într-un palton de blană (mi s-a părut a fi urson), ascuns sub o căciulă din acelaşi material. Ne-am găsit totuşi şi, după prezentările cuvenite, ne-am îndreptat spre locul de cazare. George cu ospitalitatea-i recunoscută, n-a ezitat să-l invite, după cazare, la cină, pe care am servit-o împreună la, pe atunci, noul restaurant Runcu, unde ne-am „ascuns” într-un separeu existent pe vremea aceea. Deoarece programul localului era strict până la orele 2200 , iar şederea noastră s-a prelungit până spre zorii zilei, am folosit o stratagemă cu ajutorul poetului târgujian Victor Barbu, ospătar la acel local, care a reţinut cheile de la responsabil şi ne-a aşteptat până am plecat.”.

Bibliografie:

Adrian Popescu, Henri Brauner în Gorj, în Litua-studii și cercetări, nr. X, 2004, p. 219-226

Ion Popescu-Brădiceni, IN MEMORIAM – Profesorul şi gazetarul George Manoniu – nemurit prin Biblioteca dăruită Târgu-Jiului, în Gorjeanul, 4 februarie 2013

30. Alexandru Doru Șerban(1948-2011), de la catedră la masa de scris

Unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai Gorjului din ultimele decenii, Alexandru Doru Șerban a rămas  toată viața un dascăl cu har. A profesat puțin la catedră dar a lăsat gorjenilor cărțile lui care ne ajută în mod substanțial să avem o imagine complexă  despre trecutul Gorjului și mai ales despre tradițiile și obiceiurile locuitorilor săi. A lucrat mult timp ca grefier și  purtător de cuvânt al Parchetului Gorj.  S-a stins devreme, răpus de o boală nemiloasă, privându-ne de  contribuțiile culturale care ar fi urmat cu siguranță. Articolele, studiile și cărțile sale slujesc ca material didactic pentru mulți profesori dedicați.

Fiu de vază al localității Preajba, Alexandru Doru Șerban a venit pe lume într-o zi de 4 iulie, în cazul de față 1948. Provenind dintr-o familie simplă de țărani harnici, eroul acestor rânduri  a urmat  cursurile primare la Preajba, cele gimnaziale la Școala Gimnazială ”Alexandru Ștefulescu” Tg-Jiu    ( fostă Școala Generală Nr 4) și cele liceale la Colegiul Național ”Tudor Vladimirescu”. Deși a ajuns din întâmplare student la Facultatea de Filologie a Universității din Craiova, Alexandru Doru Șerban a finalizat  cursurile  și a profesat în domeniu ca profesor de Limba și literatura română și Limba franceză.

Prima creație proprie ajunsă în spatiul public a fost poezia ”Satul meu” , recitată de elevul Alexandru Doru Șerban  la serbarea de final a clasei a III-a desfășurată la Preajba. Pe când avea 14 ani a scris un text pentru brigade artistică, la un concurs desfășurat în fosta Sală ”23 August”, azi Teatrul ”Elvira Godeanu”. A scris în continuare versuri  și pe vremea  liceului.

Profesional, a intrat în învățământ ca suplinitor pe când urma cursurile ”fără frecvență” ale Facultății de Filologie ale Universității din Craiova. A predat  trei ani la Școala Generală Strâmba Jiu, doi ani la Școala Generală Valea Sadului și apoi, în baza diplomei, din  vara anului 1972, când  a finalizat studiile universitare și a obținut licența la Facultatea de Filologie din cadrul Universității din Craiova – Specializarea  Limba română-limba franceză, a predat  9 ani la Școala Generală Nr 1 Pojogeni, Târgu-Cărbunești. Potrivit domnului Victor Troacă, cel mai bun cunoscător al biografiei și operei lui Alexandru Doru Șerban, licența susținută la Craiova în 1972 s-a numit ”Universul copilăriei în opera lui Ionel Teodoreanu” și i-a adus autorului nota maximă. Așa cum precizam, după absolvire, de la 1 septembrie 1972, a fost numit profesor titular de Limbile  română-franceză la Şcoala Generală nr.1 Pojogeni, oraş Tg-Cărbuneşti, unde a activat până la 21 martie 1981, când s-a angajat secretar principal (prim grefier) la Procuratura (Parchetul) Gorj, unde şi-a desfăşurat activitatea până în mai 2006. S-a pensionat  potrivit  unei legi speciale (vechime de minim 25 ani în sistem).

De reținut că  în perioada 1994-1997 a urmat cur surile Facultății de Drept din cadrul Universității din Craiova, obținând licența în drept cu liucrarea ”Infrac țiunile de corupție – cauze și condiții favorizante”. A scris din ce în ce mai mult, de la epigramele din ”Gazeta Gorjului” înainte de 1989 și până la poezie, proză, cercetare mai ales etnografică și istorică ș.a. A publicat și a coordonat  publicații de renume ale Gorjului cum ar fi ,,Ager‘‘, ,,Hohote‘‘, ,,Nomazii‘‘, „Gazeta de Jiu”,  ,,Gazeta de Sud‘‘, ,,Opinia‘‘, ,,Observator‘‘, ,,Luceafărul de Floreşti‘‘, ,,Coloana lui Brâncuşi‘‘(Timisoara) ş.a.

Din documentarea domnului Victor Troacă, cel care a scris și o carte dedicată ilustrului dispărută- ”Al. Doru Șerban. Viață și destin cultural”(2010), aflăm că eroul acestor rânduri  a  colaborat  la  peste 40 de publicaţii judeţene şi naţionale. În perioada 1992-1996 a colaborat cu Radio Oltenia Craiova, având intervenţii în emisiunile  ,,La noi în sat‘‘, ,,Veniţi cu noi‘‘ şi ,,Cazuri de pe banca acuzării‘‘. A colaborat la emisiuni culturale cu posturile de televiziune locale. A fost  editor autorizat al Ministeru lui Culturii, îndeplinind în perioade diferite funcţia de director la editura ,,Rahbon‘‘ şi de consilier cultural la editurile ,,Ager‘‘, ,,Scrisul gorjean‘‘ şi ,,Măiastra‘‘.

Pentru autorul acestor rânduri a fost o placere și o onoare să îl întâlnească pe Alexandru Doru Șerban în redacția ”Opinia” și apoi la Asociația dedicată autorilor și cercetătorilor de carte gorjeni. În iarna anilor 2010-2011 mi-a fost oaspete la emisiunea ”Cine a fost odată-n Gorj” de la GORJ TV. Chiar dacă era vizibil afectat de boală iar aerul  rece nu era deloc confortabil nici pentru oamenii sănătoși, Alexandru Doru Șerban nu a amintit nici un moment de boală și a ținut să filmăm la fața locului(moștenirea Săvoiu la Târgu-Jiu).

Cu siguranță, nu este ușor să scrii despre un autor cunoscut și apreciat, mai ales că informațiile sunt cunoscute în mai mare sau mai mica măsură. Alexandru Doru Șerban merită să facă parte din galeria profesorilor gorjeni  atât prin activitatea la catedră cât și prin opera. A fost ”Gorjeanul Anului” în anul 2010 dar și inițiatorul și fondatorul  Asociaţiei Cercetatorilor şi Autorilor de Carte Gorjeni.

Al. Doru Șerban a publicat proză, poezie, epigrame, fabule, lucrări monografice, rezultatele cercetărilor sale etno-folclorice, lucrări cu conținut istoric şi documentar, o opera vastă dar și valoroasă. Același Victor Troacă a împărțit lucrările marelui dispărut pe domenii și în ordine alfabetică:  CREAȚII LITERARE: Poezie: ”Almanahul meu liric”(2011); „Alesături”(2007); „Cu cercei de ghiocei”- versuri pentru copii, (2006); „De-ale copilăriei”, versuri pentru copii”(2006).; ”La noi în sat”(1992); „Rondelurile vinului”(2000). PROZĂ: „Anchetatorul” ( 1991); „Povestirile șatrei”( 2004), „Destinatarul cunoscut” ( 1995) ; Fabulă: „Întâmplări pilduitoare” (1993) ș.a.

Un rol primordial în opera lui Alexandru Doru Șerban îl ocupă cercetările etnografice: „Calendarul credinței, datinilor şi obiceiurilor românești”, coautor alături de Morega Ilie Dan, Vesclan Iulian și Roibu Gheorghe, Editura ”Ager”, 1993; „Calendarul credinței, datinilor şi tradițiilor din Gorj”, coautor alături de Valentina Șerban, ed. a I-a 2000 (178 pag); ed, a II-a, 2007; „Credinţe, datini şi obiceiuri din Gorj”, coautor alături de Valentina Șerban, 2004; „Cultură ţărănească gorjeană – articole, studii, cercetări”, Editura ”Măiastra”, Târgu-Jiu, 2007; „Lăutari gorjeni din secolul al XX-lea”, coautor împreună cu Mischie Nicolae, Editura ”Ager”, Târgu-Jiu, 2001; „Lăutari şi solişti din Gorj”, Editura ”Măiastra”, Târgu-Jiu, 2006; „Meșteșuguri tradiționale şi meșteșugari gorjeni”, coautor împreună cu Mischie Nicolae, Editura ”Rhabon”, Târgu-Jiu, 2003; „Nașterea, nunta, moartea la gorjeni”, Editura ”Scrisul Gorjean”, Târgu-Jiu, 2002; „Obiceiuri şi datini din Gorj”, coautor împreună cu Dan Ilie Morega, Editura ”Măiastra”, Târgu-Jiu, 2008; „Rromii (ţiganii) din Gorj – consideraţii istorice şi etnografice”, Editura ”Măiastra”, Târgu-Jiu, 2005; „Uratul la gorjeni în vremea sărbătorilor de iarnă”, Editura ”Măiastra”, Târgu-Jiu, 2009;

Cărţi tipărite în urma cercetărilor literare şi publicistice: „Almanahul Eminescu la Floreşti”, coord., alături de Vasile Nelu, Poenaru Liviu, Gârbaciu Viorel și Andrițoiu Victor, Editura ”Ager”, Târgu-Jiu, 2000; „Autori gorjeni şi cărţile lor – dicţionar”, coautor împreună cu Vasile Nelu, Editura ”Măiastra, 2007; „Istoricul epigramei gorjene”, ed. a I-a, Editura ”Ager”, Târgu-Jiu, 1997; ed. a II-a, Editura ”Scrisul gorjean”, Târgu-Jiu, 2006; „Istoricul tipografiilor şi tipăriturilor din Gorj”, coautor alături de Vasile Nelu, Editura ”Ager”, Târgu-Jiu, 2001; „Panorama deceniului literar 1990-2000 în Gorj”, Editura ”Ager”, Târgu-Jiu, 2001; „Scriitori gorjeni – file de dicţionar”, coautor alături de Ion Tarbac, Ion Elena, Constantin Căruntu, Editura ”Ager”, 1998.

Lucrări culturale, istorice şi monografice: „Almanahul Gorjului (microenciclopedie)”, coordonator alături de Vasile Nelu, Popescu Geo, Neguleasa Dan, Pânișoară Titu și Nichifor Gheorghe, Editura ”Ager”, Târgu-Jiu, 1999 – două ediţii; „Din Gorj – articole, studii, cercetări”, Editura ”Măiastra”, 2008; „Drumuri spre mânăstirile Gorjului”, coautor alături de George Niculescu și pr. Serafim Vescan, Editura ”Ager”, Târgu-Jiu, 1997; „Drumuri, hanuri, târguri şi bâlciuri din Gorj”, coautor alături de Niculescu George și Gârdu Gheorghe, Editura ”Ager”, Târgu-Jiu, 2000, 162 pag.; „Evenimente şi personalităţi gorjene”, Editura ”Rhabon”, Târgu-Jiu, 2004; „Gorjul cultural. 1990-2005”, Editura ”Ager”, Târgu-Jiu, 2005; „Jandarmeria în Gorj, 1850-2005”, coautor alături de Mirel Meche, 2006; „Municipiul Târgu-Jiu, album monografic”, coautor împreună cu Sabin Cornoiu și Victor Briciu, Editura ”Foton”, Brașov, 2007; ”Partide politice actuale (1989- 2008) din Gorj”, Editura ”Măiastra”, Târgu-Jiu, 2010; ”Partide și politicieni gorjeni din perioada precomunistă”, Editura ”Măiastra”, Târgu-Jiu, 2010; ”Personalități gorjene; adevăr, curiozități, anecdote, legende”, Editura ”Măiastra”, Târgu-Jiu, 2011; „Personalități care au fost în Gorj”, Editura ”Măiastra”, Târgu-Jiu, 2009; ”Politicieni liberali din Gorj”, Editura ”Măiastra”, Târgu-Jiu, 2010; „Preajba – vatră de istorie şi tradiții”, Editura ”Măiastra”, Târgu-Jiu, 2006; „Preajba- vatră de istorie şi tradiții – monografie”, Editura ”Ager”, Târgu-Jiu, 1998; „Revoluția din decembrie 1989 în județul Gorj”, ed. a I-a, ed. a II-a , Editura ”Măiastra”, 2009; „Strâmba-Jiu, 450 ani (micromonografie)”, coord.,, Editura ”Ager”, Târgu-Jiu, 1998; „Târgu-Jiu – 600. Repere de ieri şi de azi”, coordonator alături de Buneci Victor, Pânișoară Titu și Ion Șoldea, Editura ”Măiastra”, Târgu-Jiu, 2006; „Vremelnic trecători prin Gorj”, Editura ”Măiastra”, Târgu-Jiu, 2008. A scris și un scenariu  de film: ”Amintirile șatrei”, 2003.

A primit numeroase distincții pentru  activitatea sa, dintre care amintim: Premiul Societății de Științe Istorice, (sept. 2010) pentru lucrarea ”Revoluția din decembrie 1989 în județul Gorj”; Premiul național pentru etnografie şi folclor, acordat de către Fundația Națională pentru Civilizație Rurală „Niște Țărani”, prin președintele l scriitor Dinu Săraru; Premiul spiritualității gorjene pe anul 2000 – pentru cercetarea civilizației tradiționale, acordat în cadrul „Galei Spiritualității Gorjene, de către Direcția Județeană Gorj pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural;  Premiul „Ion Cănăvoiu” pentru literatură acordat la 24 octombrie 2004 de către Consiliul Județean Gorj, pentru cea mai bună carte a anului („Povestirile şatrei”); Premiul de excelență pentru activitate culturală, acordat de Primăria Târ gu-Jiu în data de 21 mai 2009 cu prilejul Zilelor Municipiului Târgu-Jiu, în semn de recunoștință pentru o bună colaborare şi pentru sprijinirea activității instituției; Publicistul anului 1993, declarat de publicațiile gorjene pentru activitatea editorială, ziaristică şi audio (colaborare cu Radio Oltenia Craiova) și alte circa 90 de premii, diplome și distincții.

Cu siguranță, dacă nu ar fi existat, Alexandru Doru Șerban trebuia inventat. Spiritualitatea Gorjului îi datorează  enorm ca urmare a lucrărilor domniei sale despre Gorj și gorjeni într-o mulțime de fațete.

Bibliografie:

1. Victor Troacă, Al. Doru Șerban. Viață și destin cultural(2010)
2. Victor Troacă, 75 de ani de la naștere regretatului scriitor gorjean Alexandru-Doru Șerban (4 iul. 1948 – 26 iul. 2011), în Vertical, 9 iulie 2023

31. Profesorul Ion Gr. Dădălău, un simbol al școlii mătăsărene

Profesor și manager al școlii mătăsărene, Ion Gr. Dădălău a ars ca o torță pentru învățământul din această zonă. Deși s-a stins mult prea devreme, când încă mai avea atât de multe de făcut, profesorul din Mătăsarii Gorjului a intrat în galeria de onoare a învățământului gorjean la loc de cinste. Pe această cale propunem și noi, am văzut că au mai existat propuneri în spațiul public, ca numele liceului din Mătăsari să preia această denumire  relevantă pentru învățământul de pe aceste meleaguri.

Ion Gr. Dădălău(1951-2008)a absolvit Liceul ”Tudor Vladimirescu”(1966) și apoi Facultatea de Matematică-Fizică(1974) și Facultatea de Tehnologie Chimică(1980) din cadrul Universității ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca. Împreună cu fratele Dumitru Dădălău, la rându-i profesor și manager de școală, a scris pagini de istorie ale Liceului din Mătăsari întinse pe câteva decenii. Trebuie să ținem cont că vorbim aici de cel mai mare, cred că erau în jur de 2000 de elevi,  și primul colegiu tehnic din învățământul rural. Unitatea școlară a fost vizitată de ministrul Educației, Andrei Marga, după cum își amintește autorul, atunci redactor și reporter la ”Opinia”.

Dascălul mătăsărean s-a stins la mai puțin de 57 de ani, atunci când încă mai avea multe planuri pentru liceul de suflet dar și pentru satul natal, Croici. Profesorul  Ion Gr. Dădălău a fost  director al Grupului Şcolar Industrial Minier Mătăsari (1980-1997) iar fratele, Dumitru Dădălău, între 1999 și 2009. Sunt doi dintre tinerii Mătăsariului care după studii au preferat să se întoarcă acasă.

Eroul acestor rânduri a fost un dascăl reprezentativ  pentru o carieră unde puterea exemplului joacă un rol foarte important. Cei care l-au cunoscut spun că Ion Dădălău a fost un dascăl exemplar, pasionat și dedicat profesiei până la uitarea de sine, iubitor de școală, un om al cetății.

Profesorul și jurnalistul Ion Elena scria recent despre Ion Dădălău: S-a dedicat şcolii şi localităţii, spre cinstită şi aleasă urcare în viaţă a celor pe care i-a cunoscut şi i-a educat, cum frumos spunea cândva pe imprevizibilul crug al vremii: „Viaţa unei şcoli este ca alunecarea unei nave care, în locul apei, trece printr-o mare de oameni cu privirile aţintite asupra luminilor ei. Fie pe cârmă, fie pe punte, ofiţerii şi călătorii se schimbă rând pe rând … Drumul e numai înainte, doar uneori e un scurt răgaz, când pânzele amintirilor poposesc pe catargul înalt…” Câtă sensibilitate, cât adevăr în aceste cuvinte rare, care oglindesc statura spirituală a profesorului de fizică Ion Gr. Dădălău. De aceea l-am numit omul-fluviu, pentru că aidoma undei de apă care curge mereu, profesorul se dăruieşte pe sine, înnobilând oameni, întărind aşezări, zidind cu trudă noi temelii de ţară. Mai mult de un secol de învăţământ s-a petrecut la Mătăsari. Peste douăzeci de promoţii de liceeni au plecat de aici pe cărările misterioase ale vieţii. Din 9 noiembrie 2000, prin însăşi prezenţa ministrului educaţiei de atunci, se certifică înfiinţarea Colegiului Naţional Tehnologic Mătăsari, prima unitate de învăţământ de acest rang din ruralul românesc. Efervescenţa ştiinţifică, dimensiunea educativ-spirituală, cât şi cea emoţional-artistică şi creativă, sunt sistematic susţinute aici şi de revista „Murmurul Jilţului”, operă de suflet a fratelui distinsului director, profesorul de limba şi literatura română Dumitru Dădălău, cel care a înfiinţat aici şi Muzeul Jilţurilor – matrice inconfundabilă a tradiţiilor populare şi valorilor etnofolclorice din această zonă a Gorjului. Precum fluviile, primenindu-şi mereu calea, profesorul Ion Gr. Dădălău a construit mereu, respectându-se pe sine şi asumându-şi misiunea de a oferi totul în folosul elevilor şi al societăţii. Îl animau spiritul inovator, dorinţa de autodepăşire, crezul de a răspunde nevoilor comunităţii, exigenţelor viitorului. Ştia prea bine că misiunea profesorului este aceea de a făuri caractere, dimensiune de maximă relevanţă pentru oamenii temeinic implicaţi în treburile obştei, responsabili civic şi bine pregătiţi profesional. Şi iarăşi îl citez, căutând în arhiva scrierilor sale:”Gândirea noastră (a profesorilor, n.n.) trebuie să fie liantul care să unească generaţiile, să fie ancoră statornică în timp a naţiei, să preluăm şi să transmitem experienţa generaţiilor, tradiţiile, acumulările culturale şi psihice, felul de a fi şi îndrăzneala de a rămâne.”

Cu aproape 16 ani în urmă, în ziua de 23 august 2008, profesorul şi directorul de colegiu trecea în lumea fără dor lăsând în urma sa multe regrete. Rămânea în manuscris și va fi publicată postum, în 2010, monografia Mătăsariului intitulată ”MĂTĂSARI-FILE DE MONOGRAFIE”, lucrare unde a colaborat  cu Nicolae Racoceanu și Matei Ioachim.

Profesoara pensionară  Domnica Graure scria în 2010 despre marele dispărut: ”Profesorului Ion Dădălău, de fapt Omului Ion Dădălău, care şi-a dăruit timpul modelării conştiinţelor copiilor, devotamentului şi încurajărilor sale, i se datorează descoperirea multor talente, devenite simboluri care au marcat în bine existenţa comunităţii. Profesional, a fost un Om de excepţie. Ca fire… uneori vesel, alteori sobru. în calitate de conducător, întodeauna, obiectiv. Avea o cultură deaosebită şi formaţie ştiinţifică. Exigent cu sine şi cu cei din jur. A urmat singur şi la timpul potrivit drumul dascălului: perfecţionarea pregătirii profesionale prin obţinerea gradelor didactice II şi I. Prin munca sa a dovedit că a fost un Om deosebit.   A considerat sfântă meseria de profesor, care cere muncă susţinută, dăruire profesională, perseverenţă. Acel suflet plin de dăruire a fost capabil să vibreze până la sacrificiu la suferinţele semenilor şi ale elevilor pe care i-a educat, cărora Ie-a urmărit potecile vieţii şi Ie-a dat nu o dată un sfat părintesc sau un sprijin material, chiar şi atunci când au devenit maturi.”

Bibliografie:

Ion Elena, Ion Dădălău, omul-lumină, omul-cetate, omul-fluviu, în Vertical, 6 septembrie 2023.

Ion Dădălău, Nicolae Racoceanu, Matei Ioachim, Mătăsari-file de monografie, Târgu-Jiu, 2020

32. Iulian Cârțână, un profesor de istorie dedicat

Prof.univ.dr. Iulian Cârțână(1933-2019) a fost unul dintre cei mai importați universitari români  născut pe meleaguri gorjene.  În ultimii ani de viață obișnuia să vină măcar odată pe an la casa natală din satul Vidin din comuna Jupânești. A intrat la Facultate în 1954 și practic a rămas în învățământul universitar, pe toate treptele sale, timp de mai bine de șase decenii. A primit premiul Academiei Române în 1974 pentru lucrarea ”Dunărea în istoria poporului român”, carte ajunsă și în biblioteca Casei Albe din Washington. Într-un interviu acordat cu ani în urmă, Iulian Cârțână că i-a plăcut enorm să fie profesor.

Istoricul Iulian Cârțână a văzut lumina zilei  pe 16 octombrie 1933 în Vidin, lângă Târgu Cărbunești, Gorj și a ales să plece tot o zi de octombrie, în 2019. A absolvit Liceul Tudor Vladimirescu din Târgu Jiu și a devenit student al Facultății de Istorie a Universității din București, în 1954, perioadă grea în istoria națională și privind predarea acestei discipline.

Istoricul Iulian Cârţână a devenit în  1959 absolvent al Universităţii Bucureşti Facultatea de Istorie.   Din 1969 era doctor în Istorie cu teza de doctorat: ,,România şi problema Dunării în perioada interbelică’’. În  1974, Iulian Cârţână împreună cu Ilie Seftiuc, au primit   premiul  Academiei Române pentru lucrarea ,,Dunărea în istoria poporului român’’publicată în 1972 la Editura Ştiinţifică. 

Și-a început cariera didactică  ca preparator, după care a urcat, fără oprire, toate treptele universitare: asistent, lector, conferenţiar ,  profesor,  prodecan, şef al catedrei de Istoria României , prorector şi decan toate la Universitatea Bucureşti. În 1995 trecea, în urma pensionării la 65 de ani,  la Universitatea Hyperion unde a fost decan, prorector şi professor.

 Într-un interviu acordat publicistei Maria Băcescu, Iulian Cârțână  mărturisea că a mers la Liceul ”Tudor Vladimirescu” pentru că iubea Pădurea și Matematica, visa să ajungă inginer silvic, și datorită profesoarei de istorie Ica Constantinescu a urmat Istoria. A avut ca profesori și apoi ca și colegi monștri sacrii ai domeniului ca  Emil Condurachi, Gheorghe Stefan, Ioan Nestor, Andrei Oţetea, Mihai Berza, Dionisie Pippidi,  Mauriciu Kandel, Aurelian Sacerdoţeanu, Dumitru Almaş, Dumitru Tudor, Vasile Maciu ș.a.

În perioada studenţiei şi după absolvire a fost  membru al Comitetului Executiv al Uniunii Asociaţiei Studenţilor, constituită după despărţirea de Uniunea Tineretului Muncitor. Această organizaţie cu caracter sindical în acei ani a fost concepută la iniţiativa lui Virgil Trofin şi Ion Iliescu. A fost șef de cabinet al lui Ion Iliescu pe când acesta era Secretar al  Comitetului Central cu problem de propaganda, învățământ și cultură(1970-1971).

De a lungul timpului a participat în multe structuri de conducere la Ministerul Învăţământului, a fost participant la comisii mixte de istorie româno – franceze şi româno – sovietice. A participat la congrese şi conferinţe internaţionale.

A publicat mai multe  volume cum ar fi: Geopolitica Dunării, Geopolitica României în perioada războiului întregirii naţionale şi Geopolitica şi relaţiile internaţionale ale României în timpul lui lui Carol I. A primit numeroase ordine și aprecieri: Ordinul Muncii clasa a III-a(1962), Ordinul ,,23 August’’, Ordinul Muncii clasa a II-a(1974), Ordinul ,,Tudor Vladimirescu (1979) Ordinul Republicii) iar după 1989  ordinul ,,Meritul pentru învăţământ’’ în grad de cavaler

Bibliografie:

Maria Băcescu, Activitatea de profesor de istorie a fost viața mea!, în www.mariabacescu.ro, 15 noiembrie 2012

33. Învățătorul Ion Tatomir din Stejerei, o poveste de viață sub semnul datoriei

Învățătorul Ion Tatomir a slujit învățământul din Stejerei  timp de 43 de ani, între 1921-1964, formând generații de tineri care au reușit în viață. A prins Primul Război Mondial ca elev de liceu dar a avut de înfruntat,  ca atâția alții,  atrocitățile stalinismului din primii ani după Al Doilea Război Mondial. Ne-a lăsat câteva amintiri ale sale adunate în manuscris, informații care nu au fost publicate până în prezent.

Ion Tatomir a fost un învățător, ulterior profesor, care a slujit cu credință pe locuitorii satelor Găleșoaia și  Stejerei. Tatăl era localnic al satului Stejerei în timp ce mama, fiica preotului Ion  Davițoiu, se născuse la Timișeni, comuna Roșia Jiu. Primele clase primare le-a făcut în satul natal, Stejerei. Visul oamenilor de atunci, cei care aveau posibilități, era ”ca să mă dea mai departe la școală să mă fac popă sau dascăl”, cum își amintea Ion Tatomir mai târziu. În timpul Primului Război Mondial a rămas orfan de tată după ce acesta murise pe front.

A terminat Liceul Pedagogic la Alexandria în 1920 iar în 1921 în urma stagiului militar și al școlii militare absolvite a dobândit gradul de sublocotenent în rezervă.

La 1 decembrie 1921, prin Ordin al Ministrului Instrucțiunii, Ion Tatomir devenea învățător chiar la Stejerei, așa cum își doriseră cei din familia sa:

”Spre bucuria locuitorilor din satul Stejerei, că au învățător din satul lor, în care nădăjduiau să învețe copii lor bine, eu mi-am făcut pe deplin datoria și față de elevi și față de școală, așa încât atât părinții elevilor și foștii mei elevi au un respect deosebit față de fostul lor învățător care i-a educat și instruit timp de 40 de ani la Școala din Stejerei”, își amintea Ion Tatomir în 1970.

Iată ce făcea un învățător la Stejerei la început de carieră didactică: ”…am acoperit școala din nou cu șindrilă în 1922, adusă de la Baia de Aramă, de învățători și oameni din sat. După 15 ani am acoperit-o cu tablă din contribuția sătenilor , am transformat salele de clasă făcându-le egale ca mărime, fiindcă una era prea mare iar cealaltă prea mică, am confecționat 40 de bănci din brad, am împrejmuit școala cu ulucă nouă, am plantat pomi altoiți în curtea școlii și pe lotul școlar; ambii învățători am donat cărți pentru biblioteca școlară, care a luat ființă odată cu numirea mea”.

Căsătorit între 1923-1926 cu fata colegului de cancelarie, învățătorul Ion Vlădoianu, Ion Tatomir a pierdut în această perioadă doi copii morți și soția. S-a recăsătorit în 1928 cu Maria Brăiloiu din Vârț, a avut 3 băieți și 2 fete, alte două fete au murit.

Activitatea didactică a avut de suferit în perioada 1938-1944, Ion Tatomir fiind mai întâi concentrat și apoi mobilizat. ” După 2 concentrări prin 1938-1939, am fost mobilizat, fiindcă începuse războiul, la Lagărul de prizonieri din Slobozia, județul Ialomița. Acest lagăr s-a înființat chiar în mijlocul Bărăganului , fiindcă prizonierii de război ruși erau dați la muncile agricole la fermele și marii proprietari din Câmpia Bărăganului. Am lăsat și familia și școala și am plecat la datorie, tocmai când copiii mei avea nevoe de o creștere și educație mai aleasă”.

Întors în sat, Ion Tatomir va da piept cu noile autorități politice care aveau drept scop înființarea gospodăriilor comune. În doar câțiva ani mai târziu, acesta va fi catalogat ”chiabur” iar băiatul nu era primit la căminul Facultății de Agronomie iar  fetele erau date afară de la școlile secundare. Era doar începutul unei perioade foarte dificile pentru un om al datoriei:

”Era în vara anului 1952, seceram grâul și îl puneam stog , era o secetă mare, nu plouase de două luni, pământul era tare, era adânc nevoie să desmiriștim locurile foste cu grâu. Eu avusesem 5 pogoane cu grâu, pe care le-am desmiriștit  afară de ½ pogon în Câmpul lui Bujor, aici în ogradă cum ziceam noi.

Pe motiv că nu am desmiriștit acest loc de ½ pogon, am fost arestat eu împreună cu V.D. Tatomir și D.N. Tatomir, C.D. Tatomir și alți 4 chiaburi , ducându-ne la Miliția din Tg-Jiu , care ne-a trimis la Închisoarea Tg-Jiu. Am avut proces și eu cu V.D. Tatomir am fost condamnați 2 ani închisoare și 1000 lei amendă, iar Alexandru Vlădoianu 1 an și 500 lei amendă, ceilalți câte 1000 lei amendă fără închisoare.

Deși am avut martori care au declarat că am desmiriștit toate locurile afară de unul ce nu s-a putut ara, fiind pământul tare, totuși m-a condamnat mai ales că D. Crețan(Birlic) a jurat strâmb că nu am desmiriștit nici un loc.

El era pe vremuri agent agricol și l-am chemat la plug să vadă că nu se poate ara, a ținut chiar de coarnele plugului și văzând că nu se poate ara a spus să mergem acasă, că este imposibil de arat. Întrebându-l judecătorul dacă era pământul tare, a spus că nu era  și se putea ara dar n-am voit.

Era gata judecătorul să meargă la fața locului, așa cerusem eu în apărare, dar cred că tot el a împiedicat lucrurile și am fost condamnat-2 ani.

Vrând nevrând eram închis pe 2 ani. După condamnare m-a trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră Poarta Albă. Spre norocul meu în loc de 2 ani, am făcut 3 luni, fiind achitat de Tribunalul din Craiova unde am făcut apel.

În timpul celor 3 luni cât am stat la închisoare slăbisem din cauză că mereu mâ gândeam că sunt nevinovat și aceasta mereu mă întrista.

Fiind nevinovat, eram convins că nu voi face 2 ani și aceasta o spuneam lui V. Tatomir, care era și el tot 2 ani condamnat, și această prezicere s-a adeverit cu toate că el nu credea că se va întâmpla să ne achite tribunalul.

În ziua de 6 decembrie 1952 am primit ordin de eliberare din închisoare, atunci parcă am înviat din morți”

Încercările nu se terminaseră pentru bravul învățător. Iată cum descria acest lucru în 1970: ”Din cauza bolii care se agravase, cu toate încercările pe la doctori, la 18 mai 1953 soția a decedat. Iacă în ce situație mă aflam atunci: pământul donat, eu fără post, nevasta moartă, copiii dați afară de la școli…”.

Ion Tatomir, cu o viață dedicate școlii, s-a întors greu în system și asta datorită inspectorului școlar C. Chiată. Iată ce povestește despre acest ajutor:

” Rămăsesem fără pământ, acum mă gândeam să pot să iau post de învățător. M-am dus iarăși la Inspectoratul Școlar, unde am spus că am donat tot pământul statului și a luat ființă G.A.C. Inspectorul școlar nu mă cunoștea din trecutul școalei; dar mă cunoștea tov. C. Chiată, care ajunsese inspector școlar. El îmi știa toată activitatea depusă la școala din Stejerei, la cercuri culturale, la examenul de absolvire cu clasa a VII-a.

El mi-a promis că mă va încadra ca învățător chiar la Stejerei, dar să mai aștept și am așteptat până la 14 ianuarie 1954, când am fost încadrat ca professor de limba română la clasele V A și B ce luaseră ființă la școala din Stejerei. Școala cea nouă deabia i se clădise temelia.”

Bineînțeles, trebuia terminată o școală, lucru ce se va petrece în 1959 după un ajutor substanțial din partea lui Ion Tatomir.. Tot atunci, bătrânul dascăl a ieșit la pensie dar a mai suplinit ani la rând după această dată.

34. Constantin V. Spătaru, profesorul de care am avea nevoie în fiecare școală

Constantin V. Spătaru s-a născut în comuna Bălăcești, astăzi parte a satului Ceauru din comuna Bălești(Gorj), la data de 11 septembrie 1932. Și-a început cariera didactică în 1956 și a finalizat-o în 1990. A fost primul născut dintre cei trei copiii ai familiei Vasile și Maria Spătaru.

Este socotit unul dintre cei mai mari profesori de matematică pe care i-a avut Gorjul în ultimul secol atât prin prisma rezultatelor pe care le-a avut întotdeauna cu elevii la clasă dar și datorită faptului că vorbim de o disciplină dificilă, atunci ca și acum.

A terminat   Liceul „Tudor Vladimirescu” la Târgu Jiu(1952), iar studiile superioare le-a făcut în cadrul Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, în anul 1956, unde a studiat matematică-fizică-astronomie. Rezultatele foarte bune obținute i-au adus rapid și un post de profesor de matematică dar nu de prima dată în Gorj. După trei de profesorat  la Urziceni, Constantin Spătaru  a mai profesat în zona minieră  Rovinari, iar apoi la Târgu Jiu, la Liceul „Ecaterina Teodoroiu”, unde a predat fizică. Prin reorganizarea rețelei școlare a devenit profesor de matematică   la liceul unde se formase ca elev, Liceul ”Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu. În lucrarea ”Liceul Rovinari 1963-2017 Schiță monografică”(2017), autori Cornelia Gheorghe și Gheorghe Popescu aflăm o periodizare mai exactă a carierei didactice a profesorului Constantin Spătaru: Urziceni(1956-1959), Rovinari(1959-1964), Liceul ”Ecaterina Teodoroiu” Tg-Jiu(1964-1982) și Liceul ”Tudor Vladimirescu” Tg-Jiu(1982-1990),

Activitatea sa profesională și claritatea lecțiilor sale este demonstrată de rezultatele foarte bune ale elevilor săi din clasa unde predase matematică patru ani. Din 30 de elevi al căror profesor și diriginte fusese, 29 s-au calificat printre primii la examenul care le stătea în față pe legislația de atunci. Devenise atât de renumit pentru talentul său didactic încât elevii spuneau: „Cine face matematică cu Spătaru, poate fi sigur de reușită mai departe.”, își amintea peste ani omul de cultură Titu Pânișoară.

A fost o scurtă perioadă de timp și inspector școlar de specialitate reîntorcându-se, totuși, la profesia de dascăl pe care a păstrat-o până la pensionarea din 1990. Constantin V. Spătaru, „în calitate de profesor a excelat prin claritatea lecțiilor, prin ținuta științifică și tactul pedagogic; era exigent, dar corect în evaluarea cunoștințelor elevilor, înțelegător și apropiat față de aceștia. Activitatea acestuia s-a soldat cu rezultate dintre cele mai bune.”, scrie Titu Pânișoară în cartea „Oameni și întâmplări din Gorj.”

35. Dumitru Melencu(1933-2002), un reper al învățământului gorjean

În galeria profesorilor novăceni care au ridicat profesia de dascăl la rang de artă se înscrie și Dumitru Melencu. Profesor de matematică cu o pregătire deosebită, dovadă că a avut oferte de a rămâne în învățământul universitar, Dumitru Melencu se confundă cu istoria învățământului novăcean, la nivel liceal. A predate matematica în Guineea și Maroc în deceniile 7-8 ale secolului trecut.

Profesorul Dumitru Melencu s-a născut la 9 aprilie 1933 în satul Gâlceşti, comuna Scrada, judeţul Gorj, într-o familie numeroasă. A absolvit Liceul ”Frații Buzești” din Craiova iar după aceea Facultatea  de Matematică  şi Fizică din Timişoara. Activitatea acestuia în perioada studiilor  a fost deosebit de apreciată chiar dacă a trebuit să muncească pentru a se întreține atât la Craiova, în liceu, cât și la Timișoara, în facultate. A avut la îndemână variant unei cariere universitare dar a refuzat-o pentru a lucre cu elevii de liceu.
După absolvirea facultăţii, a fost repartizat, împreună cu soţia sa, de către Inspectoratul Şcolar Regional Oltenia, direct la Liceul din Novaci (înfiinţat în 1956) pe postul de profesor de matematică. Va sluji această unitate școlară până la pensionare.

În perioada 1958-1961 a fost director al tânărului liceu  din Novaci. În această funcţie s-a dovedit un bun organizator şi conducător, cu preocupări necontenite   pentru ca elevilor să le fie asigurate toate condiţiile de învăţătură şi de trai.
În anii 1973-1974 a fost inspector şcolar de matematică  la Inspectoratul Şcolar Judeţean Gorj. A fost unul dintre dascălii renumiţi ai învăţămânului liceal din judeţul Gorj.

În ultimii ani ne-a lăsat impresii și informații despre dascălul novăcean profesorul Romeo Șișiroi, fost elev al lui Dumitru Melencu.

Aflăm astfel despre Dumitru Melencu că a  dus o activitate deosebită pentru pregătirea concursurilor “Gheorghe Ţiţeica” şi a olimpiadelor de matematică, obţinând rezultate bune după pregătirea elevilor. Dintre elevii olimpici la faza naţională amintim pe: Ion Duguleana, Cornel Şelaru, Dumitru Niculete, Elena Podeanu, Nicolae Ţarfulea şi Cristian Popescu. Ultimii doi şi-au dat doctoratul în S.U.A. şi sunt profesori universitari acolo. Anul acesta, Consiliul Județean Gorj i-a acordat lui Cristian Dumitru Popescu titlul de ”Gorjeanul Anului”, fostul elev al lui Dumitru Melencu  este profesor universitar la Universitatea California, San Diego, USA, unde  deține Catedra de Teoria Numerelor și Geometrie Aritmetică din cadrul Departamentului de Matematică.

Cristian Popescu a fost profesor la Universitatea California Berkeley, California, Universitatea Texas din Austin, Texas și la Universitatea Johns Hopkins iar în 2015-2016 a fost numit Simons Professor of Mathematics la Universitatea Harvard.

În 2021 a fost ales Membru de Onoare al Societății Americane de Matematică pentru contribuțiile sale în cercetare, în domeniul Teoriei Numerelor și Geometriei Aritmetice. Din 2003, este Membru de Onoare al Institutului de Matematică Simion Stoilow al Academiei Române de Științe, iar în 2005 i s-a decernat Premiul Simion Stoilow al Academiei Române, pentru rezultate în cercetare în domeniul Teoriei Numerelor.

Are peste 50 de lucrări științifice publicate în reviste și la edituri de specialitate de prestigiu, a fost conducător a peste 20 de doctorate (la universitățile California și Johns Hopkins), a participat la sute de conferințe de specialitate ținute pe toate continentele și a fost implicat în organizarea a numeroase conferințe științifice internaționale în domeniul său de cercetare.

Cristian Popescu a absolvit Facultatea de Matematică a Universității București cu o Diplomă de Licență (1988, șef de promoție, media generală 10) și o Diplomă de Master (1989, șef de promoție, media generală 10).

Mai reținem, că un alt fost elev al lui Dumitru Melencu, Aurel Bejancu  este profesor universitar în Kuweit.

Profesorul novăcean  a fost selectat în anii 1967-1968 pentru a preda matematica  în Republica Guineea, iar între anii 1975-1978 în Maroc, unde şi acolo a avut rezultate de excepţie cu elevii sai.

Profesorul Romeo Șișiroi, fost elev al Magistrului, nota recent: ”Ca profesor, Dumitru Melencu s-a distins prin seriozitatea cu care îşi privea îndatoririle, prin exigenţa deosebită faţă de sine şi elevii săi, prin claritatea deosebită a expunerii. Lecţiile sale se distingeau prin precizie şi claritate. Conţinutul ştiinţific teoretic, întotdeauna corect, era dublat de obicei de aplicaţii adecvate care concretizau aspecte teoretice. Orele sale erau dense; se rezolvau prin metode diferite numeroase probleme complexe şi diferenţiate ca structură, ceea ce a permis dezvoltarea la elevii săi, a capacităţii de analiză a problemelor, de abordare sistematică a lor şi le-a format de asemenea tehnica de calcul.
S-a stins din viaţă prea devreme, la 25 mai 2002.”

Bibliografie:

1. Romeo Șișiroi, Profesorul de matematică Dumitru Melencu, în Gorjeanul, 18 martie 2024
   
   

36. Profesorul Dumitru Ciocârlie(1930-2014)-mai-marele învățământului gorjean în vremea comunismului

În anii comunismului, Dumitru Ciocârlie a fost un profesor cunoscut dar și temut și apreciat. Profesorul de matematică a condus destinele învățământului gorjean mai întâi la nivelul fostului raion Gilort iar apoi la nivel județean. A provenit dintr-o familie modestă cu alți doi frați profesori. A rămas în memoria contemporanilor prin lucrurile lăsate în urmă dar și prin faptul că a arătat fața umană a comunismului, după unele păreri.

Dumitru Ciocârlie s-a născut la 3 mai 1930 într-o familie modestă alături de alți doi băieți și o fată, moartă la 13 ani. A rămas orfan din copilărie iar greul sprijinului familial a venit din partea mamei. Fratele cel mare, Ion Ciocârlie, va deveni profesor de matematică în urma absolvirii cursurilor fără frecvență iar Gheorghe Ciocârlie învățător după absolvirea Școlii Pedagocice din Craiova și apoi profesor de Limba și literatura română.

Și-a urmat frații iar după absolvirea cursurilor  din satul natal va merge la liceu. Dumitru Ciocârlie a urmat succesiv cursurile Liceului de Băieți ”Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu și apoi cursurile Facultății de Matematică și Fizică  la Universitatea din Timișoara. Așa cum aminteam și în alte cazuri de dascăli reprezentativi, Dumitru Ciocârlie va trebui să se ajute și singur din punct de vedere material, fiind pedagog și medidator.
După absolvirea facultăţii, profesorul Dumitru Ciocârlie a fost repartizat la Liceul Teoretic din Târgu-Cărbuneşti în anul 1957. În foarte scurt timp, în 1960, devenea  şef al Secţiei de Învăţământ a raionului Gilort, dovedind reale calităţi manageriale pentru cei 6 ani(1960-1966) cât a trebuit să-i facă față. Perioada respectivă era una dificilă deoarece  majoritatea profesorilor din învăţământul gimnazial erau necalificaţi, după înfiinţarea ciclului doi în mai  toate comunele actualului județ Gorj.

Cei care își amintesc perioada respectivă spun că Dumitru Ciocârlie a reușit să estompeze presiunea politică care se manifesta în acele vremuri. Era exigent şi riguros în toate acţiunile sale dar un sprijin pentru colegii din școli. Se spune că   fermitatea de care da dovadă era exprimată şi prin rostirea accentuată a cuvintelor cu o voce aparte. De asemenea, îi cunoştea pe toţi dascălii din raion, pe cei cu merite îi evidenţia prin dările de seamă şi le acorda prime de Ziua învăţătorului, când se organizau mese festive cu toţi slujitorii învăţământului, în reşedinţa de raion sau în alte aşezări montane (Novaci, Baia de Fier).

Printre realizări pot fi amintite organizarea unui  cor al dascălilor din raion, cu concursul profesorilor Jitaru şi Chiriţescu, participând cu bune rezultate la diferite competiţii dar și înfiinţarea  unei  secţii serale a Liceului Teoretic din Târgu-Cărbuneşti la Ţicleni.

Cu o activitate apreciată și de regimul politic și de populația din zonă, între  anii 1966-1968 Dumitru Ciocârlie ocupă funcţia de vicepreşedinte al Sfatului Popular  al raioanului Gilort, prilej de a se ocupa de înzestrarea materială a şcolilor.  Începând cu anul 1968, când a avut loc împărţirea administrativă pe judeţe şi până în 1982, Dumitru Ciocârlie va răspunde de învăţământul gorjean şi de cultură din partea Consiliului Popular Județean Gorj.  În deceniul următor, 1982-1992, funcţionează ca profesor şi director la Liceul nr.4 Târgu-Jiu, de unde se pensionează.

Va pleca la ceruri în data de 19 mai 2014 după o pensie destul de scurtă.

Bibliografie:

1. Cornel Șomîcu, File din istoria școlii gorjene, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2010
2. Constantin E. Ungureanu, Lumini de veşnicia întunericului – Dascăli care au fost: Strălucite „PĂSĂRI” încântătoare ale învăţământului gorjean: Dumitru Ciocârlie şi Emanoil Cinteză, în Gorjeanul, 18 iunie 2014

37. Eufrosin Poteca, făuritor de școală și biserică în Gorj și Mehedinți

Una dintre cele mai importante personalităţi care au vieţuit pe aceste meleaguri este Eufrosin Poteca, profesor şi teolog reprezentativ pentru prima parte a secolului al XIX-lea în Muntenia.  A fost profesor şi director la Şcoala Naţională de la Sf. Sava şi egumen al Mânăstirii „Gura Motrului” de la granita Gorjului cu Mehedințiul.  A fost bunicul filozofului Constantin Rădulescu-Motru.

Eufrosin Poteca ( 1786-1858) este cunoscut publicului larg drept un dascăl renumit cu vârful activităţii la Şcoala Naţională de la Sf. Sava şi un teolog respectat şi egumen al Mânăstirii Gura Motrului. Fiu de ţăran originar de pe meleagurile Prahovei, Eufrosin Poteca s-a legat de meleagurile Olteniei, în special cele ale Mehedinţului şi Gorjului.
Cel puțin  cronologic a fost mai întâi profesorul şi apoi teologul Eufrosin Poteca dar  de Oltenia îl leagă mai ales activitatea teologică. Eufrosin Poteca a fost ridicat la rangul de arhimandrit în 1829, trei ani mai târziu fiind numit egumen al Mânăstirii Gura Motrului.
A  trecut la Domnul în iarna anului 1858 şi a fost înmormântat lângă zidurile Mănăstirii Gura Motrului din Mehedinţiul de astăzi.
De numele lui Eufrosin Poteca se leagă apoi înfiinţarea unor şcoli primare în zonă, astăzi cea din satul Buiceşti, judeţul Mehedinţi, purtându-i numele. Evenimentul s-a întâmplat în anul 1836 cu doi ani înainte de a se înfiinţa primele şcoli primare organizate de către stat. Acesta a lăsat  prin testament  sume însemnate de bani pentru întreţinerea la şcoală a cinci elevi la Bucureşti şi alţi cinci la Craiova. A contribuit din plin în 1852 la refacerea picturii prin contribuţia domnitorului Barbu Ştirbei. Pentru vizitatori, o pisanie în pridvor peste intrare afirmă: “Această reparaţie a zugrăvelii, după stilul original, s-a făcut cu bunăvoinţa Înălţimei Sale Barbu D. Ştirbei, Prinţul stăpânitor a toată Ţara Românească, slobozind cheltuiala din Casa Centrală şi prin osârdia Cuvioşiei Sale, Arhim. Eufrosin Poteca, eugumenul acestei Sfinte Mănăstiri de la Gura Motrului, la anul 1852, zugrav Niţă Stoenescu.”. Refacerea picturii a însemnat în epocă o repictare a scenelor acoperindu-le pe cele originale cu un strat protector.
Eufrosin Poteca a fost mai întâi ajutor al lui Gheorghe Lazăr la Sf. Sava apoi bursier al Eforiei Şcolilor la Universităţile din Pisa şi Paris unde a studiat filozofia, istoria şi teologia. Din anul 1825 el a condus  Şcoala Naţională de la Sfântul  Sava, având ascendentul vârstei şi al recunoaşterii faţă de Ioan Heliade Rădulescu. Contemporanii îl numeau frecvent “Eufrosin filosoful” iar acesta a reuşit să facă din şcoala pe care o coordona un “focar al luminilor”.
Contemporanii din Moldova l-au numit un “un Socrate al românilor” după ce a deschis cursul său de filozofie la 1 octombrie 1825. Pe atunci, filozofia era un fel de ştiinţă totală, suprapusă celorlalte discipline. Gheorghe Lazăr văzuse în Eufrosin Poteca, aşa cum remarca profesorul Nicolae Isar în 1994, pe omul cel mai capabil ca, după absolvirea studiilor în Occident, să introducă definitive studiul filosofiei în limba naţională. Contemporanii l-au numit “filosoful nostru cel de la Paris”.

La 3 aprilie 1826, Eufrosin Poteca  vorbea de  tema educaţiei în spiritul cunoscutei teorii a lui J. J. Rousseau, afirmând că de la natură omul este bun , dar numai lipsa de “bune paradigme”, de educaţie, îl face să se dea “la tot feliul de răutate”, şi numai această lipsă explică faptul că există în lume “atâţia mincinoşi, atâţia hrăpitori, atâţia hoţi, atâţia tâlhari”. De aceea, Poteca referindu-se la îndatoririle domnitorului luminat, “educaţia bună a fiilor e cea mai mare faptă care ar pricinui un bun prinţ la fiii norodului său”.
Când se referă la iubirea de învăţătură a domnitorului, Eufrosin Poteca subliniază că aceasta trebuia să se traducă prin înfiinţarea de şcoli şi “aşezarea” profesorilor, precum şi prin acţiunea organizată de încurajare a limbii naţionale, prin traducerea autorilor străini. Rămâne interesantă o cerere din decembrie 1825, valabilă şi azi, ca funcţiile publice “să se dea numai la cei prea gătiţi spre dânsele cu învăţăturile cele trebuincioase”
Remarcând numărul mare de şcoli şi universităţi din ţări ca Franţa, Anglia, Germania şi altele, E. Poteca pleda cu insistenţă pentru înmulţirea şcolilor din Ţara Românească, acţiune care ar fi trebuit să reducă decalajul faţă de ţările europene, în acelaşi spirit al lui Gh. Lazăr, el întrebându-se: “Oare noi, românii, strănepoţii slăviţilor acelora romani, trebuie să rămânem apururea departe de neamurile cele luminate? Departe de fraţii noştrii noştri europeni?”.
La 16 decembrie 1827, Eufrosin Poteca a propus un proiect de organizare a învăţământului. Pentru ca ţara să aibă soldaţi, preoţi şi judecători buni, erau necesare şcoli multe în capitală şi în provincie; pentru aceste şcoli Poteca stabileşte un program minuţios de învăţământ care să ducă la o pregătire bună; toată munca de organizare a învăţământului-reforma învăţământului fiind în acest caz condiţie absolut necesară pentru realizarea tuturor celorlalte reforme-urma să fie condusă direct de “un om de stat, un bărbat luminat carele ştie ce este stat politicesc”, deci un ministru al instrucţiei publice; sub supravegherea acestuia trebuia să se aplice măsura ca toţi locuitorii ţării să contribuie  “la cheltuielile ce se vor urma pentru învăţătura de obşte”. Prin această reformă a învăţământului se preconiza organizarea unui învăţământ egal pentru toate categoriile sociale şi o educaţie de caracter unitar. Potrivit acestui proiect, toţi feciorii de boieri urmau să fie obligaţi “să vie să înveţe la şcoala naţională în limba statului”, iar predarea cunoştinţelor în şcoli trebuia “să insufle patriotism şi unire”.
Eufrosin Poteca a avut un fiu,  Radu Popescu, căsătorit cu Judita Butoi. Acesta s-a născut în 1837.Descendenţa este sugerată direct de Constantin Rădulescu-Motru însuşi în Revizuiri şi adăugiri … , indirect de schimbarea numelui său de familie şi confirmată fară echivoc de fiica filozofului, Margareta, în 1993. Mama, Judita Butoi, s-a născut în 1847 şi a murit, din cauza complicaţiilor avute la naştere, la câteva zile după naşterea lui Constantin. Ulterior, Radu Popescu s-a recăsătorit cu Ecaterina Cernăianu, cu care a avut nouă copiii.

Devenit  egumen la Mânăstirea Gura Motrului din județul Mehedinți în 1832, după ce cu doi ani în urmă, în 1830 fusese ridicat la rangul de arhimandrit, Eufrosin Poteca va marca cu realizări această perioadă. Numirea  s-a făcut la inițiativa Eforiei Școalelor care îl recomanda generalului Kisselef rugându-l pe acesta ai găsi un loc unde să își petreacă ultima parte a vieții, ca răsplată a întregii sale activități: „Eforia Școalelor, prin raportul dela 5 Septemvrie, cu No. 357, mi-au recomandarisit pe părintele Efrosin Poteca, profesorul școaleii Sf. Sava, pe care nu-l mai iartă vârsta batrâneților a mai îndeplini grelele lui datorii. Dorim a asigura părintelui Efrosin, pentru răsplătirea slujbelor sale, o petrecere liniștită, l-am recomandarisit la ocârmuitorul sfintei Mitropolii, Episcopu Râmnicu. Prea Sfinției Sa… îmi încunoștiințează că la Mânăstirea Motru, sud Mehedinți, ce este fără igumen de la 15 Ghenarie, poate a se orândui părintele Efrosin igumen”.

Așa-zisă odihnă a însemnat o perioadă de muncă. O nouă traducere este realizată de Eufrosin în 1836, când reușește să tipărească  o carte pentru seminarii, adresată în special celui de la Buzău, numită „Sfânta Scriptură pe scurt în o sută patru istorii culese din Biblie și Evanghelie”, la finalul căreia este atasat un catehism mare: „Publicând cartea la Buzău își manifestă simpatia față de Prea Sfințitul Episcop Chesarie, care îl delegase să-l reprezinte la ceremonia inaugurării seminarului, și oferea tinerilor seminariști un manual ce le folosea în pregătirea teologică”.

Între anii 1839-1846 traduce și tipărește trei cărti de mare valoare: „Slujba Sfântului Alexandru”, din grecește, „Obiceiurile israelitenilor și ale creștinilor”, lucrare culeasă din Biblie și din „Istoria Bisericească” a părintelui Fleury episcop de Meaux și Cuvintele înțeleptului Massilon sau Petit Careme, mik post” tipărită la București cu binecuvântarea Mitropolitului Neofit, în1846 pe când era cenzor al cărților din Mitropolia Ungrovlahiei.

 Arhimandritul Eufrosin Poteca  a avut marele merit de a sădi pe  meleagurilor Mehedințiului și Gorjului  sămânţa dragostei de slovă românească. El este fondatorul primei şcoli din istoria mănăstirii, care funcţiona aici încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea. În acest sens, un document din 28 ianuarie 1627 vorbeşte despre un oarecare „Dimitrie, dascăl ot Motru” (11), ceea ce înseamnă că la Gura Motrului exista, încă din acea perioadă, o şcoală şi activitate cărturărească. Cu toate acestea, şcoala de la mănăstire pare a fi cea dintâi instituţie de învăţământ din părţile Mehedinţului şi nu numai.

 Eufrosin Poteca a militat pentru luminarea poporului prin carte şi înlăturarea nedreptăţilor sociale. Eufrosin Poteca a îmbogăţit patrimoniul filosofic românesc cu traduceri filosofice, contribuind totodată la formarea limbajului filosofic românesc. Filosoful C. Rădulescu Motru a amintit, deseori, în lucrările sale, de Poteca. În studiul său „Filosofia în România veche”, Rădulescu aprecia: „Cel mai tipic dintre aceşti tineri, trimişi la bursă în străinătate pentru a învăţa filosofia, în sensul de a înlocui apoi la catedră pe profesorul grec, este Eufrosin Poteca. Acesta a fost primul profesor de filosofie. El a păstrat însă toată viaţa recunoştinţă profesorilor greci”.

Bibliografie

1. Cornel Șomîcu, File din istoria școlii gorjene, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2010
2. Gh. Neagoe, Eufrosin Poteca, teolog și slujitor bisericesc, în revista „Mitropolia Olteniei”, numărul 11-12/1976
3. Eufrosin Poteca, Scrieri Filosofice, ediție critică, text stabilit, studiu introductiv, note bibliografice de Adrian Michiduță, Edit. Aius, Craiova 2008.
4. Elvira Ecaterina Ivănescu, Eufrosin Poteca, Un european în Valahia, Edit. Universitaria, Craiova 2006
5. Ion Vîrtosu, Efrosin Poteca egumen la Mânnăstirea Motru. Acte și scrisori, în revista de Istorie Bisericească, anul I numărul 2/1943

38. Tiberiu Popescu, destinul eroului de sacrificiu

Unul dintre eroii de la catedră care și-au dat viața pe front în Primul Război Mondial este și profesorul Tiberiu Popescu, un animator al vieții culturale din zona noastră la vremea aceea. Mehedințean din comuna Lupșa, Tiberiu Popescu va deveni licentiat în științe al Universității București în 1903. În 1907 ajungea profesor al Gimnaziului Real din Târgu-Jiu, după ce a mai profesat la Piatra Neamț și Slatina. A murit pe front în toamna anului 1916, jertfa supremă pentru fiul fiecărei țări. Credem în continuare că personalitatea lui Tiberiu Popescu merită o mai mare atenție din partea istoriografiei românești. Salutăm contribuțiile relevante în această direcție ale istoricilor Gheorghe Nichifor și Gabriel Sarcină.

Sosit la Târgu-Jiu în anul 1907, profesorul Tiberiu Popescu se va implica rapid în viața culturală a zonei. Dacă în perioada 1909-1914 va fi director al Gimnaziului ”Tudor Vladimirescu”, acesta a ocupat funcția de secretar al Secției Târgu-Jiu a ”Ligii Culturale”,cu program unionist.  

După 1914, Tiberiu Popescu a fost concentrat pe Valea Jiului, locul vtrmrlnicei granițe dintre Austro-Ungaria și România de atunci. Va fi unul dintre primii ofițeri care vor trecce granița cu arma în mână în august 1916. Deși au existat intervenții menite să-l scoată din linia I, acesta a refuzat și și-a condus camarazii în luptă. Soarta a fost necruțătoare, în 10 septembrie 1916 a fost rănit la Buliga și a murit câteva zile mai târziu într-un spital militar din Târgu-Jiu care era adăpostit chiar în clădirea școlii pe care o coordonase.

Gestul de vitejie și de sfidare a morții al eroului acestor rânduri l-a impresionat până și pe marele istoric Nicolae Iorga. De sub cupola Parlamentului, Nicolae Iorga rostea un vibrant omagiu: ”Tânăr, frumos, inteligent, profesorul gorjean a mers la luptă cu o antică simplicitate… I s-a propus tatălui său, ca partidul liberal din Gorj să-l treacă pe Tiberiu Popescu într-un loc fără pericol. Iar el, părintele, a răspuns: ”El va merge cu datoria lui orice ar fi să se întâmple cu dânsul!””

Liceul ”Tudor Vladimirescu”a inaugurat cu mare fast un bust dedicat,  la 17 februarie 1937. eroului Tiberiu Popescu, sublocotenent în rezervă,  căzut în fruntea plutonului său, la 10 octombrie 1916  în încleştarea de pe Valea Jiului.

Istoricul Gabriel Sarcină a publicat în ultimii ani povestea eșuată de construire a unui bust pentru eroul gorjean Tiberiu Popescu. Iată cum justificau urmașii proiectul construcției unui bust:

„Ținem să se ridice acest bust (…) fostul profesor şi director al Gimnaziului Tudor Vladimirescu, pentru că el a murit pentru România Mare, lovit de moarte, ciuruit de schijele obuzurilor dușmane în septembrie 1916 pe Muntele Buliga, după ce timp de trei săptămâni, prin fapte eroice personale își însuflețise compania de oșteni, pe care o conduse în calitate de sublocotenent, purtând-o la fapte eroice în lupte cumplit de grele contra armatelor austro-ungare şi germane, cu un avânt sublim, așa cum numai sergenții companiei lui şi care au supraviețuit războiului, îl pot istorisi”.

„Mai ținem să i se ridice bustul fiindcă Tiberiu Popescu a fost cetățeanul integru şi luptătorul neobosit în promovarea culturei naționale, înființând chiar pe cheltuiala sa o bibliotecă publică, devastată în timpul războiului şi fiindcă s-a dovedit întodeauna un apărător energic şi călduros al drepturilor încălcate, ale concetățenilor lui”.

Bibliografie:

1. Gheorghe Nichifor, Intelectualitatea Gorjului și Marea Unire, Târgu-Jiu, Editura Măiastra, 2018
2. Gabriel Sarcină, Povești cu tâlc din Marele Război (XLVIII).În slujba idealurilor naționale, 2018

39. Emanoil Cinteză, o viață de om dedicată educației

Profesorul Emanoil Cinteză(1919-2012) s-a născut în satul Hăiești al comunei Săcelu și tot de acolo a plecat pe drumul fără întoarcere după aproape un secol de existență. Având cele două fete plecate în Canada, nu le-a urmat la anii bătrâneții și a rămas credincios locurilor natale. În ultimii ani de viață a fost un corespondent  active pentru presa locală. A jucat un rol activ în toate evenimentele importante ale zonei, școală, colectivizare etc.

Parte a unei familii sărace din Săcelu, se poate spune că Emanoil Cinteză a fost salvat de școală. La Școala Primară din Hăiești s-a văzut că tânărul promitea dar familia era lipsită de posibilități materiale.Învățătorul a mers personal cu elevul la examenul de admitere la Școala Normală din Târgu-Jiu, demers însoțit de succes. Emanoil Cinteză devine învățător în preajma războiului și va merge și pe front să își facă datoria față de țară.

A urmat apoi concentrarea pe cariera didactică dar și implicarea în excesele politice ale vremii, din fericire de partea bună a lucrurilor. A rămas preocupat de pregătirea sa profesională, urmând studiile Academiei de Studii Economice din București. A fost mai întâi învățător în Mehedinți, apoi profesor de matematică și director la Școala Elementară din Săcelu(implicat în colectivizarea forțată), perioada 1960-1963), profesor și director al Liceului Teoretic din Târgu-Cărbunești(1963-1972).

A avut o colaborare și o prietenie strânsă cu profesorul Dumitru Ciocârlie, lucrând împreună mai multe decenii. În timpul directoratului său, Liceul din Cărbunești devine o instituție de învățământ relevantă pentru Gorj. Foștii elevi își aduc aminte de ”Jupânul” cum era numit directorul, un liceu unde rigoarea, ordinea și disciplina erau la ele acasă atât pentru elevi cât și pentru profesori și ceilalți angajați. Cerea și a impus o ținută vestimentară extrem de riguroasă. Emanoil Cinteză  dar și prietenul Dumitru Ciocârlie au avut o contribuție relevantă la realizarea parcului din Târgu-Cărbunești.

A ieșit la pensie la limită de vârstă la începutul deceniului IX al secolului trecut. Fără familie, soția decedată iar fiicele stabilite în Canada, Emanoil Cinteză s-a dedicate scrisului în ultimele decenii de viață. Personal, rețin câteva discuții cu domnia sa, din anii de liceu, fiind vecini la câteva case. În ultimii ani era dezamăgit de ce se întâmpla în învățământul românesc și în cel gorjean.

Datorăm profesorului pensionar Teodor Voicu, cercetător al problemei colectivizării în Gorj, publicarea unor amintiri ale lui Emanoil Cinteză cu această problematică referitoare la comuna Săcelu: „Chiar din luna ianuarie a anului 1962, şi-n comuna Săcelu, comună vecină şi din apropierea comunei Bobu, s-a pornit «vijelios» acţiunea de colectivizare a agriculturii. Majoritatea salariaţilor au fost antrenaţi în această acţiune, dar în mod deosebit cadrele didactice şi salariaţii Primăriei. Pe nimeni nu mai interesa dacă elevii merg la şcoală, deoarece dascălii erau scoşi de la clasă pentru a merge în sate la „colectarea” de cereri pentru Gospodăria Agricolă Colectivă. S-au construit colective lărgite, corespunzătoare fiecărui sat din comună. Toate aceste colective lărgite erau subordonate şi controlate de activistul P.M.R.-ului, trimis special pentru aşa treabă, atât de importantă! Activistul trimis se numea SABĂU şi fusese primar într-o comună din zona de munte.
Pe atunci eram directorul Gimnaziului Săcelu, din Raionul Gilort, Regiunea Oltenia. Împreună cu Damian Vochiţoiu, directorul Şcolii Primare Hăieşti, şi Gică Tuțu, referent la Sfatul Popular Comunal, am constituit colectivul de lucru pentru satul Hăieşti, dându-ni-se responsabilitatea obligatorie de a-i aduce pe toţi cetăţenii satelor în G.A.C. În fiecare seară se facea analiza activităţii, toate colectivele de lucru fiind adunate la Căminul Cultural din satul Hăieşti, când trebuia să se depună cererile „colectate”! Colectivul condus de mine, ducea cele mai puţine cereri, aceasta explicându- se prin faptul că-n celelalte sate mergeau şi activişti ai P.M.R.-ului, miliţieni, agenţi agricoli sau perceptori. De fapt, se discuta, că aceste echipe, în frunte cu activiştii de panid, mai aplicau şi unele „lămuriri” corporale celor mai puţin convinşi de necesitatea transformării socialiste a agriculturii. În satul SURUPAŢI (botezat şi Blahniţa de Sus), asemenea „lămuriri” corporale erau la ordinea zilei. Bătăile, pentru a-i convinge să intre în colectivă, se foloseau şi-n satele din zonă: Mogoşani, Bobu, Hăieşti etc. ”

Bibliografie:

1. Emanoil Cinteză, Amintiri din perioada colectivizării (manuscris) după Teodor Voicu, Amintiri din perioada colectivizări (I), în Gorjeanul, 7 martie 2024

40. Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti(1861-1939)-ctitorul băncilor populare

Dascălul gorjean  Gheorghe Dumitrescu-Bumbești a jucat un rol deosebit de important la începutul secolului XX în  înfiinţarea băncilor populare din mai multe judeţe din ţară. Gorjul a ocupat un loc fruntaş în aceste acţiuni datorită societăţilor culturale „Luminarea săteanului” şi „Amicul poporului”, care aveau şi reviste proprii, conduse de acelaşi Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti dar  şi de Lazăr Arjoceanu din Bălăneşti. Se spune despre el că a înființat 168 de bănci populare în toată România şi a fost delegat de către către ministrul Spiru Haret să se ocupe de înfiinţarea acestor organisme financiare care să vină în sprijinul ţărănimii.

Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti s-a  născut în anul 1861 în comuna gorjeană Scoarţa. A urmat şcoala primară în comuna vecină Copăcioasa, după care s-a înscris la Şcoala Normală din Târgu Jiu. După absolvire, Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti s-a angajat ca funcţionar la Creditul agricol din Târgu Jiu. Ulterior, a fost numit învăţător şi şi-a desfăşurat activitatea în localităţile Zorleşti, Muşeteşti, Grui şi Bumbeşti.

Gheorghe Dumitrescu Bumbești a fost printre primii care a răspuns apelului ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice(1897-1899, 1901-1904 și 1907-1910) de asociere a țărănimii pentru o viață mai bună. Numit de către ministrul Spiru Haret să se ocupe de băncile populare, să umble din sat în sat să îndemne pe învățători, preoți și săteni  să înființeze bănci populare, gorjeanul a depășit orice așteptări. Astfel, între 1 aprilie și 1 decembrie 1901 s-au înființat 168 de bănci noi iar până la 1 septembrie 1902 numărul băncilor ajunsese la 700 și al membrilor la 59 644.

Știm astăzi că pentru preocupările și rezultatele obținute, acesta a fost trecut cu totul la munca cooperatistă primind diverse sarcini: controlor, inspector, inspector general, consilier, membru în conducerea central a cooperativelor.  

Societăţile economice sau băncile populare s-au regăsit din plin în judeţul Gorj la granița dintre secolele XIX și XX. Băncile populare au fost înfiinţate de cele mai multe ori de  învăţători.  Cele mai multe erau în judeţele Dâmboviţa, Dolj şi Gorj.  Despre această situaţie, chiar Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti spunea: „O mână de oameni am întreprins lupta şi deja 3 judeţe ne-au ascultat. Numărul mare de societăţi economice ce am înfiinţat în aceste 3 judeţe este semnalul că sărăcia, din casa românului, trebuie să dispară, iar străinul cămătar…trebuie să plece. Unească-se cu noi toţi cei cu dor de ţară, şi deşteptând pe ţăran, să ştie cum să muncească, cum să-şi facă economii, cum să se ajute tot din banii lui, luând de la bănci populare”.

Băncile populare, sub diferite denumiri, au apărut în 1891, deşi erau doar 24 în 1898 şi 44 în 1900. Abia la începutul secolului al XX-lea acestea au început să fie sprijinite de autorităţi, în special de Spiru Haret, de mai multe ori ministru al Instrucţiunii Publice. Judeţele fruntaşe din acest punct de vedere au fost Gorj, Dolj şi Dâmboviţa. Gorjul ocupa locul fruntaş datorită muncii societăţilor culturale „Luminarea săteanului” şi „Amicul poporului” (înfiinţate în 1898), având şi reviste proprii, conduse de învăţătorii Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti şi Lazăr Arjoceanu din Bălăneşti. Aceste societăţi au dus o campanie susţinută prin sate să întemeieze numeroase bănci populare. Astfel, la 15 iulie 1901, „Amicul poporului” scria că în urma activităţii învăţătorilor „am ajuns să avem astăzi în judeţul nostru peste 32 de bănci populare, al căror capital, adunat prin cotizaţiuni neînsemnate de la săteni, trece peste suma de 100 000 lei”.
Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti a desfăşurat o activitate extraşcolară susţinută pe linia atragerii ţărănimii în mişcarea cooperatistă, lucru care l-a făcut cunoscut şi ministrului Instrucţiunii, Spiru Haret. Gorjeanul  a fost chemat de ministrul liberal şi îndrumat să meargă „în mijlocul poporului” pentru a propaga, prin cercurile culturale, „ideea de întovărăşire”. A continuat să fie apreciat şi de conservatori. În septembrie 1899, la recomandarea doctorului C. Istrati, ministrul lucrărilor publice, a fost numit subrevizor în judeţul Mehedinţi, iar în 1900 transferat în Dolj.
La 1 aprilie 1901, Spiru Haret l-a numit pe Gh. Dumitrescu-Bumbeşti delegat oficial ambulant cu sarcina de a călători prin judeţe şi a îndruma pe învăţători cum să procedeze în acţiunea de înfiinţare a băncilor populare şi cum să le organizeze spre a putea prospera.

 La 14 ianuarie 1902, Haret a dat o nouă circulară către prefecţi prin care le arată că de câtva timp ministerul depune silinţă pentru ca „prin revizorii şcolari, prin învăţători şi prin preoţi să îndemne la înfiinţarea de societăţi economice prin sate. Binefacerile acestei instituţii nu mai au nevoie să fie arătate. Când sătenii vor avea la îndemână un mijloc cât mai practic şi mai lesnicios pentru a-şi aduna şi a face să fructifice micile lor economii, şi când satele vor fi scăpate de plaga cămătăriei, vom putea zice că am făcut ţăranilor cel mai mare bine ce li-l putem face…”. Subliniind că învăţătorii muncesc pentru reuşita acestor acţiuni „umanitare şi patriotice”, era anunţat faptul că subrevizorul şcolar Dumitrescu-Bumbeşti are sarcina exclusivă de a-i îndruma şi sfătui în această direcţie iar prefecţii  aveau obligaţia să sprijine înfiinţarea societăţilor economice.

Revista „Şezătoarea săteanului” arătase încă din 1900 importanţa mişcării cooperatiste din Gorj, cu reflectare în alte judeţe. În septembrie 1900, în revista amintită se scria: „Mişcarea începută de noi, sunând din goarna deşteptărei în judeţul Gorj, a fost ascultată şi urmată şi de judeţele megieşe: Mehedinţi şi Dolj. Bănci economice populare s-au înfiinţat şi se înfiinţează mereu aproape în fiecare săptămână prin diferite sate din aceste judeţe, de învăţătorii cu dragoste de cosătenii lor”.

Acelaşi dascăl, într-un articol intitulat „Să ne unim”, făcea un apel călduros către săteni: „Să ne unim cu toţi puterile de muncă, să ne întovărăşim mai mulţi şi sub scutul dragostei frăţeşti să lucrăm din răsputeri, căci atunci vom birui…Uniţi-vă cu noi la lupta ce o ducem de 3 ani. Să păşim mai departe pe această cale, căci contrar vom muri cu toţii săraci lipiţi în ţara bogată! O mână de oameni am întreprins lupta şi deja 3 judeţe ne-au ascultat. Numărul mare de societăţi economice ce am înfiinţat în aceste 3 judeţe este semnalul că sărăcia, din casa românului, trebuie să dispară, iar străinul cămătar…trebuie să plece. Unească-se cu noi toţi cei cu dor de ţară, şi deşteptând pe ţăran, să ştie cum să muncească, cum să-şi facă economii, cum să se ajute tot din banii lui, luând de la bănci populare”, cum să-şi facă grădini de legume, să-şi îngrijească vitele, să se ocupe de apicultură, sericicultură şi să poată scăpa de mizerie.”
Într-un memoriu trimis către ministrul Spiru Haret tot în 1901, Gh. Dumitrescu-Bumbeşti scria că nu e uşor „a întemeia o mişcare economică ce va trebui să schimbe fundamental viaţa la sate şi să dea poporului posibilitatea de a face prin sine tot ce-i este absolut necesar pentru dezvoltarea sa”. În contextul mişcării poporaniste, spunea dascălul gorjean că „va trebui bifurcată în economică şi culturală…Pentru a putea ajunge la rezultate satisfăcătoare, în ceea ce priveşte partea culturală a mişcării, este absolut indispensabil ca să asigurăm mai întâi bunul trai al săteanului, căci numai când va înceta teama zilei de mâine va putea cugeta el la operaţiuni intelectuale…Şi cel mai lesnicios mijloc de a-l pune oarecum la adăpostul mizeriei credem a fi înfiinţarea societăţilor economice de credit şi economie”.
La sfârşitul memoriului, dascălul gorjean accentua din nou: „Reuşita mişcării culturale depinde exclusiv de a celei economice. Când săteanul şi-a întocmit bine gospodăria sa, când are asigurat traiul său şi al familiei, e uşor de a-l îndeletnici cu cititul fiindcă are atât liniştea sufletească, cât şi îndemnul propriei sale curiozităţi.”
În iarna şi primăvara anului 1902 revizorii şcolari din fiecare judeţ au primit o circulară a guvernului prin care erau chestionaţi asupra acţiunii de înfiinţare a băncilor populare în judeţele lor şi greutăţile ce le stau în cale în această direcţie. Alexandru Ştefulescu, revizorul judeţului Gorj la vremea aceea, raporta că societăţile economice în acel judeţ nu sunt pe sate, ci pe regiuni, deoarece altfel n-ar avea capital suficient. Despre băncile populare, Ştefulescu spunea că „aceste societăţi sunt opera învăţătorilor…care, cu o rară modestie, nu fac zgomot, nu trâmbiţează munca lor. Revizorul de Gorj mai adăuga că la unele din aceste societăţi „sătenii găsesc, afară de sumele necesare pentru nevoile urgente, şi medicamente de primă necesitate, gratuite”.

Pe lângă activităţile cooperatiste şi cele legate de şcoală, Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti a îndeplinit şi înalte funcţii administrative, a fost prefect în perioada 1918-1919, inspector administrativ în Gorj şi senator de Arad.

Bibliografie:

Alexandru Doru Șerban,  Vremelnic trecători prin Gorj, Ed. Măiastra, Tg-Jiu, 2008;

Vasile Arimia, Personalități gorjene de-a lungul istoriei,  Ed. Fundației ”Premiile Flacăra”, București, 2000;

Zenovie Cârlugea, Gheorghe Dumitrescu – Bumbești, în ”Almanahul Gorjului”, Ed. ”Ager”, Tg-Jiu, 1999;

Colecția ”Amicul poporului”

Colecția ”Șezătoarea săteanului”

41. Profesorul Pătru Firu(1919-2016), un gorjean pe culmile medicinei

Originar din Căpreni-județul Gorj, prof. dr. Pătru Firu a fost una dintre cele mai complexe personalități românești în domeniul medicinei din secolul XX. A absolvit  Colegiul Național „Carol I“ din Craiova (1938) și Facultatea de Medicină din București  în 1944, susținând  și teza de doctorat cu tema: ”Artera vertebrală, ramura directă din crosa aortă (varianta arterială)”.La bătrânețe povestea despre originile sale, 8 generații de preoți după mamă și 3 generații de învățători în familia tatălui. A decedat la 97 ani. A lucrat în tinerețe cu marele savant George Emil Palade.

Originile istorice ale familiei Piru merg până la străbunicul mamei, Dumitru Diaconu -Zugravu , cel care a pictat o parte din Mânăstirea Tismana pe la 1711. Viitorului savant i  se pregătise tot cariera preoțească, după dorința bunicului, dar a refuzat. A ales medicina iar în acest domeniu s-a făcut remarcat încă din anii studenției. A fost locotenent medic pe frontul de apus în anii  1944-1945, revenit   și-a văzut  de cariera universitară. În anii studenției a fost admis  ca preparator benevol, prin concurs, la Catedra de anatomie și embriologie umană, condusă de profesorul Francisc Rainer. Mai târziu a susținut concurs de asistent universitar la aceeași catedră (condusă de prof. Gr. T. Popa), unde și-a desfășurat activitatea până în 1949, când a fost transferat ca asistent universitar la Clinica de chirurgie maxilo-facială, condusă de conf. dr. Valerian Popescu.

     Între 1944 și 1947 a fost intern, intrat prin concurs, la Clinica de chirurgie maxilo-facială „Prof. dr. Dan Theodorescu“. În perioada 1947–1949, a urmat cursurile Institutului de Stomatologie din București, condus de prof. dr. Dan Teodorescu, unde a obținut titlul de medic specialist stomatolog.

     În anul 1959 a fost promovat conferențiar universitar provizoriu, la catedra de stomatologie a Facultății de Medicină și a Facultății de Pediatrie, iar zece ani mai târziu a devenit  profesor titular prin concurs și șef al Catedrei de stomatologie infantilă, ce cuprindea cele trei secții de specialitate, respectiv, pedodonție, ortodonție și chirurgie ortognatică.

     În anii 1960–1961 a urmat cursuri de stomatologie infantilă la Institutul de stomatologie din Paris (Hôpital de la Salpêtrière), unde a obținut diploma de „professeur assistant a titre etranger“, după susţinerea memoriului „Dysfonction de lʼarticulation temporo-maxillaire“. La întoarcerea în țară, în 1961 a pus bazele primei clinici de stomatologie infantilă (la București), formând cadrele didactice în acest domeniu din Iași, Cluj, Timișoara și Tg. Mureș. Pentru a susține, dezvolta și moderniza stomatologia infantilă a efectuat, între 1964 și 1967, vizite de studii și cursuri la clinicile de ortodonție din Düsseldorf (prof. dr. Dietmar Fischer) și la Bonn (prof. dr. G. Korkhaus). De asemenea, între 1967 și 1997 a participat la congrese și conferințe sau cursuri internaționale în 40 de orașe din Europa, Orientul apropiat și SUA, unde a susținut cursuri sau rapoarte în domeniul chirurgiei ortognatice în plină dezvoltare; în același timp a prezentat cursuri de antropologie medicală dentară (dento-cranio-maxilo-facială).

     În ceea ce privește activitatea științifică, între 1940 și 1950, Pătru Firu a lucrat ca preparator și asistent universitar la piese de disecție, dintre care preparate cu artera vertebrală, fascia vasto-aductorie, structura osoasă și studiul trabeculelor osoase funcționale la craniu. Pentru încă zece ani, până în 1960, a fost referent și cercetător științific principal la Institutul de Antroplogie „Fr. Rainer“, unde a studiat: dezvoltarea filogenetică și ontogenetică a craniului (studiu craniologic și radiologic); studiul suturilor și sinusurilor cranio-faciale, de la nou-născut la senescență; asimetriile cranio-faciale; patologia oaselor craniului, trunchiului și membrelor – comparativ; limitele de dezvoltare normală a capului – studiu realizat pe 30.000 de copii și adulți în zece anchete medico-antropologice, în urma căruia s-a introdus „somatograma“ aplicată în ortodonție, fotograma și teleroent­gencefalograma.

     Pe baza acestor lucrări, de anatomie și antropologie, el a creat antropologia medicală dentară cu aplicație în investigația anomaliilor dento-maxilare pe baza somatogramei, fotogramei și roentgencefalogramelor. În chirurgia maxilo-facială a introdus tehnici noi în rezecțiile de maxilar, precedate de ligatura arterei carotide externe, extirparea parotidei, cu reper aponevroza Juvara și transplantele osoase în defectele osoase la mutilații de război.

     În chirurgia ortognatică a introdus tehnici originale în: Prognația mandibulară (tehnica Obwegeser–Firu), Osteotomia vertico-sagitală a ramurii orizontale a mandibulei cu disecția pachetului alveolar inferior (tehnica originală recunoscută în străinătate ca tehnica Firu), Osteotomia blocului incisivo-canin cu fractură și imobilizare unimaxilară (gutiera ocluzală), Lambou de limbă cu plastia comunicărilor buco-sinusale sau buco-nazale (tehnică originală recunoscută în străinătate).

     Activitatea didactică și de cercetare poate fi regăsită în numeroase  publicații, dintre care menționăm: tratate și monografii în specialitatea ortodonție, manuale pentru studenții Facultății de Stomatologie și ai facultăților de Medicină și Pediatrie (specialitățile de ortodonție și pedodonție), cărți și publicații de anatomie, antropologie, criminalistică, culegeri de probleme în stomatologia infantilă.

      A pbținut mai multe titluri științifice: doctor în medicină și chirurgie – teză de doctorat (1944), cercetător științific clasa I, la Centrul de Cercetări antropologice „Fr. Rainer“ al Academiei Române (1950–1960), professeur assistant a titre etranger, Paris, cu susținerea memoriului „Dysfonction de lʼarticulation temporo maxillaire“ (1961), docent în științe medicale (1970), director al colectivului de cercetare în stomatologie infantilă, subordonat Institutului pentru Ocrotirea Mamei și Copilului „Prof. dr. A. Rusescu“ – fost „Emilia Irza“ (1974–1989).

      Printre cele mai importante premii și distincții ale profesorului universitar gorjean amintim: premiul „V. Babeș“ al Academiei Române pentru lucrarea „Sărata-Monteoru: studiu antropologic“ împreună cu C. Maximilian, V. Caramelea, Adina Negrea (1963); medalia de aur la Congresul internațional de stomatologie Varșovia (1965); premiul internațional al Asociației stomatologice internaționale (ASI) la Roma – Congresul internațional de stomatologie (1966); marele premiu internațional GIRS-Poitiers – Franța (1968); premiul „Claude Martin“ al Academiei naționale franceze (1970); profesor universitar evidențiat (ordin MEI, 1982); doctor honoris causa al Universității de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa“ Iași (1994).

     Activitatea desfășurată în societățile științifice din țară și străinătate este prezentă în  funcțiile deținute în aceste organisme: secretar de redacție la revista „Stomatologie“, București (1954–1959), secretar general al Societății de Stomatologie USSM (1959–1967), membru titular al Grupului internațional de cercetare în stomatologie (GIRS), Bruxelles – Belgia (1963–1989), vicepreședinte, secretar general al ASI Paris și ASI Roumanie – secția română – București (1963–1989), secretar al diviziunii stomatologice UMB (1962–1986) – secretar general al secției române UMB (1986–1988).

     Profesorul Pătru Firu și-a desfășurat activitatea și în domeniul managementului. Știm astăzi că gorjeanul  a fost primul decan stomatolog al Facultății de Stomatologiei (între anii 1957 și 1961), reales ulterior între anii 1976 și 1984 și prorector didactic IMF București (1961–1964). Mai mult, Păreu Firu a condus  timp de 29 de ani  Clinica de Stomatologie infantilă din cadrul Facultății de Stomatologie, iar între anii 1985 și 2004 a fost directorul Centrului de colaborare OMS, secția București.

Bibliografie:

Maria Băcescu, Prof. Dr. Patru Firu – viata traita în 3 epoci diferite!, în www.mariabacescu.ro, 2012

Ecaterina Ionescu, Pătru Firu-profesorul nostru, în Viața Medicală, 14 octombrie 2016

42. Constantin Rădulescu-Motru, un filozof în slujba învățământului românesc

Constantin Rădulescu Motru(1868-1957), născut în lunca Motrului după cum și-a luat și numele, a fost una dintre cele mai mari personalități intelectuale ale românilor. Academician, profesor universitar, creator de sistem filosofic și de publicații științifice de înalt nivel, psiholog de excepție, Constantin Rădulescu Motru a marcat spațiul românesc în primele șase decenii ale secolului trecut. Dacă la școala din sat a fost înscris de tatăl său cu numele Constantin Rădulescu, în anul 1892, student fiind în Germania, viitorul filozof  îşi va adăuga şi numele de Motru.

Savantul s-a născut la 2/15 februarie 1868, în comuna Butoiesti, judeţul Mehedinţi. Știm că  a  fost nepotul lui Eufrosin Potecă, egumen al Mănăstirii Gura-Motrului. Despre familie se știe că tatăl, Radu Popescu, s-a născut în anul 1837 şi a fost căsătorit cu Judita Butoi, născută în anul 1847. Din nefericire, mama lui Constantin Rădulescu-Motru moare la câteva zile după naştere. Averea mamei (moşia din Butoiesti, 300 de pogoane) a rămas moştenire copilului.  Bunicul după mamă, Ion Butoi, a avut rangul de comis domnesc şi a fost proprietarul moşiei din Butoiesti. Radu Popescu s-a recăsătorit cu Ecaterina Cernăianu cu care a avut nouă copii.

Se spune că tânărul nostru trebuia să facă studiile secundare la Liceul ”Sfântul Sava” din București și apoi în străinătate, în acest sens Eufrosin Poteca îi va lăsa prin testament o bursă pentru studii în străinătate, facilitate ce nu va fi finalizată de către Radu Popescu, datorită piedicilor puse de Ministrul de Instrucţie Publică din acea vreme.Constandin Rădulescu-Motru va fi  înscris la şcoala primară din satul natal, avându-l învăţător pe bătrânul Făiniş, fost călugăr la mănăstirea Gura Motrului. După un an petrecut la acest lăcaş de învăţământ sătesc, tânărul Constantin Rădulescu va fi trimis să-şi continue studiile la Institutul de băieţi al lui Gustav Arnold, din Craiova. Acest profesor prusian, adus de boierul Filişanul pentru a-şi educa şi instrui fiul, fiind un pedagog de excepţie, va introduce metode pedagogice moderne, care promovau respectarea individualităţii copilului, o noutate în şcolile româneşti. Însuşirile intelectuale ale elevului Constantin Rădulescu l-au determinat pe profesorul Arnold „să-l desemneze drept premiant perpetuu”, cu toate că firea sa bolnăvicioasă îi pusese de multe ori probleme de frecvenţă şcolară. Absolvind clasa a II-a gimnazială, elevul Motru va trece la liceul din Craiova, locuind până în clasa a VII-a la internatul Institutului Arnold.

După absolvirea liceului din Craiova, la 17 ani, se înscrie la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. Aici îi va atrage atenţia lui Titu Maiorescu, cu care încheagă raporturi de durată, însoțindu-l chiar în mai multe ieșiri externe.  Frecventează cursurile profesorilor C. Demetrescu -Iaşi, B.P. Hasdeu, V. A. Urechia, Gr. Tocilescu. Obţine licenţa în Drept, în 1885, cu teza „Despre contracte” cu „magna cum laudae”. Absolvă examenul de licenţă în filosofie cu lucrarea „Realitatea empirică şi condiţiile cunoştinţei”, în 1889. În toamna anului 1889 se înscrie la Ecole de Haytes Etudes din Paris, unde timp de un an studiază cursurile renumitului neurolog Jules Soury, de la care primeşte un certificat. Lucrează la Paris, la laboratorul de psihologie experimentală, atunci înfiinţat. În 1890 pleacă în Germania, unde urmează un semestru la Munchen, la clasa profesorului Carl Strumpf. Timp de trei ani lucrează în laboratorul renumitului psiholog Wilhelm Wundt.

Va reveni în țară  în 1893, desfășurând o solidă activitate științifică probată de publicarea unor  articole în „Convorbiri literare” . În vara anului 1893 obţine titlul de doctor în filosofie. În toamna anului 1893 este numit judecător la Ocolul II Bucureşti. În perioada 1894-1898 este bibliotecar la Fundaţia Universitară Carol I. Pe 27 mai 1897 este numit de Ministrul Instituţiei Publice, conferenţiar la Istoria filosofiei antice şi de estetică la Universitatea Bucureşti. În anul 1900 trece examenul de docenţă în psihologie şi istoria filosofiei. Pe 17 mai, prin Decret semnat de Carol I, este decorat ca membru al Ordinului Coroanei României.

Înfiinţează „Noua Revistă Română” al cărui director va fi până în anul 1916. Publică aici articole de filosofia culturii şi de psihologie. La 23 septembrie 1900 se naşte fiica sa, Eliza, decedată la vârstă de 18 ani. În luna februarie 1903 se naşte Margareta, căsătorită Giroveanu, decedată în 1994. La 20 aprilie este numit profesor universitar de către Ministerul Instrucţiunii Publice. Începe să publice „Cultura română şi politicianismul”; „Psihologia martorului”; „Psihologia industriaşului”; „Puterea sufletească”; „Psihologia ciocoismului”; „Poporanismul politic şi democraţia conservatoare”; „Naţionalismul politic şi democraţia conservatoare”; „Naţionalismul. Cum se înţelege şi cum trebuie să se înţeleagă”; „Elemente de metafizică”; „Sufletul neamului nostru”; „Calităţi bune şi defecte”. Publică piesele de treatru: „Domnul Luca” şi „Păr de lup”.

În timpul primului război, este nevoit să rămână în Capitală din cauza bolii soţiei. A fost deportat ca ostatic în localitatea Trojan, din Bulgaria, de către trupele germane ocupante. În 1918 a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, În 1919 întemeiază şi conduce revista „Ideea europeană” până în anul 1928. Publică „Din psihologia revoluţionarului”. În anul 1920 moare Gisela, soţia sa. Se recăsătoreşte cu Elena Alexandrescu, născută în anul 1895. Publică „Rasă, cultură şi naţionalitatea în filosofia istoriei”. În anul 1923 este primit în Academia Română. Între anii 1924-1927 publică multe lucrări: „Personalismul energetic”; „Problema minorităţilor în România şi rolul intelectualilor”; „Învăţământul filosofic în România”; „Psihologia practică”; „Vocaţia – factor hotărâtor în cultura popoarelor”; „Ideologia Statului Român”; „Românismul. Catchismul unei noi spiritualităţi”; „Psihologia poporului român” etc. Este ales preşedinte al Academiei Române în anul 1938, funcţie exercitată până în anul 1941.

A cochetat și cu politica în perioada interbelică. A fost senator de Mehedinţi în Parlamentul de la Iaşi al guvernului Marghiloman, votând contra Tratatului de Pace de la Buftea-Bucureşti şi contra judecăţii guvernului Brătianu de către Cameră şi Senat, „şi nu de membrii Curţii de Casaţie”. Va activa  în Partidul Poporului (Averescu), fiind senator din partea acestuia în Parlamentul din anul 1927. Din motive personale, părăseşte partidul lui Averescu. În broşura „Ţărănismul, un suflet şi o politică”, propune schimbarea denumirii Partidului Conservator Progresisit în Partid Ţărănist-Conservator. În noiembrie 1928, conform gândirii sale politice, se înscrie în Partidul Naţional Ţărănesc, fiind ales senator de Mehedinţi în Parlamentul guvernelor Maniu şi Mironescu.

La 1 noiembrie 1940 a fost pus în retragere din învăţământ, din oficiu, pentru limită de vârstă. Continuă să publice: „Etnicul românesc”; „Comunitate de origine, limbă şi destin”; „Ofensivă contra filosofiei ştiinţifice”; „Rolul educativ al filosofiei”; „Morala personalismului energetic”; “Materialismul şi personalismul în filosofie”; „Cercetări experimentale asupra inteligenţei la români“ (împreună cu I. M. Nestor) etc.

Încep vremuri grele pentru familia profesorului Constantin Rădulescu-Motru după instalarea autorităților sovietice. Treptat este înlăturat din viaţa politică, ştiinţifică, este deposedat de avere, iar în 1948 scos din Academie. La 2 martie 1949, este întemniţat la Turnu Severin. Este eliberat imediat la intervenţia lui C. I. Parhon. Odată stabilită în Bucureşti, familia lui Constantin Rădulescu-Motru începe să vândă ce aveau prin casă. Se consolează totuşi declarând: „şi ca mine sunt mulţi alţi colegi, foşti profesori universitari şi membri ai Academiei”. Răbdarea cărturarului este însă la limită: „Dacă oamenii care reprezintă comunismul bolşevic (iudaic) ar fi cât de puţini umani, nu ne-ar pătimi atât, ci ne-

 A rămas toată viaţa recunoscător profesorului C. I. Parhon, care l-a ajutat, i-a asigurat locuinţă, l-a tratat în Spitalul Institutului de Endocrinologie, i-a fixat o pensie, l-a încadrat, în anul 1956, la Institutul de Psihologie al Academiei RPR. La 6 martie 1957, se stinge din viaţă la Institutul de Geriatrie. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu Ortodox, fig 58, loc 19, la câţiva metri depărtare de mormintele academicienilor Constantin C. Giurescu (1901-1977) istoric, Ion Făgărășanu (1900-1987), medic, Aurel Beleș (1891-1976) inginer constructor, Henri Coandă (1886 – 1972) inginer de aviaţie şi Nae Ionescu (1890-1940) profesor de logică şi metafizică la Universitatea Bucureşti.

Constantin Rădulescu-Motru a avut mult de suferit pentru că a refuzat să recunoască marxismul ca ştiinţă. A fost un adversar înverşunat al comunismului pe care îl considera o formă mascată de stăpânire a omenirii de către evrei. Nu i s-a iertat această atitudine şi evreimea a cerut chiar lichidarea lui. Prietenul şi colegul sau, academicianul C. I. Parhon, preşedintele  Prezidiului M.A.N., l-a salvat de la moarte.

Dacă în 1934 considera bolşevismul o „înnoire spirituală“ egală ca valoare fascismului italian şi a hitlerismului, după 1944 îl percepe strict ca o ameninţare.  Informaţiile pe care le avea despre doctrina marxistă şi despre aplicarea ei de către Lenin şi Stalin, poate şi propaganda anticomunistă din timpul războiului i-au permis să facă previziuni exacte despre viitor. Cunoscând şi servilismul imitaţiei la români, nu s-a autoamăgit despre o eventuală rezistenţă cu care ei vor întâmpina modelul bolşevic.
În 6 octombrie 1944, când citeşte în “Scânteia” primul atac comunist contra sa, Motru îl numeşte o „maimuţăreala“; după câteva ore însă se gândeşte că: „Dacă n-aş fi prea bătrân, partidul în care m-aş înscrie astăzi ar fi partidul comunist“. El nu s-a înscris totuşi la comunişti, dar s-a legănat o vreme în iluzia că Lucreţiu Pătrăşcanu, ca fiu al bunului său prieten D. Pătrăşcanu şi ca ins pe care îl scosese, pe vremea simpozioanelor „Criterion“, din arest, îl va lua „sub protecţia sa“.
În Revizuri şi adăugiri, bătrânul filozof descrie, pas cu pas, instalarea comunismului în România şi reacţia – adesea oportunistă – a intelectualităţii. El nu a pierdut nici o clipă din vedere asemănarea bolşevismului cu fascismul şi hitlerismul, regretând însă fără încetare ca „Hitler, tiranusult civilizat“, a pierdut în faţa lui „Stalin… tiranusult necivilizat“. Cu mult înaintea lui E. Nolte, el a diagnosticat „războiul civil“ din Europa, inclusiv din România, referindu-se prin această sintagmă atât la lupta de clasă pe care o aduce colectivismul bolşevic, cât şi la lupta dintre fascişti şi comunişti, cu implicarea elementului rasial şi etnic.
Ca fost moşier, a fost obligat la mari cote către stat, apoi deposedat de proprietate prin naţionalizare. O vreme a avut domiciliu obligatoriu la Butoieşti. Ca ideolog al ideii naţionale, a fost eliminat din circuitul public al ideilor, aşa cum au fost eliminaţi toţi autorii care au crezut în realitatea naţiunii.
În aceşti ani, lui Motru i-a mers din rău în mai rău. Sărăcit şi înfricoşat că poate fi din clipă în clipă arestat, nemaiavând ce să vândă, filozoful, foarte bătrân acum, ajunge să rabde de frig şi de foame. Foştii săi studenţi şi colegi fac în mod repetat cheta pentru el: „Mimi şi Dili Petrescu 4.000; Dr. Băltăceanu 6.000; M. Ralea 3.000; T. Vianu 1.000; Marg. Dollinger 500; Edgar Papu 500; Const. Georgiade 300; Nic. Petrescu 300…“ etc. Finul său, Nicolae Bagdasar, îi aducea când putea bani şi mâncare. O dată i-a adus, printre altele, o trufanda: o bucată mare de unt, pe care i-a predat-o, victorios, fiicei lui Motru, la bucătărie. Apoi s-a întreţinut voios cu filozoful, care, la plecare, neliniştit că Bagdasar nu-i da nimic, l-a întrebat, „cu glasul tremurând de umilinţă“: „– Fine, nu mi-ai adus nimic?“. Ca să rezolve problema supravieţuirii lui Motru, foştii studenţi şi colegi l-au internat, începând cu 1952, în fiecare iarnă, pentru câte trei-patru luni, la caldură şi hrană, în Institutul de Geriatrie al Anei Aslan. în spital a şi murit de altfel, la vârsta de 89 de ani.

Bibliografie:

Cezar Avram, Mihaela Bărbieru, Constantin Rădulescu-Motru-Personalitate marcantă a culturii românești, Arhivele Olteniei, Serie nouă, nr. 31, 2017, p. 105-115

Constantin Schifirneț, Constantin Rădulescu-Motru. Viața și faptele sale, vol.I-III, București: Editura Albatros, 2003

Cornel Șomîcu, Constantin Rădulescu-Motru și drama instaurării comunismului, în Vertical, 1 septembrie

43. Profesorul Dumitru Popica, o viață dedicată școlii

Orașul Novaci a avut și are profesori foarte buni, unii aflați la a doua generație la catedră. Bunăoară, profesorul Dumitru Popica(1931-2007), un reper indiscutabil al învățământului gorjean, a predat ștafeta copiilor săi, Mădălina Popica-profesor de Limba și literatura  română și director mai multe mandate al Liceului Teoretic Novaci și Adrian Popica-profesor de Matematică și un longeviv lider sindical județean. De remarcat faptul că profesorii și elevii nu sunt uitați la Novaci.

Dumitru Popica (1931-2007) s-a născut în comuna Crasna la data de 21 noiembrie 1931. Şcoala primară şi gimnazială le-a absolvit în comuna natală, apoi a urmat cursurile Şcolii Normale din Târgu-jiu. S-a înscris la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti, îmbrăţişând cariera de dascăl, pe care a profesat-o la început în localitatea Anina (Caraş-Severin). În 1956 revine ca profesor de educaţie fizică la Şcoala Cărpiniş, unde deţine şi funcţia de director până în 1962, când se transferă la Liceul Novaci, apoi la Şcoala Generală Novaci. Din 1969 până în 1993, anul când se pensionează, rămâne profesor titular al acestei şcoli, continuând să profeseze şi după pensionare încă 4 ani la Şcoala Novaci şi la Liceul Teoretic Novaci.
Ca profesor la Şcoala Generală Novaci, reuşeşte să amenajeze baza sportivă şi să ridice clădirea sălii de sport, într-o perioadă când doar şcolile de elită din oraşele mari le puteau avea în dotare.
A reprezentat punctul de referinţă al mişcării sportive din zona de nord a judeţului Gorj, participând cu echipe reprezentative la multe etape ale concursurilor de specialitate.
Sportiv talentat însuşi, obţinând specializarea în volei, a înfiinţat la nivelul comunei Crasna echipa de volei cu care a participat la fazele regionale, situându-se pe locuri de frunte.  De asemenea, a fost cel care a introdus jocul de oină, sportul naţional, în Şcolile din Crasna şi Novaci, urmând exemplul fostului său profesor din Normală, Nicolae Manta. Cu echipa din Crasna câştigă în 1960 locul I la faza regională, participând apoi la Timişoara la faza naţională. În 1976, pregăteşte echipa Şcolii Generale din Novaci şi, participând la faza naţională de la Bucşoaia, Suceava, se clasifică pe locul al V-lea.
De-a lungul carierei, are rezultate deosebite cu echipele de handbal fete (1972- joaca finala pe ţară la Constanţa, 1996 – locul al II-lea faza zonală, Slatina), handbal băieţi (1967- echipa echipa Liceului Novaci joacă finala la faza regională). În 1975 şi 1976 pregăteşte echipa de handbal a oraşului şi joacă pentru calificare în Divizia B.
Pregăteşte elevi cu care participă la diverse etape zonale şi naţionale la tenis de masă (Craiova), şah (Vîlcea), sanie (Vatra Dornei). Viaţa sportivă a oraşului Novaci a fost întreţinută de profesorul Dumitru Popica, acesta fiind şi un timp antrenorul echipei de fotbal a oraşului, care a activat în Divizia C.
În 14 aprilie 2007 încetează din viaţă fulgerător, lăsând în urmă amintirea unui luptător al vieţii, care a cunoscut prin elevii săi gustul dulce al victoriilor.

Bibliografie:

Cornel Șomîcu, File din istoria școlii gorjene, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2010

44. C.V. Dănău(1889-1980), o viață dedicată școlii și bisericii

Printre personalitățile care au marcat existența școlii gorjene în secolul trecut se numără și profesorul C.V. Dănău, dascăl și preot cu studii în străinătate, mai multe licențe și doctorat. A participat la Primul Război Mondial în haină preoțească, fiind decorat de regele Ferdinand I. Deși ar fi putut să rămână oriunde în lume, s-a întors de fiecare dată la Târgu-Jiu. A fost profesor la Liceul ”Tudor Vladimirescu”, Liceul ”Ecaterina Teodoroiu” și Școala Normală ”Spiru Haret”. A ocupat funcția de  Inspector Şef al Învăţământului Secundar din Oltenia și  a fost membru în Consiliul Pedagogic al Ministe­rului Instrucţiei şi Educa­ţiei. A avut de suferit privațiuni grele în primii ani ai regimului comunist.

Născut la Turcinești la 15 mai 1889, Constantin V. Dănău a absolvit școala primară în satul natal și apoi cursurile Gimnaziului Real din Târgu-Jiu. A urmat  apoi cursurile Seminarului Teologic Central din București. În 1913 absolvea cursurile Facultății de Teologie a Universității București și doi ani mai târziu, în anul 1915, cursurile Facultății de Litere.

În același an a revenit la Târgu-Jiu ca profesor suplinitor de Limba Română, Istorie, Geografie și Limba Latină la Gimnaziul Real ”Tudor Vladimirescu”. A venit războiul  iar tânărul profesor va participa ca diacon militar la ostilități, mai întâi în Gorj și apoi pe frontul din Moldova. Participarea sa la război  a fost apreciată de autoritățile vremii.

După 1918 va reveni la Târgu-Jiu ca profesor suplinitor la Liceul ”Tudor Vladimirescu”. În anul 1919,  Constantin V. Dănău a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii din Iaşi. În toamna anului 1919 devenea pentru puțin timp profesor titular la Școala Normală din Târgu-Jiu, proaspăt redeschisă în reședința Gorjului. În luna noiembrie din același an a obținut postul de  diacon al Bisericii Române din Paris, în decembrie 1919 înscriindu-se la Facultatea de Litere a Universităţii Sorbona din Paris, pentru ca, în anul 1923 să absolve cursurile Insti­tutului de Pedagogie şi Psihologie din cadrul respectivei facultăţi.  În anul 1924 a obţinut titlul de doctor în Pedagogie la Sorbona cu lucrarea intitulată „La joie chez l’enfant jusqu’à l’age de la puberté” şi, în anul următor, titlul de doctor în Psihologie cu lucrarea intitulată „Le mecanisme de l’emotion”, ambele sub coordonarea renumitului psiholog francez Th. Simon..

Din perioada stagiului francez reținem că  în anul universitar 1920-1921, gorjeanul  Constantin V. Dănău a frecventat şi cursurile Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Universităţii Sorbona. În 1924 a ales să se întoarcă în țară și să revină în Gorj. Astfel, la 1 ianuarie 1924 Constantin V. Dănău şi-a prezentat demisia din postul pe care îl ocupa la Biserica Română din Paris. A fost numit profesor de pedagogie la Şcoala Normală „Spiru Haret” din Târgu-Jiu, , mai târziu fiind chiar  director al acestei instituţii de învăţământ.

În cele aproape două decenii  în care a profesat la Şcoala Normală din Târgu- Jiu,  C.V. Dănău  a redactat şi editat, în colaborare cu învăţătorii C.N. Dărvă­reanu şi V. Pătrăşcoiu, manuale şcolare cum ar fi Citire, Gramatică şi Aritmetică pentru clasele a II-a, a III-a şi a IV-a. Totodată, a elaborat lucrările: „Metodă nouă de orientare în studiul indi­vidualităţii”, „Cum cercetăm individualitatea elevului de curs primar” şi a realizat „Fişa individuală a elevului”, toate fiind editate la tipografia înfiinţată de către Nicolae D. Miloşescu la Târgu-Jiu. A avut o contribuție importantă la construcția actualului local al Colegiului Național ”Spiru Haret”. .  În anul 1924 a început construcţia noului  sediu al Şcolii Normale din Târgu-Jiu, cel cunoscut și astăzi,  amplasat „pe terenul obţinut din proprietatea bisericii Olari printr-o susţinută acţiune între­prinsă, în acest sens, de profesorul C.V. Dănău”, astfel că, în anul şcolar 1925-1926 cursurile se desfăşurau în noua clădire. Începând cu anul şcolar 1926-1927 în clădirea Şcolii Normale din Târgu-Jiu se desfăşurau şi cursurile Şcolii de Aplicaţie.  În noiembrie 1926, Congresul Clericilor din România l-a ales pe Constantin V. Dănău membru în Comisia Financiară a Adunării Eparhiale. În această cali­tate, avea să se preocupe, în mod special, de chesti­unea salarizării preoţilor şi diaconilor, precum şi de situaţia economică şi financiară a bisericilor din Bucovina şi Basa­rabia..  

Ca recunoaştere a meritelor sale, la 3 aprilie 1923 diaconul Constantin V. Dănău, profesor la Şcoala Normală din Târgu- Jiu, a fost decorat cu medalia „Răsplata muncii pentru învăţă­mânt”, clasa I-a.

La 2 februarie 1924, Regele Ferdinand I i-a conferit lui Constantin V. Dănău, „fost diacon la Capela Română din Paris”, medalia „Răsplata muncii pentru Biserică”, clasa I-a, „pentru activitatea desfăşurată la acea Capelă”.

La 6 iulie 1933 diaconul Constantin V. Dănău, profesor la Şcoala Normală din Târgu-Jiu, avea să fie decorat de către Regele Carol al II-lea cu ordinul „Coroana României“, în grad de Cavaler.

La 8 iulie 1940 i s-a conferit medalia centenarului Regelui Carol I, „pentru contribuţia adusă la înzestrarea oştirii”, ulte­rior, la 13 octombrie 1941 primind semnul onorific „Răsplata muncii pentru 25 de ani în serviciul Statului”.

În  anul 1941, după promovarea unui examen, diaconul Constantin V. Dănău a fost numit Inspector Şef al Învăţământului Secundar din Oltenia, fiind desemnat, totodată, membru în Consiliul Pedagogic al Ministe­rului Instrucţiei şi Educa­ţiei, funcţii pe care le-a ocupat până în 1944, anul pensionării sale.

În septembrie 1943, în calitatea sa de Inspector Şef al Învăţământului Secundar, Constantin V. Dănău a fost decorat cu medalia  „Meritul Cultural”, clasa I-a.

Constantin V. Dănău, profesor titular la catedra de Peda­gogie de la Şcoala Normală Târgu-Jiu, avea să se pensio­neze la data de 5 octombrie 1944 după o activitate extrem de complexă.

După instaurarea regimului comunist, familia preotului Constantin V. Dănău a avut de suferit, astfel că a trebuit să renunțe la terenurile pe care le deținea. Deși  renunţase în favoarea statului român la terenurile pe care le avea în proprietate, nu a fost deajuns.  În 1952 a fost  deposedat şi de pensie, astfel că, până în octom­brie 1956, când o va reprimi,   o va duce foarte greu.

 Constantin V. Dănău a încetat din viaţă la 30 septembrie 1980, la vârsta de 91 de ani, după o activitate didactică impresionantă încununată de redactarea a nume­roase studii de pedagogie şi psihologie şcolară, manuale şcolare, şi alte materiale didactice.

Bibliografie

Daniela Liliana Pătrașcu, Dumitru Valentin Pătrașcu, Arhidiaconul și profesorul doctor Constantin V. Dănău(1889-1980) în MISIUNEA, nr. 3, 2016, p.99-104

Grigore Pupăză, Constantin Cheznoiu, Istoria învă­ţământului din Gorj, Editura Newest, Târgu-Jiu, 2005

45. Constantin Brăiloiu(1893-1958)-cel mai mare folclorist român

Profesorul, sociologul, etnomuzicologul și compozitorul Constantin Brăiloiu a venit în contact cu Gorjul abia în perioada interbelică. Are meritul de a fi pus Gorjul pe harta folclorului românesc , promovându-l la nivel international. Bela Bartok  spunea că Brăiloiu este „cel mai remarcabil cunoscǎtor al folclorului românesc și unul dintre cei mai buni folcloriști ai Europei”. Liceul de Artă din Târgu-Jiu a preluat acest nume în denumire.

Profesorul și istoricul Vasile Cărăbiș își amintea despre Constantin Brăiloiu:  „L-am cunoscut pe Constantin Brăiloiu în Câmpo­feni, satul meu natal din judeţul Gorj, prin anii 1935-1936. Era găzduit la Dumi­tru Gr Petcu, ţăran culegător şi creator de folclor, care a fost angajat ca om de serviciu la Arhiva de folclor. L-am însoţit de câteva ori pe Constantin Brăiloiu în cercetările sale folclorice. Cu creionul şi carnetul în mână, stătea de vorbă cu ţăranii, de obicei când era cald, în tinda sau în bătătura casei. Era impresionant de modest şi simplu în atitudini şi vorbă, cu faţa senină şi zâmbetul pe buze. Nimic pompos, nimic bombastic în tot ce vorbea. De la început te copleşea şi te dezarma, dar parcă printr-o forţă magnetic te opreai la distanţa cuvenită. Îţi dădeai seama că ai în faţă un om superior, de o înaltă ţinută intelectuală şi spiritual. (…)

La moartea unui sătean din Câmpofeni a scris «Cântecul zorilor» şi a fotografiat pe cele trei femei care au cântat acest cântec în revărsatul zorilor. A luat parte de la început până la sfârşitul «împodobirii bradului», fotografiindu-l. A fotografiat o pomană de haine după deces. (…)În Bucureşti l-am cunoscut pe Constantin Brăiloiu care lucra la arhiva de folclor, pe când era instalată în Strada Lipscani nr. 102, etajul 3, vizavi de Biserica Sf. Gheorghe. Într-o zi l-am vizitat după ce terminase de înregistrat pe sul un cântec gorjenesc cântat de Maria Lătăreţu. De cum am intrat pe uşă, vesel în picioare, mi-a zis: «Uite dom’le perla Gorjului», arătând-o cu mâinile pe  cunoscuta cântăreaţă, care zâmbea de bucurie alături de taraful său. Se pregătea să înregistreze un alt cântec”.

Muzicologul Constantin Brăiloiu s-a născut pe 23 august 1893 la București. A făcut studii muzicale la  Viena, Vevey,  Lausanne și Paris. După întoarcerea în țară,  în 1920, va  participa la fondarea Societǎții Compozitorilor din România împreunǎ cu George Enescu, Dumitru Georgescu Kiriac, Ion Nonna Otescu, Mihail Jora etc. Acesta va ocupa funcția de  secretar general pânǎ în 1944.  Ȋn perioada 1921 – 1944 va desfǎșura o susținută  activitate didacticǎ la Conservatorul din București, unde va preda istoria muzicii și înființeazǎ clasa de folclor. Ȋn paralel, înființeazǎ Academia de Muzicǎ Religioasǎ în cadrul Patriarhiei Române, unde predǎ istoria muzicii și folclor între 1929 – 1935, îndeplinind și funcția de rector.

Cercetările lui Constantin Brăiloiu în Gorj au început în vara anului 1930, cu prilejul primei campanii monografice din Runcu, întreprinsă în colaborare cu școala sociologică de sub conducerea profesorului Dimitrie Gusti. Știm astăzi că satul fusese ales de Henri H. Stahl și Ion Ciolan, cu obiectiv sociologic, începutul fiind  cartea lui Alexandru Ștefulescu  ” Gorjul istoric și pitoresc” . Compozitorul  a fost  cucerit de valoarea folclorului local, pe care l-a găsit „extrem de bogat, deosebit de curat încă, în stilul lui local, gorjenesc, atât la nivelul «țărănesc», cu ale lui minunate «cântece pe lung», cât și lăutăresc”.

La finalul celui de-al doilea război mondial  fondeazǎ la Geneva „Arhivele Internaționale de Muzicǎ Popularǎ”, institut pe care-l conduce pânǎ în 1958. Din 1948 va fi și conferențiar la Centrul Internațional de Cercetare Științificǎ de la Muzeul Omului și la Institutul de Muzicologie a Universitǎții din Paris.

Începând cu 1945-1946  a cules și organizat cel mai mare fond de arhivă de muzică populară din întreaga lume, înregistrat la început pe discuri de 78 de ture și ulterior re-editat într-o colecție de compact-discuri CD. Activitatea sa în cadrul colecției universale de muzică populară (sub egida UNESCO) a însemnat, între altele, realizarea a 40 de discuri cu piese muzicale culese de la 169 de etnii din Europa, Asia și Africa. Folclorul românesc rămâne o constantă în preocupările sale și la Museé de lʹHomme de la Paris scoate, în 1950, 4 discuri din creația țări sale. Acolo se află depuse 3500 pagini manuscrise, aproape 1000 de melodii transcrise, imagini foto, fișe ș.a. Franța i-a prețuit în mod particular activitatea și l-a decorat cu Legiunea de Onoare (1929). În România opera sa a fost publicată în patru volume, între 1967 și 1980. În 1990, Academia Română i-a recunoscut calitatea de membru al ei, conferită în 1946.

Bibliografie:

Tiberiu Alexandru,  Constantin Brăiloiu , în „Revista de Etnografie și Folclor”, tomul 13, nr. 6, 1968.

Emilia Comișel, : Constantin Brăiloiu, București, Editura Academiei Române, 1996.

46. Victor Daimaca(1892-1969), dascălul gorjean ajuns astronom de renume

Considerat la fel de genial în Matematică ca și în Astronomie, Victor Daimaca a rămas în memoria publică  mai ales pentru a doua pasiune. Aflat la Târgu-Jiu la 3 septembrie 1943, Victor Daimaca a descoperit prima cometă care i-a preluat și numele. A slujit mai mulți ani învățământul gorjean predând la cele mai importante licee. Cea mai importantă monografie despre acesta o datorăm profesorului, scriitorului și criticului literar Zenovie Cârlugea. Cartea se numește ”Victor Daimaca, descoperitorul de comete” (Editura Fundației Scrisul Românesc) și a apărut în 2010.

Considerat la fel de genial în Matematică ca și în Astronomie, Victor Daimaca a rămas în memoria publică  mai ales pentru a doua pasiune. Aflat la Târgu-Jiu la 3 septembrie 1943, Victor Daimaca a descoperit prima cometă care i-a preluat și numele. A slujit mai mulți ani învățământul gorjean predând la cele mai importante licee. Cea mai importantă monografie despre acesta o datorăm profesorului, scriitorului și criticului literar Zenovie Cârlugea. Cartea se numește ”Victor Daimaca, descoperitorul de comete” (Editura Fundației Scrisul Românesc) și a apărut în 2010.

Victor Daimaca s-a născut și s-a format la Turnu Severin. A văzut lumiina zilei la 22 august 1892  într-o familie de negustori înstăriți din Turnu Severin. A urmat şcoala primară în oraşul natal, apoi Liceul „Traian” pe care l-a absolvit în anul 1913. A fost pasionat de astronomie încă de mic şi mai ales din perioada liceului. De asemenea, Matematica era o mare pasiune și-a devenit o profesie.  

După absolvirea  Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti, cu licenţa în matematică, după câţiva ani de funcţionariat în Capitală, este încadrat ca profesor la Liceul ,,Tudor Vladimirescu”, din Târgu-Jiu. Activitatea de profesorat la mai multe licee, Şcoala Normală şi Şcoala de Meserii, Liceul ”Tudor Vlasimirescu” între anii 1929-1950. Mulți ani, nopţi întregi privea cerul înstelat, iar ziua mergea la şcoală cu ochii înroşiţi de nesomn, pentru a-şi îndeplini misiunea de dascăl. Anul 1943 îi aduce marea satisfacţie prin descoperirea celor două comete ce-i poartă numele, ca o încununare a eforturilor depuse şi a nopţilor pierdute.

De fapt, Victor Daimaca era acaparat în totalitate de univers încă din tinerețe, astfel că şi-a amenajat în podul casei un observator pentru a sta cât mai mult timp cu ochii pe cer.  A construit  un observator astronomic în podul casei  părinteşti din  mahalaua olarilor din Turnu-Severin.. A scos câteva ţigle din acoperiş astfel încât să aibă vedere spre sud, şi-a adus o masă şi un scaun, o hartă a cerului şi  un binoclu Zeiss care mărea de 6 ori, aflam de la cei care i-au cercetat trecutul.

Victor Daimaca a studiat  la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, unde se  întâlneşte cu profesori de seamă ca Gheorghe Țițeica, Nicolae Coculescu și alții. În  anul 1929, Victor Daimaca s-a stabilit în Târgu Jiu şi a activat ca profesor de matematică la Şcoala de meserii din satul în care s-a născut eroina Ecaterina Teodoroiu, Vădeni. A fost, apoi, transferat la Şcoala Normală de băieţi din Târgu Jiu, în prezent Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu“.

Victor Daimaca a descoperit prima cometă pe data de 3 septembrie 1943. Aceasta a primit numele astronomului român. Profesorul Gheorghe Manolea descries modul în care Daimaca a descoperit cometa, care-i poartă numele: 

„În 1943 a urmărit săptămâni la rând cometa Whipple, până în luna mai când aceasta s-a depărtat atât de mult încât nu mai putea fi văzută cu binoclul. Atunci s-a decis să caute comete noi, nedescoperite încă. Avea acum multe cunoştinţe de astronomie. Avea un atlas ceresc Dien-Flammarion cu stelele şi nebuloasele până la magnitudinea a 9-a. Avea un binoclu mai bun  care mărea de15 ori şi care îi permitea să vadă comete până  la magnitudinea a 9-a. Şansa nu s-a lăsat aşteptată mult. În noaptea de 3 septembrie, spre zorii zilei a îndreptat binoclul spre constelaţia Lynx. A văzut o steluţă extrem de mică ca o pată rotundă, alburie, difuză. A cercetat  atlasul. A găsit toate stelele din câmpul binoclului, dar steluţa alburie, difuză nu era trecută. În a doua noapte a găsit-o deplasată spre Ursa Mare la 2 grade depărtare de locul iniţial. Aşadar era o cometă! În noaptea de 5 septembrie, ajunsese şi mai departe. A notat pe atlas poziţiile observate, a calculat deplasarea din timpul zilei, a estimat direcţia de deplasare şi a făcut o schiţă cu traseul cometei pentru următoarele nopţi. A trimis la Observatorul Astronomic din Bucureşti o telegramă: «Cometă nouă, mărimea a 8-a în Lynx, pe linia Alfa – Gemini – Ipsilon Ursa Mare, deplasare diurnă 2 grade spre omicron Ursa Mare». Cometa se afla la 49,5 milioane kilometri de Pământ. (…).  În dimineaţa zilei de 9 septembrie 1943 Observatorul din Bucureşti a identificat cometa descrisă de Victor Daimaca şi a comunicat telegrafic descoperirea şi poziţiile cometei Biroului Central  al Uniunii Astronomice Internaţionale de la Copenhaga care le-a trimis în toată lumea. Cometa nu mai fusese observată de nimeni înainte şi de aceea a primit numele Daimaca 1943“. 

Profesorul Zenovie Cârlugea  scrie că  prima cometă descoperită de pe teritoriul României de Victor Daimaca, la 3 septembrie 1943, a fos botezată „Daimaca 1943 C”. Aceasta a fost depistată cu un binoclu Goertz în constelația Lynxul, în timp ce ,,trecea la 49,5 milioane kilometri de Pământ”, având ,,măsura a 8-a în Linxul pe linia alfa Gemini – ipsilon Ursa Mare, deplasarediurnă 2 grade spre omicron Ursa Mare” (așa cum comunica telegrafic la 5 septembrie descoperitorul din Tg.-Jiu Observatorului Astronomic din București), astăzi cometa respectivă aflându-se la ,,peste 21 de miliarde kilometri de Terra”. Legat de transmiterea descoperirii la Copenhaga (condiție necesară pentru a fi recunoscută la nivel internațional),  Zenovie Cârlugea a dat publicității  o împrejurare inedită  în care telegrama lui Daimaca a fost interceptată și reținută trei zile de Gestapoul german care a crezut că e vorba de ,,un text convențional de spionaj, mai ales că în 1943 era la Tg. Jiu Lagărul de deținuți politici. […] Numai în zorii zilei de 9 septembrie Observatorul din București a găsit-o și a descris-o astfel: astrul era difuz, de magnitudinea 8-a cu un început de coadă mai mică de un grad. Cometa a fost fotografiată la 9, 10 și 11 septembrie cu ajutorul unei camere Zeiss. Descoperirea și pozițiile aproximative din nopțile de 9 și 10 septembrie au fost communicate telegraphic în ziua de 10 septembrie Biroului Central de telegrame astronomice al Uniunii Astronomice Internaționale de la Copenhaga, care le-a transmis în toată lumea. Cometa nu mai fusese observată de nimeni înainte și a primit de aceea numele „Daimaca 1943 C”.

A doua cometă a fost observată de Victor Daimaca la 16 decembrie 1943 în constelația Aquarius, ,,unde licăreau stelele A1, A2 și altele vecine”. Descoperirea este anunțată Observatorului din București printr-o telegramă la 18 decembrie. A doua zi este retransmisă la Copenhaga, dar, surpriză, în 18 decembrie ,,d. Peltier din Ohio St. Unite a descoperit cometa (căreia anterior i se atribuise numele Van-Gent, fiind observată la periheliu la Observatorul Astronomic de la Johannesburg din Transvaal, Africa de Sud – n.n.), la 18 decembrie crt.”. După calcule șii ntervenții cometa a fost botezată ,,Van Gent – Peltier – Daimaca 1943 W1”.

Victor Daimaca  a descoperit alte 5 comete: la 30 iulie 1945 în constelația Balena – numită cometa „Kopff”; la 5 septembrie 1946 – cometa „Giacobini – Zinner”; la 14 octombrie 1947 – cometa „Encke”; la 22 iunie 1948 – cometa „Honde”; la 21 iulie 1955 – cometa „Backharev”.

În 1949, la vârsta de 57 de ani, s-a mutat în Bucureşti pentru a lucra la Observatorul Astronomic. Victor Daimaca s-a stins din viaţă la 20 mai 1969 în Bucureşti la vârsta 77 ani.

Bibliografie:

• Gheorghe Manolea,  Victor Daimaca-astronomul, în  Observatorul, 11 martie 2012, ediția on-line
• Zenovie Cârlugea, Victor Daimaca descoperitorul de comete, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2010

47. Vasile Cărăbiș, profesorul îndrăgostit de Istoria Gorjului

Când ne referim la istoricul și  profesorul Vasile Cărăbiș vom avea totdeauna o dilemă, vorbim de dascălul atras de cercetare istorică sau de cercetătorul atras de catedră și de modelarea tinerilor. Cu siguranță, vorbim de o personalitate complexă pe tărâm cultural care a lăsat urme adânci în istoriografia acestei zone. Cadrul didactic Vasile Cărăbiș a avut o carieră de excepție în învățământul secundar și una relevantă în învățământul superior craiovean.

S-au scurs deja 115 ani din momentul când Vasile Cărăbiș vedea lumina zilei în satul  Câmpofeni de pe Valea Jaleșului. Viitorul profesor de istorie s-a născut la 13 februarie 1909 într-o familie de țărani harnici din Arcani. Rămas orfan încă din anii Primului Război Mondial, tatăl a murit pe front,  tânărul gorjean s-a concentrat pe învățătură ca să ajungă om mare. A urmat Liceul ”Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu și după un periplu în Dobrogea va absolvi  Facultatea de Litere și Filosofie din Universitatea București, Secția Istorie-Geografie, în perioada 1933-1937.

Între 1938-1962 îl găsim profesor de istorie la Liceul ”Aurel Vlaicu” din București. Între 1962 și 1969, anul ieșirii la pensie, a avut o carieră universitară:lector universitar la Institutul Pedagogic din Craiova, între 1962-1969, și șeful Catedrei de Istorie-Geografie în perioada 1963-1966 dar și decan în aceeași perioadă.

A rămas în memoria publică mai ales pentru opera științifică, unde a  fost preocupat de istorie regională, cercetările și subiectele cărților sale concentrându-se mai ales pe zona județului Gorj și în special pe cea a văii Jaleșului. A lăsat urmașilor un tezaur istoric și etnografic inegalabil.   Pe lângă cărțile despre istoria Gorjului publicate, activitatea sa de cercetare s-a extins cu articole publicate în reviste și ziare centrale sau locale.

Puem aminti câteva dintre numeroasele studii și cercetări în domeniile istorie, folclor, etnografie și altele: Suflet din sufletul neamului(editura Văcăreşti-Bucureşti, 1945), Un domn al Moldovei, Alexandru Vodă Coconul(editura Văcăreşti-Bucureşti, 1945), Nedeile, Şiraguri demărgăritare, Foclor din Oltenia şi Muntenia(E.S.P.L.A-Bucureşti, 1968), Nunta şi furca de pe Valea Jaleşului,  Sate de moşneni de pe Valea Jaleşului(ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976), Publicaţii periodice din Gorj, Documente de pe Valea Jaleşului(Comitetul de cultura Gorj), Despre pierderea limbii Dacilor(ed. Nagard, Milano, 1983), Badea Cărţan(ed. Ştiinşifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985), Poezii populare româneşti(ed. Minerva, Bucureşti, 1986), Din anii dimineţii(ed. I. Creangă, Bucureşti, 1988), Istoria Gorjului(ed. Editis,Bucureşti, 1995), Tradiţii şi obiceiuri de pe Valea Jaleşului(ed. Centrului Judeţean al creaţie Gorj, 1995), Tudor Vladimirescu(ed. Spicon, Tg.Jiu, 1996).

De-a lungul unei vieți exemplare, a desfășurat o asiduă activitate  publicistică. Astfel, a  colaborat în paginile multor reviste din ţară şi străinătate: Salvarea, Gorjeanul, Gazeta Gorjului, Albina, Astra(Braşov), Tribuna(Cluj), Histhoria, Înainte, Oltenia Literară(Craiova), Studii, Revista de Istorie, Revista Muzeelor şi Monumentelor, Forum, Revista Arhivelor, Revista de Etnografie şi Folclor, Revista de Pedagogie, Contemporanul, Limba Română, Bucovina(Cernăuţi), Coloana, Crinul satelor, România Literară, Terra Litua(Tg-Jiu), Revista învăţământului superior, Cibinium(Sibiu), Noi Tracii(Milano, Italia), Mesagerul(Padova, Italia), Mitropolia Olteniei, Mitropolia Ardealului, Almanahul Bisericii Ortodoxe din Viena(Austria), Luceafărul, Ramuri, Magazinul istoric, Almanahul Gorjeanul, Teatru.
De-a lungul timpului profesorul Vasile Cărăbiş, împătimit de gazetărie, a semnat cu mai multe pseudonime sute  de articole şi studii: Casil, Carasil, Horia Dumbravă, Pandurul, V. Câmpofeanul.

A parasit scena vieții la începutul acestui secol, la  24 martie 2001, fiind înmormântat la București, în cimitirul Pieptănari. O școală din Arcani îi poartă astăzi numele.

Bibliografie:

1. Alexandru Doru Șerban, Personalități care au fost în Gorj,  Editura Măiastra; Târgu-Jiu, 2009.

2. Cornel Șomîcu, File din istoria școlii gorjene, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2010

48. Profesorul Gheorghe Găvănescu, un erou al războiului antisovietic

Profesorul Gheorghe Găvănescu(1919-2000) a fost un erou al ultimului război mondial după ce, în calitate de ofițer al armatei române, a fost luat prizonier pe frontul antisovietic și a fost silit să facă circa șase ani de lagăr. Gheorghe Găvănescu a slujit în calitate de adjutant în batalioanele I și III din Regimentul 18 Gorj, structură decimată pe frontul rusesc. Amintirile sale din război au văzut lumina tiparului în anul 1999 sub titlul ”La Stalingradul roșu ne-am bătut până la ultimul cartuș”.

Născut în actualul sat Găvănești din comuna Bălești, Gheorghe Găvănescu (1919-2000) a avut o carieră didactică prodigioasă fiind  profesor de matematică și  mai mulți ani chiar directorul Școlii Generale Cornești. A lăsat catedra mai mulți ani pentru a participa ca și combatant la Al Doilea Război Mondial, gorjeanul  fiind luat prizonier pe front și făcând circa șase ani de lagăr sovietic.

După 1948, anul când s-a întors acasă din prizonieratul rusesc, Gheorghe Găvănescu a activat în cadrul organizațiilor de veterani fiind chiar vicepreședinte al Asociației Județene a Veteranilor Gorj. Colonelul(r) din Găvăneștii Gorjului își doarme somnul de veci chiar în cimitirul satului natal.
Gheorghe Găvănescu a participat la luptele pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord dar și a Crimeei la Kerci, Fendosia, Sevastopol, Balachova și chiar la Stalingrad. A fost luat prizonier la Stalingrad împreună cu tot regimentul. A rămas șase ani în lagăr, mult după semnarea păcii, pentru că a refuzat să se alăture Diviziei ”Tudor Vladimirescu” constituită de Ana Pauker pentru a lupta împotriva românilor. Din nefericire, Divizia constituită în URSS și care a însemnat un factor de sovietizare, a marcat și sfârșitul Regimentului 18 Gorj, această unitate fiind decimată pe frontul rusesc.

Gorjeanul din Găvăneștii Gorjului a pus pe hârtie amintirile imediat după eliberare și a reușit chiar să le tipărească după mai bine de patru decenii într-un tiraj modest. Autorul chiar mărturisește că ”…începând din primul an(1949) de după eliberarea mea din lagărele sovieto-comuniste, unde am fost deținut ca prizonier de război timp de 6 ani, chiar și după terminarea războiului. Manuscrisul a fost bine ascuns…(…). Dacă ar fi aflat A.Pauker și ”tovarășii”, cu siguranță că mi-aș fi găsit sfârșitul în cine știe ce pușcărie comunistă”. Cu siguranță, așa cum erau vremurile, fostul combatant putea fi oricând denunțat și arestat de Securitate.

Gh. Găvănescu a fost un erou al ultimului război mondial. Să ne gândim doar că pentru faptele sale deosebite de arme pe câmpul de luptă a fost decorat cu: ”Ordinul Steaua României” în gradul de cavaler cu panglică de virtute militară și spade; ”Ordinul Coroana României” în gradul de cavaler cu spade și panglică de virtute militară.
Gorjenii din Regimentul 18 Gorj au fost chemați pe frontul antisovietic în septembrie 1941. Regimentul a revenit în garnizoana de la Târgu-Jiu la începutul lunii septembrie 1941 sub comanda colonelului Gheorghe Posoiu. Regimentul era împărțit în trei batalioane care își făceau pregătirile de front  la Vădeni-batalionul I, Drăgoieni – batalionul II, Preajba-batalionul III. Interesant că soldații gorjeni au fost vizitați la Târgu-Jiu de celebrul Petrache Lupu. Cei 3000 de gorjeni au ajuns pe front la finele lunii septembrie 1941, fiind duși cu trenul până în apropierea Tighinei.
Despre bătălia din 15 ianuarie 1942,  Gh. Găvănescu își amintea: ”La ora 17 a aceleiași zile am fost contraatacați cu tancuri și infanterie. Acest contraatac a fost respins datorită unei intervenții rapide a unei escadrile de avioane germane. Din cele 12 tancuri care însoțeau infanteria, 11 au fost distruse de tunurile noastre anticar de 37 m Bofors. Nu știam ce să credem, ori tunurile noastre erau prea bune, ori tancurile lor erau prea slabe…și astfel se încheie ziua luptelor din 15 ianuarie 1942. O frumoasă victorie dar cu mari sacrificii. În cimitirul din marginea satului Barak amenajat pentru cei căzuți în acea luptă își vor dormi somnul de veci căpitanii Uivari Camil și Constantinescu, sublocotenenții Turcu Vasile, Dobrescu Victor, Ratescu Pavel, Roșu Ion, locotenenții Guran Gheorghe și Ghiga Gheorghe. Au fost răniți și scoși din luptă Botu Constantin, lt. Luca Vasile, lt. Stroe Nicolae, căpitan Mertoiu Florea, căpitan Mihai, slt. Brăiloiu Tudor, slt. Andrei Gheorghe, slt. Gârdu Nicolae, slt. Sucitu Ion, Velican Vasile. Din cei 800 de ostași ai batalionului, 650 au fost morți și răniți. Pierderile inamicului au fost cu mult mai mari după cum aveam să constatăm a doua zi.”(”La Stalingradul roșu ne-am bătut până la ultimul cartuș”, Ed. Newest, pag. 31).

După bătălia de la Stalingrad, când armata română a pierdut foarte mulți soldați, românii au suferit multe privațiuni. Pentru Gheorghe Găvănescu și alți gorjeni începeau ani mulți de lagăr sovietic. Pentru gorjean, prima zi de prizonierat a rămas în memorie: ”În dimineața zilei de 23 noiembrie care marchează prima mea zi de captivitate la ruși, suntem încolonați prin îmbrâncire și strigăte de bîstree însoțite de cele mai josnice înjurături și puși în mișcare într-o direcție necunoscută. Traversăm o câmpie lipsită de drumuri, ca după patru ore de mers(consultam pe ascuns ceasul pe care reușisem să-l păstrez) suntem introduși într-o localitate pe care o recunosc. Este satul Pladivitoe prin care am trecut cu o lună înainte de marșul nostru spre frontul Stalingradului. Acum era ticsit de trupe constituite din prizonieri la ruși încă din zilele anterioare. Înghesuindu-mă prin mulțime, încerc să găsesc pe cineva cunoscut. Nu peste mult timp încep să mă reîntâlnesc cu foștii mei camarazi din Regimentul 18 infanterie și 36 artilerie care fuseseră capturați cu o zi înaintea mea: maiorul Pasov Vasile, maiorul Popescu Dumitru, căpitanii Mihuțoiu Gheorghe, Popescu Ion(Folici), Băzăvan, sublocotenenții Bardan Constantin, Cristovici Gheorghe, Cimpoeru, Ecobici Constantin, Trepăduș Constantin, Miroiu Aurel, Bălan Nicolae, Berindei Dumitru, Popeangă Gheorghe, Brânzan Ghilă, Ionescu Vasile, Ionescu Romulus, Călinoiu Ion, Niculescu Octavian, plutonierii majori Bâzu Ion, Vlădulescu Grigore, Racoceanu Ion, precum și foștii mei ostași, subalterni din timpul războiului.(…). M-am reîntâlnit și cu prietenii mei din regimentul 36 artilerie care cu tunurile lor de multe ori ne-au scos din primejdie pe câmpurile de bătaie: maior Smirnov, căpitanul Toescu, sublocotenenții Isac Emil, Cosoroabă Sebastian, Șandru Constantin, Răgălie Florea, Manta Virgil, Sgarbură Mircea.”(Gh. Găvănescu, op.cit. , pag. 63).

Bibliografie:

1. Gheorghe Găvănescu, La Stalingradul roșu ne-am bătut până la ultimul cartuș, Ed. Newest,1999
2. Cornel Șomîcu, Gheorghe Găvănescu, gorjeanul care s-a opus Anei Pauker, în Vertical, 11 ianuarie 2012

49. Dumitru Micu Popescu(1937-2005), dascălul rămas în memoria novăcenilor

Profesorul Dumitru Micu Popescu a slujit învățământul novăcean timp de aproape patru decenii. A avut performanțe școlare de excepție. A reușit să vadă SUA unde sunt stabiliți cei doi copiii, Cristian și Codruța(Lavinia), ambii având cariere de excepție peste Ocean. Timp de un deceniu, Liceul Teoretic Novaci- secondat de Societatea de Științe Istorice din România –filiala Gorj și familia lui Dumitru Micu Popescu-a organizat un concurs național de istorie cu acest nume. Matematicianul Cristian Popescu a fost declarat de Consiliul Județean Gorj drept ”Gorjeanul Anului” 2023.

Dumitru Micu Popescu s-a născut la 14 iunie 1937 la Cernădia,  locul unde a absolvit și școala primară. După finalizarea liceului la Târgu-Jiu, va urma cursurile Facultății de Filologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
Din  septembrie 1960 va reveni  pe meleagurile natale ca profesor de istorie şi literatură română  la Şcoala Medie Novaci, mai târziu  Liceul Teoretic Novaci. A slujit această școală neîntrerupt până la opensionarea din 1999.
În 1963,se va căsători  cu profesoara de biologie Rodica Jerişteanu. După un an se va naşte primul său fiu,Cristian,apoi in 1968, Lavinia,copiii care le-au bucurat viaţa şi pe care i-au educat minunat.

Cristian Popescu este profesor universitar la Universitatea California, San Diego, USA, unde, din 2003, deține Catedra de Teoria Numerelor și Geometrie Aritmetică din cadrul Departamentului de Matematică. Gorjeanul a absolvit studiile Universității București, cu diplomă de licență și master în Matematică, ca șef de promoție, cu media generală 10, iar în anul 1990 a plecat în Statele Unite ale Americii pentru aprofundarea teoriei numerelor.
În 1996, lui Cristian Dumitru Popescu i s-a conferit titlul de Doctor în Matematică, pentru o lucrare în Teoria Numerelor, scrisă sub îndrumarea matematicianului american Karl Rubin, la Ohio State University, USA, făcând stagiul post-doctoral la University of California la Berkeley și University of Texas la Austin.
Din 2003, este Membru de Onoare al Institutului de Matematică „Simion Stoilov” al Academiei Române de Științe, iar în 2005, i-a fost decernat Premiul „Simion Stoilov” al Academiei Române, pentru rezultate în cercetare în domeniul Teoriei Numerelor. A fost profesor la Universitatea California Berkeley, Universitatea Texas din Austin și la Universitatea Johns Hopkins, iar în anul universitar 2015-2016 a fost numit membru de Onoare al Fundației de Științe Simons (Simons Fellow in Mathematics) și, ca urmare, a fost singurul profesor invitat la Harvard University, considerată universitatea numărul 1 în lume.
În anul 2021, a fost ales Membru de Onoare al Societății Americane de Matematică pentru contribuțiile sale în cercetare, în domeniul Teoriei Numerelor și Geometriei Aritmetice.

De asemenea, Lavinia Popescu, devenită Giosan după căsătorie, încă își păstrează numele pe site-urile în care este prezentată ca vicepreședinte al unei mari companii din New York. Gorjeanca a apărut pe celebrele ecrane din Times Square New York,  cu ocazia listării la faimoasa bursă americană a companiei sale. Este probabil primul gorjean care ajunge pe monitoarele din arhicunoscuta piață. ecranele din Times Square New York, în calitate de vicepreședinte a firmei celebre în care lucrează, odată cu listarea la bursă.

Dumitru Micu Popescu a avut o carieră didactică plină de reușite. Elevii pregătiţi de profesorul novăcean, participanţi la concursuri şi examene de specialitate, au obţinut premii şi rezultate foarte importante. Cu titlul de exemplu, amintim aici  Premiul I la Olimpiada de istorie, faza naţională, obţinut de Lucian Bondoc.
În memoria sa , în perioada 2006-2015, s-a desfășurat la Novaci Concursul Național  de Istorie ”Dumitru Micu Popescu”,organizat  de către familia domnului profesor,alături de Liceul Teoretic Novaci,Inspectoratul Judeţean Gorj, Societatea de Științe Istorice-Filiala Gorj și  Sindicatul Liber din Învăţământ  Novaci.
Dumitru Micu-Popescu a murit la 4 mai 2005,  lăsând un imens gol în sufletele copiilor,soţiei şi celor care l-au cunoscut. Apucase să viziteze meleagurile americane unde se stabiliseră Cristian și Lavinia.

Bibliografie: Cornel Șomîcu, File din istoria școlii gorjene, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2010

50.Ion Maghieru(1888-1938), universitarul care nu și-a uitat originile gorjene

Pe 25 octombrie 1938 sfârşea în condiţii ciudate, o intoxicaţie în urma mesei servite în Gara Filiaşi, profesorul universitar Ion Maghieru. Nepot al generalului paşoptist gorjean Gheorghe Magheru, Ion Maghieru şi-a legat numele de o reformare a Politehnicii din Timişoara, edificiu care îi  cinsteşte şi în prezent memoria. În pofida eforturilor, inclusiv a subsemnatului, personalitatea lui Ion Maghieru e puțin cunoscută în Gorj, de aici și demersul nostru de a-l asimila școlii gorjene.

Prof. univ. dr. Ion Maghieru a fost unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai familiei Magheru, unul dintre deschizătorii de drumuri în predarea Fizicii la nivel universitar.  Pe parcursul a circa trei decenii (1907-1938) a reuşit să atingă culmile academice dar, în mod absolut necesar, şi-a făcut datoria către familia sa cu origini istorice. La jumătatea perioadei interbelice puţini îşi mai aminteau în Gorjul natal despre familia Magherilor, în acest context contribuția sa fiind foarte importantă.

Pentru gorjeni, Ion Maghieru e în primul rând important pentru descoperirile pe care le-a făcut în Gorj privind istoria familiei sale. Astfel, începând cu 1935, Ion Maghieru a stat foarte mult în Gorj, fotografi ind vechile ctitorii ale Magherilor, portretele votive ale strămoșilor sau alte monumente care au avut legătură cu istoria familiei. A avut o legătură strânsă cu Jean Bărbulescu, directorul săptămânalului GORJANUL, la îndemnul căruia a început să publice diferite documente moștenite de la tatăl său, colonelul Romulus Magheru, ultimul născut al generalului Magheru. Aceste documente se cifrau la cîteva zeci de mii de piese și constau în acte, zapise, scrisori, titluri de proprietate, multe dintre ele cercetate și chiar valorificate de Ion Maghieru. În 1936, Ion Maghieru publica în săptămânalul „Gorjanul” un articol funerar, de fapt o cuvântare rostită la înmormântarea unui coleg şi prieten gorjean, profesorul inginer Ştefan Drăgănescu(Mecanică), decedat în 1935.

În anii următori a publicat 17 materiale despre Istoria Magherilor, documente inedite fără de care problematica ar fi fost foarte săracă. Tot de Gorj s-a legat și sfârșitul profesorului Ion Maghieru, acesta a murit pe neașteptate la 25 octombrie 1938, în urma unei intoxicații cu alimente alterate (servise masa în restaurantul gării Filiași, venind de la Cojani spre Timișoara). Nu a mai avut satisfacția să primească personal de la regele Carol al II-lea Ordinul COROANA ROMÂNIEI în grad de Cavaler ce îi fusese atribuit prin decretul suveranului nr. 1829, din 10 mai 1938, ceremonia fi ind prevăzută să se desfășoare în toamna anului 1938

Ion Petru Maghieru a fost primul născut al familiei Romulus Maghieru  și  Ana Ghica şi a venit pe lume la 28 ianuarie 1888.  Acesta a urmat primele două clase primare la Craiova iar pe următoarele la Bucureşti, după garnizoanele tatălui său, colonelul Romulus Maghieru. La Bucureşti a învăţat la liceul particular Sfântul Gheorghe(clasele I-IV), apoi la Liceul „Mihai Viteazul”, secţia reală(clasele V-VII), fi nalizând această etapă din viaţa lui la Liceul „Matei Basarab”. La finalizarea liceului, în 1905, cu media 7,80, îl vom găsi ca student la Facultatea de Ştiinţe, Secţia Fizico-chimică.

Ion Maghieru a fost un profesor universitar de fizicã care a revoluţionat aceastã disciplinã. Tânărul Ion Maghieru îşi va face un debut fulminant în viaţa publică pe când nu avea 19 ani. Astfel, s-a solidarizat cu ţăranii asupriţi şi a publicat în „Neamul Românesc” al lui Nicolae Iorga din 30 septembrie 1907 o scrisoare de protest şi acuzare semnată: „Ion Maghieru-student în ştiinţe”. Scrisoarea intitulată „Destăinuiri nouă despre împușcarea țeranilor” a apărut în nr. 43 al amintitei publicații. Se spunea în textul amintit: „ Cele ce urmează sunt afl ate astă-vară de la sătenii din comunele Cărbunești, Petreștii de Sus, Cojani, Bârzenii de Gilort, din județul Gorj. Se știe că în acest județ n-au fost răscoale; ca pretutindeni, însă, armata a fost împărțită și pe aici pentru a preveni o astfel de eventualitate. O companie din Regimentul optsprezece Gorj de infanterie, a sosit și în Cărbunești. (…) Acești bieți oameni(doi săteni care amenințaseră că dau foc-N.A.), fără nici un fel de judecată, au fost ridicați de la casele lor de soldați, scoși lângă podul de peste Gilort din capul Târgului Cărbunești(Petreștii de Sus) și împușcați în fața mulțimii de săteni care se adunaseră. Amănuntele ce mi s-au dat în privința acestei execuții prezintă un deosebit caracter de barbarie. Cei doi oameni…au fost așezați lângă niște tufe din marginea apei, cam la vreo doi metri unul de altul…S-au tras în ei mai multe Salve până a-i omorî pe toți; soldaților, oameni și ei, nu le venea să tragă și să-i omoare, ci cu primele salve i-au rănit numai în mâini și picioare. Amenințările ofițerului i-au silit să își facă pe deplin datoria. Cadavrele celor doi nenorociți au fost puse într-un car, duse la cimitirul din deal și trântite unul peste altul într-o groapă…Câini de ar fi fost și nu li se putea face mai rău.(…) Afară de această execuție au mai avut loc și altele tot în județul Gorj, unde nu au fost răscoale. Așa mai sus, spre Bengești, un biet om-îi zicea Burcăpe care aveau ură mai mulți boieri…a fost împușcat de jandarmii rurali…Am mai auzit și de împușcarea altor trei țărani tot în Gorj spre Bibești. .. “. Tânărul profesor își arăta solidaritatea cu țăranii din Gorj, județul strămoșilor săi și în care va reveni spre sfârșitul vieții. Pregătirea profesională a îmbinat-o cu viaţa publică, aşa cum o făcuseră şi marii săi înaintaşi. Ion Maghieru a luat parte activă la războiul din 1916-1918 ca locotenent în regimentul de artilerie antiaeriană primind decoraţia „Crucea de război 1916-1918” cu baretele „Dobrogea şi Mărăşeşti”. Pe lângă faptele de vitejie, care îi vor aduce şi recompensa ostăşească, aici îl va întâlni pe Constantin Stănescu, căpitan în rezervă în acelaşi regiment şi conferenţiar la catedra de Acustică şi Optică din Universitatea Bucureşti, un om care îi va infl uenţa viaţa la un anumit moment. Ion Maghieru a terminat în 1911 Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, luânduşi licenţa în specialitatea fi zică generală şi cristalografi e. Profesorul Nicolae Bărbulescu, într-o comunicare ţinută la Academia Română în 1975, povestea amănunte despre cariera ştiinţifi că a lui Ion Maghieru. Astfel, în timpul studenţiei de la Iaşi s-a remarcat prin seriozitate. În 1910, când asistentul Constantin Bedreag de la catedra profesorului Dragomir Hurmuzescu, a primit un concediu de studii în străinătate, l-a lăsat ca suplinitor pe Ion Maghieru. În 1913 a devenit preparator la acelaşi laborator, unde va funcţiona cu întreruperi până în 1920. De asemenea, după absolvirea facultăţii de ştiinţe, Ion Maghieru frecventează un an cursurile facultăţii de fi losofi e, iar în 1914 va absolvi Seminarul Pedagogic. Ideea care a stat se pare la baza acestei decizii a fost ocuparea unui post de profesor secundar, în cazul în care şi-ar fi pierdut postul de la universitate. Mai mult, în 1919 Maghieru s-a prezentat la examenul de  capacitate pentru învăţământul secundar, fi ind clasificat al II-lea, cu media 9,25. Aşa a fost numit profesor titular provizoriu la Liceul Nr 1 „Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Chişinău dar nu s-a prezentat niciodată la catedră, în 1920 renunţând definitiv la post.

Prin Constantin Stănescu, Ion Maghieru va obţine în 1919 postul de şef de lucrări la laboratorul de fi zică moleculară, acustică şi optică de la Universitatea Bucureşti, fiind repartizat la catedra de fizică generală. Începând cu anul 1920, Maghieru va merge în Italia pentru obţinerea doctoratului. Timp de doi ani şi jumătate se va afla la Roma într-un concediu de studii doar cu plata salariului. Din această perioadă reţinem viaţa grea pe care a înfruntat-o familia Maghieru la Roma, cu resurse materiale puţine. Ioana Maghieru a reuşit prin devotament, lucra cusături naţionale pe care le vindea la cunoscuţi, să contribuie la bugetul familiei. În Italia, Ion Maghieru se va înscrie în anul IV al facultăţii de fizică de la Universitatea din Roma, fiind obligat să frecventeze toate cursurile şi lucrările anului respectiv şi să promoveze examenele obligatorii. La finalizarea facultăţii, Maghieru s-a înscris la doctorat, primind o temă de cercetare experimentală asupra birefringenţei magnetice, electrice şi accidentale a fumurilor metalice. Îşi va face lucrarea la Institutul de Fizică al Universităţii din Roma, având conducător direct pe prof. L. Tieri, directorul adjunct al instituţiei respective. Îşi va susţine examenul de doctorat la 4 mai 1923 înaintea comisiei prezidate de decanul facultăţii de ştiinţe, G. Fano şi având ca membri pe unii dintre cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă italieni din perioada respectivă: C.M. Corbino, V. Volterra, Em. Paterno, A. Le Surdo, Paravano, L. Tieri ş.a.

 După susţinerea tezei de doctorat, Ion Maghieru se va întoarce în ţară şi îşi va relua funcţia de şef de lucrări la Universitatea din Bucureşti. În decembrie 1924, după o activitate ştiinţifică susţinută, va fi numit profesor titular provizoriu la catedra de fizică generală de la Şcoala Politehnică din Timişoara. Ion Maghieru îşi va traduce teza de doctorat în limba română şi o va multiplica în 1924 la atelierul de litografiat al Facultăţii de Știinţe din Bucureşti, dându-i ca titlu: „Cercetări experimentale asupra birefrigenţei magnetice, electrice şi accidentale a fumurilor metalice”. Lucrarea cuprindea 65 de pagini, format de caiet, cu textul scris de mână (perfect caligrafi at). Textul are 6 capitole şi se încheie cu un rezumat. Un exemplar din teza redactată în limba română se află în biblioteca Catedrei de fi zică a Universităţii „Politehnica” din Timişoara.  La sfârşitul anului 1923, Maghieru a prezentat la Societatea Română de Fizică din Bucureşti o comunicare despre cercetările descrise în teza de doctorat. De asemenea, o notă despre teza sa este prezentată în revista Ştiinţifi că „V.Adamachi”, vol.X, 1923-24, p.438, sub semnătura lui C. G. Bedreag.

În 1924, Maghieru s-a ocupat cu metoda Toepler, prin care se pun în evidenţă  neomogenităţile într-un mediu. Va pune la punct această metodă, împreună cu Şt. Vencov, şi face din ea o comunicare la Societatea română de fi zică, la 9 dec. 1924. Rămânând în acelaşi domeniu, la 8 mai 1925, în şedinţa Societăţii ştiinţifice a Şcolii Politehnice din Timişoara, a prezentat conferinţa „Sur la methode strioscopique (Schlierenmethode)”; în cadrul acestei comunicări a prezentat experienţa care face vizibile undele sonore formate de o scânteie electrică iar asistenţa a trecut prin faţa lunetei pentru observare. Ion Maghieru a avut șansa să lucreze și să se formeze în școala de fizică de la Iași sub îndrumarea profesorului Dragomir Hurmuzescu, părintele radiofoniei românești. A trecut practic prin toate cele trei centre universitare mari ale țării, stabilindu-se la Timișoara datorită sprijinului pe care l-a primit de la profesorul Victor Vâlcovici, rectorul Școlii Politehnice din Timișoara. Acesta nu va avea ce regreta, Ion Maghieru reușind în scurt timp să pună la punct un laborator de fizică modern care rivaliza cu cele occidentale deși banii au fost foarte puțini. Reținem din activitatea didactică două momente care să ne facă să înțelegem această personalitate deosebită a istoriei şi ştiinţei româneşti. Mai întâi reținem activitatea sa de membru al Comitetului de Direcțiune al Școlii Politehnice Timișoara ca delegat al Consiliului Profesoral(1928) pentru o nouă optică asupra pedagogiei, de luptă împotriva ilegalităților, abuzurilor și fraudelor, pentru o conștiință care să nu fi e stăvilită de interesul material. Cel de-al doilea moment se leagă de reformă, asemenea lui Spiru Haret, Maghieru considera că munca cinstită și educația pentru muncă trebuiau să aibă prioritate față de publicarea unui număr cât mai mare de lucrări științifi ce. Reformele propuse de Ion Maghieru la Timișoara au eșuat în instanță, dar exemplu a fost preluat în alte centre universitare cum ar fi Cluj și București.

 În anul 1927, Ion Maghieru va deveni profesor titular definitiv, încă un motiv de a se cufunda în muncă. Cu doi ani mai înainte pierduse pe soţia sa Ioana, lucru care îl va afecta o lungă perioadă de timp. Abia în 1929 îşi va reface viaţa prin căsătoria cu Alice Voinovici din Timişoara, fiica unui fost colonel sârb din armata austro-ungară, devenit înainte de război profesor de istorie la şcoala de ofiţeri din Timişoara.

 După eşuarea reformei iniţiate de el la Timişoara, profesorul Maghieru şi-a ascuns rana într-o profundă tăcere. Începe să cerceteze trecutul istoric, prezentul pierzându-şi din importanţă. Intransigent, decide să se retragă din postul de profesor prin pensionare. Avea de gând să se retragă din oraş, să se mute la ţară, în satul Cojani din Gorjul străbunilor. Planurile sale, enunţate în documente de familie, vorbeau de continuarea cercetării arhivei familiei şi punerea ei în valoare. Nu a putut să iasă la pensie, era încă la o vârstă când alţi universitari abia dădeau măsura posibilităţilor lor creatoare, iar legăturile sale cu Gorjul au devenit tot mai strânse. În 1936 publica în săptămânalul „Gorjanul” un articol funerar, iar între anii 1937-1938, Ion Maghieru este autorul seriei de 17 articole istorice cu titlul: „Din trecutul Gorjului”(şi al familiei Maghierilor), publicate în săptămânalul cultural, independent „Gorjanul”. În ordine cronologică, documentele sunt următoarele: 1. 1665-Zapis din 14 octombrie 7174 (1665) prin care Ion Toboşeariu din Câlnic îşi vinde partea de moşie lui Vlad Măgheariu şi nepotului acestuia, Pătru zis Fleşeariu (Gorjanulanul XIV-Nr. 45-46); 2. 1747-Ocolnică (carte de hotărnicie) dată de patru boieri hotarnici la 26 iulie 1747 pentru hotărnicia moşiei moşnenilor Bârzeieni cum şi a părţii cumpărate din această moşie de Boerii Bengeşti (Gorjanul-anul XV-Nr. 26); 3. 1760-Zapisul Radului Măgheriu din anul 7268 (1760) prin care îşi vinde partea de moşie din hotarul Măgherilor, nepotului său popa Ion Măgheriu (Gorjanulanul XV-Nr. 12-13); 4. 1762-Zapisul Zamfi rei, fata lui Constandin, fi ciorul Diiaconului Radul Găucă ot Mirosloveni din 15 iulie 1762, prin care vinde două răzoare de vie din dealul Negoeştilor popei Ion Măgheriul protopopul (Gorjanulanul XV-Nr. 22); 5. 1765-2 august 1765-Cartea lui Ştefan Racoviţă Voevod către dumnealui ispravnicul ot sud Gorj prin care îi porunceşte să numească şease boeri din partea moşnenilor Ştefăneşti care să ia parte la hotărnicia moşiei moşnenilor Bârzeieni (Gorjanul-anul XV-Nr. 1); 6. 1765-Cartea lui Scarlat Grigore Ghica Voevod din 3 nov. 1765 prin care porunceşte boierilor hotarnici aleşi de dânsul să hotărască moşia moşnenilor Bârzeieni din Gorj (Gorjanul-anul XV-Nr. 2); 7. 1768-Zapisul lui Dumitraşcu sân Stan Bilan şi al fi ului său Mihai ot Bârzăi din 20 Aug. 1768, prin care îşi vând partea lor de moşie din hotarul Bârzăianilor popei Ion Măgheriu protopopul (Gorjanul-anul XV-Nr. 29-30); 8. 1769-Porunca Episcopului Partenie al Râmnicului din 7 aprilie 1769, către Protopul Barbu dela Sud, Gorj, plaiul Gilortului pentru a se scuti de dăjdii Protopul Ion Magher pentru 9 Şomîcu, Cornel, Bunoiu, Dumitru, Zestrea Magherilor, Editura Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, Târgu-Jiu, 2007, pag. 129. 386 că i-a ars casa (Gorjanul-anul XV-Nr. 23-24); 9. 1770-Zapis din 15 august 1770 prin care dumitru sân Voina Măgheriu îşi vinde jumătate din moşia aflată în hotarul Câlnicului, vărului său Popa Ion Magheriu Protopopu (Gorjanul-anul XV-nr. 27- 28); 10. 1790-Zapisul lui Alisandru sân Constandin Chiţăscu (din 10 februarie 1790) prin care îşi vinde livadia din Curva (o moşie din Bârzeiu-N.R.), lui Şerban Măgheriu, căpitan de predaţi (Gorjanul-anul XV-Nr. 27-28); 11. 1799-Cartea lui Alexandru Constandin Moruzi Voevod din 20 aprilie prin care Şerban Magheru este numit Căpitan la căpitănia Amăradea sud Gorj (Gorjanul-anul XV-Nr. 33-34); 12. 1802-Cartea marelui spătar din 2 martie 1802 către căpitanul Niţu Zorilescu dela Amaradia, prin care îi porunceşte să predea căpitănia lui Şerban Magheru, orânduit căpitan în locul lui (Gorjanul-anul XV-Nr. 39); 13. 1821-Scrisoarea lui Lăudat Gâlcescu din 10 iulie 1821 către căpitanul Ion Magheru (Gorjanul-Anul XV-Nr. 19-20); 14. 1829-O scrisoare din 14 martie 1829 a lui Constantin Dică, biv vel hatman şi caimacam al Craiovei, către vtori vistier Gheorghe Măgheru (Gorjanul-Anul XV-Nr. 42); 1829-Carte de mulţumire dată de boierii din TârguJiu la 10 noembrie 1829 Dumnealui Biv Vtori vistier Gheorghe Maghieru, pentru apărarea oraşului de jafurile turcilor în timpul războiului ruso-turc din 1828- 1829 (Gorjanul-Anul XV-Nr. 18); 16. 1842-1848 Ştiinţe date de D-lui paharnic Zamfi rache Bâlteanu, moştenită dela părinţi şi din vremea dumisale, asupra celor după vremi mai însemnate întâmplări de arderi în judeţul Gorju şi capitala sa Târgu-Jiul (Gorjanul-Anul XV-Nr. 40-41); 1850 sau posterior-Fragment dintr-o scrisoare adresată de generalul Gheorghe Magheru, în timpul exilului, nepotului său Ioniţă Gârbea (Gorjanul-Anul XIV-Nr 44).

Pentru faptul că a redescoperit Gorjul şi rădăcinile familiei sale, pentru cele făcute pentru istoria naţională de către Magheri, memoria lui Ion Maghieru merită mai mult. Opera sa pedagogică, prezentă mai ales la Timişoara, poate fi descoperită, măcar ca şi idee, de către studenţi în „Îndemnuri către studenţi”, text intrat în posesia noastră prin intermediul lui Vlad Maghieru: „…Aveţi în faţa voastră câţiva ani pe care îi veţi petrece în această şcoală superioară, anii pe care trebuie să-i priviţi cu deplină conştiinţă şi cu deplină seriozitate. Sunt ani hotărâtori pentru tot restul vieţii şi carierei voastre. Sunteţi tineri, încă copii aproape, aveţi în faţă tot viitorul, toate posibilităţile. De voi, de felul în care veţi înţelege să folosiţi aceşti ani atârnă ca acest viitor să fi e cât mai rodnic. Şi când întrebuinţez acest cuvânt înţeleg nu numai un viitor rodnic pentru fi ecare individual ci un viitor pe care îl puteţi face rodnic pentru scumpa noastră patrie. În domeniul vast al technicii vi se deschide în ţara noastră un câmp de acţiune nelimitat. Aproape totul este de făcut. N-avem şosele, n-avem canaluri, n-avem căile ferate necesare, n-avem irigaţii, n-avem indiguiri, n-avem poduri, n-avem captate izvoarele de energie naturală(ccăăderi de apă, gaz metan, petrol), n-avem valorifi cate unele bogăţii ale subsolului, n-avem urbanism, nici edilitate. O nesfârşită serie de n-avem. Suntem datori să facem ca acest n-avem să înceteze, şi voi sunteţi chemaţi să îndepliniţi aceasta. Vă văd ca pe o oştire tânără, ca pe recolta de energie a ţării, menită ssăă realizeze această izbândăă pe care o visăm cu toţii. Dar izbânda fără pregătire nu e cu putinţă. „Ex nihilo nihil”(din nimic, nimic nu se poate face), e valabil şi aci ca pretutindeni. Unica voastră datorie în aceşti ani de şcoală este pregătirea în vederea luptei de mai târziu. Pregătire serioasă, deplină, prin studiu, prin muncă zilnică, neobosită. Evoc înaintea voastră o legendă cu tâlc adânc, din mitollogia germanică, legenda lui Siegfried. Eroul voeşte să scape pe valkyria Brunchilda, vrăjită de spiritele rele şi dormind în mijlocul unor flăcări. Va avea de luptat cu greutăţi uriaşe, cu balauri, cu vrăjitori, cu puteri infernale. Îi trebuie o armură. Din frânturile ruginite ale spadei tatălui său îşi făureşte o spadă nouă, o spadă de oţel, o spadă tare şi strălucitoare. Spada şi-o făureşte însuşi, însuşi o bate înroşită în foc pe nicovală şi însuşi o căleşte; numai aşa e sigur că va putea avea nădejde în ea. Cu spada ce şi-a făurit însuşi porneşte la luptă şi izbândeşte. Înainte de a intra în lupta vieţii vă trebuiesc şi vouă arme. Arme bune, arme tari, arme sigure. Aceste arme trebuie să vi le făuriţi singuri şi ele sunt două: pregătiirea voastră ştiinţifi că, tehnică şi pregătirea voastră morală. Una fără alta nu valorează nimic, sau prea puţin. Pregătirea ştiinţifi că v-o dă şcoala şi o căpătaţi prin muncă şi stăruinţă. Pregătirea morală v-o dă şi şcoala dar e mult lăsată la propriile voastre 390 forţe. În ce constă această pregătire? În dobândirea acelor însuşiri care determină personalitatea, caracterul, voinţa, hotărârea, corectitudinea deplină, lealitate, iubire adevărată de ţară. Nu vă risipiţi forţele: nu vă ocupaţi de ceea ce se numeşte azi pe nedreptpolitică.. Observaţi relele din jurul vostru când aveţi prilejul, meditaţi când aveţi răgaz asuppra cauzelor şi remediilor posibile. Dar nu vă gândiţi că sunteţi chemaţi a participa la aceste frământări, nici a da soluţii, azi. Acest rol îl veţi avea mai târziu, după şcoală, inevitabil. Pregătiţi-vă deci. Nu vă risipiţi forţele, căci sunt prea preţioase şi datoria ce vă stă în faţă e prea mare şi prea grea. Întindeţi numai resorturile personalităţii voastre la maximum, ridicaţi potenţiallul vostru sufl etesc la un nivel cât mai înalt, în deplină tăcere. Aşa cum ne spune preotul în biserică: „Sus să avem inimile!” Şi când veţi păşi la luptă, în faţa spadei voastre ascuţite şi de oţel fi n, nu va fi duşman care să poată rezista!”.

Ion Maghieru a fost cea mai importantă personalitate dată de această ilustră familie în secolul XX şi susţinem acest lucru în condiţiile în care talentul artistic al lui George Magheru a fost cunoscut de mulţi contemporani.

Bibliografie:

1. Paul Cernovodeanu, Marian Ștefan, Pe urmele Magherilor, Edit. Sport-Turism, București, 1983

      2. Cornel Șomâcu, Dumitru Bunoiu, Zestrea Magherilor, Edit. Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, Târgu-Jiu, 2007

3. Vlad Magheru, Ion Maghieru – apostol al educaţiei de caractere, Timișoara, 2005

4.Cornel Șomîcu, Profesorul Ion Maghieru-între cariera ştiinţifică şi destinul familiei sale. În Litua, 2014, nr . XVI, p. 379-393

5. Cornel Șomîcu, Moștenirea Magherilor, Editura Școala Gorjeană, Târgu-Jiu, 2014

51. Ion Chiriac, deschizător de drumuri în învățământul gorjean

Universitarul Ion Chiriac(1944-2020) a rămas în memoria gorjenilor, în special a novăcenilor, pentru activitatea sa didactică și edilitară. A condus destinele învățământului preuniversitar gorjean în calitate de inspector școlar general 1993-1997). În anul 1995 a devenit conferențiar universitar  doctor al Universității ”Constantin Brâncuși”, a vând în totalitate o carieră didactică universitară de peste  trei decenii. A fost Președinte al Societății de Științe matematice – filiala Gorj și a făcut parte din Consiliul Național al Societății de Științe Matematice până în anul 2000. În anul 2004 a fost ales Director al D. P. P. P. D din Universitatea “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu. Timp de două mandate a fost edil al orașului Novaci.

A scrie despre profesorul Ion Chiriac este foarte ușor, întrucât informațiile sunt la îndemână, dar și foarte greu deoarece sunt greu de găsit informațiile noi sau mai puțin cunoscute. Trebuie să remarcăm aici bogăția de date publicate de profesorii Adelin și Manuela Ungureanu sau profesorul universitar Onisifor Olaru. Ion Chiriac a pierit în pandemia de COVID, perioadă atât de neagră și pentru învățământul gorjean. Am intrat în învățământ pe vremea când Ion Chiriac conducea destinele lui și am venit în contact cu domnia sa ca ziarist. A fost un om de o modestie rară și cu un bun simț ieșit din comun, o plăcere pentru toți cei care au fost în preajma lui în viața publică.

Născut în Bălceștii Gorjului într-o familie obișnuită -Maria și Gheorghe Chiriac-care a avut trei copii, toți băieți, Ion Chiriac s-a dedicat încă de mic învățăturii. A făcut școala primară în satul natal iar studiile gimnaziale la Poienari. În anul 1958 a devenit elevul Liceului din Novaci. Merge ca student la Facultatea de Matematică din Timișoara și revine la Novaci ca profesor în 1967.De la 1 aprilie 1973  devine, prin concurs, asistent titular la Facultatea de electrotehnică a Universității din Craiova având sarcini didactice la recent înființatele Secții de subingineri de la Târgu Jiu aflate sub coordonarea Universității din Craiova.

Între anii 1976-1989 a fost  titularul unui post de lector la Universitatea din Craiova, având în norma didactică cursul de matematici superioare la Secțiile de subingineri de la Târgu Jiu  și cursul de matematici speciale la Facultatea de electrotehnică din Craiova. A susținut doctoratul în 1999 la Universitatea de Vest Timișoara cu tema ”Analiza hiperbolică și structuri supraaditive ”,îndrumător prof. univ. dr. Mihail Megan. Va deveni în anul 2003 conferențiar universitar la Facultatea de Inginerie din Universitatea ”Constantin Brâncuși” , titularul cursurilor de Analiză Matematică și Ecuații diferențiate.

A fost cunoscut și apreciat în rândul profesorilor gorjeni din preuniversitar pe care i-a condus timp de patru ani ca inspector școlar general.

Din anul 1974 a fost Președinte al Societății de Științe Matematice -filiala Gorj și a făcut parte din Consiliul Național al acestei organizații până în anul 2000.

Novăcean prin căsătorie și domiciliu, cunoscut și apreciat de majoritatea novăcenilor, apropriat de oameni, de o modestie exemplară, Ion Chiriac a fost ales pentru două mandate (2000-2008) primar al orașului Novaci. Cariera politică o începuse anterior cu un mandat de consilier local la Novaci(1992-1996) și unul de consilier județean (1996-2000).

După ieșirea la pensie și-a orientat preocupările  către frumoasa gospodărie din Novaci împărțind sarcinile cu Emilia, soția sa. Când totul părea să decurgă în liniște, o lovitură devastatoare se abate asupra familiei Chiriac, Emilia suferă  un AVC și decedează fulgerător în primăvara acestui an. Foarte curând a urmat-o și marele profesor.

Printre lucrările profesorului Ion Chiriac pot fi amintite:

1. unic autor:

-”Matematici superioare”-Tipografia Universității din Craiova-1977

-”Analiză matematică”-Tipografia Universității ”Constantin Brâncuși”-1993

• în colaborare:

-Ion Chiriac, Trandafir Bălan, Relativitate în timp, Editura Universitaria Craiova

-Ion Chiriac, Doina Hodăjeu, Management educațional, Editura Universității ”Constantin Brâncuși” Tg-Jiu, 2005

-Ion Chiriac, Novac Chiriac, Analiză matematică, Editura Universitaria Craiova, 2007

Bibliografie:

1. Onisifor V. Olaru, Învățământul superior gorjean-file de istorie, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2017
2. Adelin Ungureanu, Manuela Ungureanu, Administrația Novacilor. Primarii, Editura Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, Târgu-Jiu, 2014

52. Ion Teoteoi(1913-1981), sufletul Căminului Cultural din Bălești

Învățătorul Ion Teotoi a avut o activitate didactică care s-a întins pe mai multe decenii, cu întreruperi importante. A fost erou de război, lăsându-și o parte din trup pe front. A organizat și condus mult timp activitatea culturală din vechea comună Bălești. A fost în conflict cu puterea comunistă, de aici și înlăturarea din învățământ. În ultimii ani Căminul Cultural Bălești a primit acest nume.

            Ion Teotoi a văzut lumina zilei la data de 19 mai 1913, ca fiul cel mare al soţilor Nicolae şi Ioana Teoteoi din comuna Băleşti. A urmat Şcoala Primară şi Şcoala de Aplicaţie din Târgu-Jiu, azi Şcoala Gimnazială  „Alexandru Ştefulescu”, iar în 1932 a absolvit Şcoala Normală “Spiru Haret” din Târgu-Jiu. La absolvire, a primit post la Școala Primară din comuna Armeniş, judeţul Caraş-Severin, unde a stat 2 ani, apoi s-a transferat la Școala Primară din Bârseşti – Gorj, de unde, numai după un an, s-a transferat la Școala Generală Băleşti.

            În anii 1936-1937 a urmat Şcoala militară de ofiţeri de rezervă din Ploieşti. După absolvire a primit gradul de sublocotenent şi a participat la război încă din primele zile. A fost rănit la umărul stâng, în luptele de la Odessa. A fost decorat cu Virtutea Militară şi, mai târziu, cu Coroana României. În februarie 1944 a fost din nou concentrat, luând parte la luptele din Moldova, când a fost avansat la gradul de locotenent. În luptele de apărare a oraşului Iaşi, în vara anului 1944, a fost rănit la piciorul stâng, rămânând infirm.

După 1945, a organizat şi condus activitatea culturală din comuna Băleşti. La primul concurs al căminelor culturale din ţară, Căminul cultural Băleşti a primit premiul al III-lea pe ţară, fiind răsplătit cu un aparat de radio cu baterii.

Au rămas în memoria publică cel puțin două programe care merită menționate:  

1) suita de dansuri populare gorjeneşti executate succesiv şi împreună de formaţii de dansatori din trei vârste: copii, tinere şi bătrâni.

2) spectacolul de muzică şi dansuri intitulat: “Nunta în Băleşti” obţinând numeroase premii la diverse concursuri judeţene, interjudeţene ori naţionale.

În iulie 1956 a fost îndepărtat din învăţământ şi activitatea Căminului Cultural din Bălești a avut de suferit. Pentru redresare, forurile locale au intervenit şi au obţinut de la conducerea politică a judeţului postul de bibliotecar cu plată la Căminul cultural, dar se ocupa de activitatea artistică a formaţiilor acestuia. După scurt timp, a fost numit director salariat al acestei instituţii. În 1965 a fost reîncadrat în învăţământ la Şcoala Generală Nr. 8 – “Constantin Săvoiu”, din Târgu-Jiu, de unde, după 4 ani, a fost transferat la Şcoala Generală nr. 5 Târgu-Jiu, de unde s-a pensionat, în anul 1971, pentru ca, la 29 iunie 1981, să plece în lumea liniştei.

Revenind la ”Nunta la Bălești”, obiceiuri redate și de TVR în ultimii ani, avem o descriere făcută la începutul secolului trecut de către un alt fiu al băleștiului, preotul și dascălul Ioan Mălăescu;

„Sărbarea nuntei se începe de Vineri, când să cheamă toate neamurile la nuntă, și o parte din ele ajută la pregătirea celor necesare pentru nuntă. Sâmbătă, pe la 3 p.m. băeatul, însoțit de un om al său, cunoscut d-aproape, ori rudenie, pe care-l face Cumnat de mână, pleacă împreună cu el prin sat cu plosca cu rachiu și cu lăutari după ei și poftește pe toți oamenii din sat să vină la nuntă(…) ginerile trimite miresei trei brazi, pe cari ea, împreună cu alte fete, i împodobește spre a-l da dimineața la colocași. După ce vine ginerile din sat, pun masa, mănâncă și beau, joacă, veselindu-se cu toți și la casa miresei ca și la a mirelui, și în urmă ginerile să rade de un băeat cu părinți în viață, iar lăutarii-i cântă. Dimineața, la casa băeatului, să face focul de un băeat cu tată și cu mamă; iar lăutarii cântă zorile, și tot acelaș băeat pune brazii în vârful casei și la porțile ei; iar cumnatul de mână îngrijește, ca să adune nuntașii spre a pleca la mireasă. La casa miresei, dimineața, după ce s-a îmbrăcat, merge mireasa, însoțită de un băeat cu tată și cu mamă la fântâna din apropiere, cu o vadră în mână, pe care se află un șervet, iar în urma lor cântă lăutarii. Ajungând la fântână scot apă și o lapădă în 4 părți, apoi umplu vadra cu apă și să întorc acasă, în aceași ordine. Băeatul ia șervetul, iar mireasa dă un alt șervet și lăutarilor, și cu toții așteaptă sosirea nunții.”
Obiceiurile de nuntă erau numeroase în zona Băleștiului și se respectau cu sfințenie. Astfel, Ioan Mălăescu, notează în ”Monografia comunei Bălești”-1906: ”Între ora 9-12 pleacă de la casa ginerelui, nașul, nașa, cumnatul de mână și alți nuntași, călări sau în trăsuri, unii cu ploște în mână. Mai înainte de plecare nașul pune un băeat cu părinți în viață, ca să coase o floare în căciula băeatului-ginere în partea dreaptă. Ajungând la casa miresei, cumnatul de mână, însoțit încă de alți doi, cari să cheamă colăcași, întră în casă cu o ploscă în mână, având ca semn distinctiv pe căciulă un fir roșu de mătasă spre a fi cunoscut, și acest fir-l schimbă cu firul pe care-l are și mireasa pe cap. Apoi schimbând și ploștele, și sărutând mireasa mâna cumnatului de mână, care la rândul său său i dă un dar în bani, cumnatul de mână este afară din casă. Afară în curte, în acest timp, colăcașul spune colăcășiile ca: Bună dimineața, cinstiți socrii mari, ce umblați, ce cătați, ce umblăm, ce cătăm, la nimeni samă n-avem să ne dăm, etc…După terminarea colăcășiilor, dă plosca socrului mare și i spune, ca să bea rachiu de Pitești, căci, când bei te înveselești, dar să nu o sărute prea tare, că căciula din cap I sare; iar la fete, ce stau cu gurile uscate, să le arunce în gură prune uscate, să le aline junghiu, până le o veni rându. Părinții miresei dau Părinții miresei dau cumnatului de mână și colăcașilor câte un brad în care să pune câte un șervet. Câteși trei, având în mâini o ploscă și o oală cu vin, înconjură nunta de trei ori; și colăcașul, care a zis colăcășiile să oprește în fața nașului și i dă bună dimineața și să bea vin.”


Bibliografie:

Cornel Șomîcu, File din istoria școlii gorjene, Editura Măiastra , Târgu-Jiu, 2010

53. Pantelimon Nicolescu-Monu(1901-1980), dascăl, scriitor și publicist

La 11 august 1964 era dat publicității de către Consiliul de Stat ”Decretul nr. 323/1964 privind conferirea titlului de Invatator Emerit al Republicii Populare Romine, Profesor Emerit al Republicii Populare Romine, a Ordinului Muncii clasa a III-a si a Medaliei Muncii unor invatatori si profesori din invatamintul de cultura generala si din invatamintul profesional si tehnic”. Printre cei premiați atunci cu titlul de ”Învățător Emerit” se afla și dascălul PANTELIMON NICOLESCU-MONU, aflat atunci la vârsta pensionării la școala din Stănești.

Vorbim de o personalitate importantă  a învățământului  gorjean care s-a remarcat în mai multe domenii culturale și chiar și în politică, se pare că a fost membru PCR încă din ilegalitate. Ca scriitor, a excelat ca poet dar sunt cunoscute și mai multe proze scurte ale sale.

Născut la 1 februarie 1901 în satul Sănătești al comunei Arcani, într-o familie de țărani săraci, Pantelimon Nicolescu s-a dovedit atras de învățătură.  A beneficiat  de sprijinul învățătorului Ion Petrescu la Sănătești, a mers apoi la Gimnaziul ”Tudor Vladimirescu” Târgu-Jiu  și la Școala Normală Pitești pentru a ajunge învățător.

Cariera profesională a dascălului Pantelimon Nicolescu a început în 1920 la Bâlta-Runcu și a continuat, din 1923,  pentru circa patru decenii,  la Stănești.  Tot acolo și-a întemeiat familia și a devenit fiul adoptiv  al acestei așezări.  În ultimii ani de viață, după pensionare, a trăit la București.  A decedat în anul 1980.

Pantelimon Nicolescu-Monu a fost el însuși un personaj  care s-a implicat în mai multe domenii cultuale: învățământ, literatură  și,  mai ales,  publicistică. În politică se poate spune că a tras lozul castigator, a fost membru PCR din ilegalitate, apoi fondator și președinte al Frontului Plugarilor, partidul lui Petru Groza. Nu a insistat pe o carieră politică la care ar fi avut dreptul  și culoarul necesar.

Întorcându-ne la cariera didactică,  a fost inspector școlar , a fost implicat în conducerea Asociației Învățătorimii Gorjene și  în editarea ”Revistei Învățătorimii Gorjene”. În colaborare cu C. V. Cătuț a scris 14 manuale destinate învățământului  primar.

Revenind la organizarea  dascălilor din România, în perioada dintre cele două războaie mondiale,  învățătorii  din ţara noastră s-au organizat într-o asociaţie generală sub numele de „Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România” având sediul în Bucureşti, Bulevardul Tache Ionescu nr. 23,  dobândind personalitate juridică prin sentinţa definitivă a Tribunalului Ilfov nr. 39 din 30 iunie 1927, fiind înscrisă în registrul pentru persoane juridice al aceluiaşi tribunal sub nr. 354/1927. Dascălii din judeţul Gorj, în frunte cu învăţătorul Pantelimon Nicolescu – Monu din comuna Stăneşti, au aderat mult mai târziu la această organizaţie, abia în anul 1940 când au înfiinţat filiala Gorj a acestei asociaţii. Asociaţia Învăţătorilor din judeţul Gorj  a avut sediul în Târgu Jiu strada Dr. Anghelescu nr. 2, având ca preşedinte pe Pantelimon Nicolescu-Monu învăţător din comuna Stăneşti, casier-secretar pe I. Modoran învăţător din Târgu Jiu, iar consilieri pe: C. Lianu învăţător din Novaci, Gh. Dumitraşcu învăţător din Turburea şi Gr. Popescu învăţător din Vădeni. Asociația Învățătorilor din Gorj avea și  fonduri proprii în  sumă de 930000 lei depuşi la Cooperativa Solidaritatea Învăţătorilor Gorjeni, Banca Învăţătorilor din Gorj şi în casa asociaţiei.

Pantelimon Nicolescu-Monu  a  devenit cunoscut în Gorj  mai ales prin prisma  publicisticii sale din paginile publicațiilor  ”Gorjanul”, ”Steagul nostru”, ”Crinul satelor”, ”Curentul nou”, ”Țara lui Litovoi”, ”Gazeta Jiului” ș.a.  Scrierile sale literare le regăsim și în publicații naționale: „Universul literar”, „Curentul”, „România literară”, „Luceafărul”şi „Scînteia” de la Bucureşti, „Pămint şi suflet oltenesc” din Craiova, „Datina” de la Drobeta Turnu-Severin ş.a.

Bibliografie:

1. Cornel Șomîcu, File din istoria școlii gorjene, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2010

54. Nicolae Săulescu( 1898-1977), un savant în slujba agriculturii românești

Gorjeanul Nicolae Săulescu a fost un remarcabil om de știință în  domeniul firotehniei, geneticii și ameliorării plantelor și tehnicii experimentale agricole. A avut o carieră didactică excepțională la nivel universitar, la Iaşi (1925-1927), Cluj (1927-1939), Bucureşti, la Institutul de Cercetări Agronomice al României (ICAR). A fost decan al Facultăţii de Agronomie din Bucureşti şi secretar general al Academiei de Agricultură din România. Printre alte recunoașteri naționale și internaționale amintim: membru corespondent al Academiei Cehoslovace de Agricultură (1939) şi al Academiei de Ştiinţe Agricole din R.D.G. (1958), precum şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice din România, membru al Societăţii de genetică din Germania (1927) şi S.U.A. (1930), al Societăţii de ameliorarea plantelor din Austria (1931).

Născut la Târgu-Jiu în 7 iunie 1898, Nicolae Săulescu se va stinge din viață  la 7 ianuarie 1977, după o carieră științifică impresionantă. După studiile primare și gimnaziale absolvite la Târgu-Jiu, a urmat liceul la Craiova iar apoi Școala Superioară de Agricultură din București, finalizată în 1921. A devenit doctor în agronomie la Înalta Şcoală de Agricultură din Berlin (1925). A fost  profesor la Catedra de Ameliorarea Plantelor de la Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj (1927-1939), apoi profesor de fitotehnie la Facultatea de Agronomie din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti (1938-1949), ulterior din cadrul Institutului Agronomic Bucureşti (1956-1968), după care profesor consultant (1968-1977). Este întemeietorul şi directorul Staţiunii de Ameliorare a Plantelor de la Cluj (1929-1939). De asemenea, a înfiinţat şi a condus Staţiunea de Plante Textile Bucureşti (1942-1946). Mai târziu,  a organizat şi a condus Secţia de Ameliorarea Plantelor din cadrul Institutului de Cercetări pentru Cultura Porumbului Fundulea (1957-1961).

S-a bucurat de numeroase recunoașteri ale muncii sale: Decan al Facultății de Agronomie din București; secretar general al Academiei de Agricultură din România; membru corespondent al Academiei Cehoslovace de Agricultură(1939); membru de onoare al Academiei de Științe Agricole și Silvice din România ș.a.

Este căutat și socotit un reper științific pe mai multe teme;  genetica plantelor; problema mecanismului transmiterii la urmaşi, diviziunea celulară, polenizarea, fecundarea, xeniile, partenogeneza, parteno carpia, legea separării factorilor şi legea liberei combinaţii a factorilor. A lăsat urmașilor o serie de opere de pionerat în materiile cercetate: Contribuţii la harta cromozomilor la Antirrhinium majus; Beitrag zur Chromosomenkarte von Antirrhinium majus (Berlin, 1925); Înlănţuirea de factori la plante (1925); Problema consanguinităţii în ameliorarea plantelor agricole (Iaşi, 1927), Hibridul grâu-secară (1927); O monstruozitate la ovăz (Iaşi 1927); Contribuţii la genetica grâului(1933); Ameliorarea plantelor agricole (1934, lucrare premiată de Academia Română în 1935); Câmpul de experienţă (1938, 1959, 1967); Fitotehnica (1947); Fitotehnie (în colab., vol. II – 1958, vol. I şi II – 1969); Agrofitotehnie şi horticultură (în colab., 1968); Principii de genetică (în colab., 1969, 1972); Agrotehnică şi fitotehnie(în colab., 1971) ș.a.

Fiul său, Nicolae N. Săulescu i-a călcat pe urme. Licențiat al Facultății de Agricultură din cadrul Institutului Agronomic „Nicolae Bălcescu“ din București, în 1972 a obținut titlul de doctor cu teza Contribuții la precizarea metodicii de ameliorare pentru creșterea capacității de producție la grâul de toamnă.

S-a format ca specialist în ameliorarea grâului lucrând cu tatăl său N. Săulescu, profesor universitar de ameliorare a cerealelor şi fitotehnie.

Preocupările acestuia au vizat crearea unui număr de 28 de soiuri de grâu de toamnă, care au ocupat în ultimele decenii între 1/2 şi 2/3 din suprafața totală de grâu a României. Unele dintre soiurile create au fost înregistrate și cultivate în Canada, Ungaria, Turcia, Bulgaria, Kirghizstan, Argentina sau au fost folosite ca surse de gene în multe programe de ameliorare din lume, regăsindu-se în genealogia a peste 300 soiuri lansate în China, Argentina, Ungaria, Canada, Madagascar, SUA.

Este membru titular al Academiei Române.

Bibliografie:

1. Teodor Marian, Ce mai faceți, domnule…Nicolae Săulescu?, în Lumea Satului, nr. 11, 1-15 iunie 2010
2. Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent (Academia Romana (membri))

55. Academicianul Victor Gomoiu(1882-1960), la pas cu Istoria Medicinei Românești

Academicianul Victor Gomoiu a fost o personalitate de prim rang  a medicinei româneşti în secolul trecut. Mehedinţean la origine, academicianul Victor Gomoiu a fost important şi pentru Istoria Gorjului, acesta fiind fondator al „Cercului poporanist” şi revistei „Şezătoarea săteanului”, Bumbeşti –Jiu. A colaborat pentru cele două iniţiative cu George Coşbuc şi G. Dumitrescu-Bumbeşti. Universitarul Mihail Şcheau, gorjean de pe meleagurile Băleștiului,  are meritul de a fi publicat acum câţiva ani memoriile academicianului Gomoiu într-o lucrare impresionantă în şase volume.

Victor Gomoiu a fost un medic chirurg şi istoric al medicinei, care a îndeplinit funcţia de ministru al Sănătăţii și Ocrotirilor Sociale (1940). În acest moment, în Bucureşti există un spital de pediatrie cu numele “Gomoiu”. În oraşul Vânju Mare se află “Liceul teoretic Dr. Victor Gomoiu”. Deşi numele şi realizările sale au fost foarte apreciate în epocă, a făcut pușcărie pe vremea regimului comunist începând cu anul 1950.
Timp de mai bine de o jumătate de secol, academicianul Victor Gomoiu a dominat mediile în care a lucrat ca medic chirurg, istoriograf medical, organizator sanitar ş.a. A excelat în mai multe domenii ca ştiinţă, tehnică, asistenţă socială şi artă. A fost unul din fondatorii studierii Istoriei Medicinei româneşti, prin publicarea în 1923 a cărţii „Din istoria medicinii şi învăţământului medical românesc”, prin fondarea Societăţii Române de Istoria Medicinii Româneşti în 1929 şi organizarea la Bucureşti a celui de-al IX-lea Congres al Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinei în 1932.
La 1 februarie 1936, Victor Gomoiu a fost ales preşedintele Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinei-Paris, fiind primul român ajuns în asemenea funcţie. A deţinut această funcţie până în 1958. Medicul oltean a făcut ambele războaie mondiale, fiind decorat pentru fapte de eroism. A fondat şi a condus Uniunea Ofiţerilor de Rezervă şi Retragere. A avut mari merite în fondarea unor spitale din Bucureşti, Mangalia, Vânju Mare, Turnu Severin etc.
A fost membru a 17 academii  de ştiinţă. A fost o personalitate culturală de excepţie. Debutul său în ale literaturii se produce de timpuriu, în 1906 îl găsim membru în Comitetul de redacţie al revistei poporaniste „Şezătoarea săteanului”, coleg cu George Coşbuc şi G. Dumitrescu Bumbeşti-Jiu. A făcut cercetări medicale în poezia populară românească.
În 1972, dr. Viorica Gomoiu a donat Universităţii Craiova un bogat fond documentar şi muzeistic pentru fondarea muzeului medico-farmaceutic „Victor Gomoiu”, care a fost inaugurat în 1974. Memoriile sale, ţinute la secret, au fost studiate şi parţial comunicate. Au fost publicate abia în anul 2006.
Încă din 1963, farmaciştii Gheorghe Cismărescu (1900-1964) şi Nicolae Zahacinschi (1919-1988) au organizat, în Craiova, o Colecţie de istoria farmaciei, initial la Casa Medicului şi farmacistului. Dupa 10 ani, sub conducerea prof. univ. dr. Mihail Şcheau ( gorjean din Găvăneşti), pasionat cercetator al istoriei medicinii, a fost fondat Muzeul de Istoria Medicinii şi Farmaciei “Victor Gomoiu”, afiliat la Universitatea din Craiova. Nucleul Muzeului îl constituie donaţia dr. Viorica Gomoiu care cuprinde cele mai valoroase piese muzeale adunate de-a lungul întregii sale vieţi de către marele chirurg şi medico-istoric prof. dr. doc. Victor Gomoiu. Concepute ca bază didactică, ştiinţifică şi cultural-educativă, colecţiile Muzeului s-au îmbogăţit ulterior cu peste 100 de donaţii valoroase ale unor personalităţi medici şi farmacişti români (dr. Ion Jianu, dr. Odiseu Apostol, dr. Ion Vasilescu, dr. Gheorghe Magheru, acad. Ştefan Milcu etc.), precum si din donatiile studentilor Facultatii de Medicina din Craiova. Avându-şi sediul într-o clădire revendicată, muzeul a fost evacuat şi colecţiile divizate după 1990. În prezent, o parte dintre ele se află la Universitatea “Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, altă parte la Muzeul de Artă “Theodor Aman” din Craiova (în special tablouri cu valoare de patrimoniu) şi doar o mică parte la Disciplina de Istoria Medicinii din cadrul UMF Craiova.
Profesorului doctor Victor Gomoiu i-a aparţinut ideea ridicării spitalului care astăzi, în mod meritat, îi poarta numele. La anul 1927 se desăvârşeşte această operă de rară caritate pentru acele vremuri destul de încurcate. Denumirea în epocă era de Spitalul “Sfânta Elena”
Planurile, supravegherea construcţiei precum şi obţinerea fondurilor necesare se datorează aceluiaşi medic, de specialitate chirurg.
Victor Gomoiu, după mai multe zile şi nopţi de studiu, a schiţat cu mâna sa planurile de construcţie, modificând planul iniţial al arhitectului Gheorghe Şimotta, imaginând astfel un imens complex cu servicii de asistenţă medicală gratuită, având cinci mari specialităţi medicale: boli interne, chirurgie, obstetrică-ginecologie, pediatrie si stomatologie. Trebuie să amintim aici că arhitectul Gheorghe Şimotta, aromân de origine, a trăit între ani între anii 1891 şi 1979 şi a avut o activitate extreme de prodigioasă, printre creaţiile sale numărându-se: Palatul Patriarhiei, Biserica Schitului Dărvari, precum şi imobilele din strada C.A.Rosetti nr. 19, Bdul Magheru 31, imobilul de la intersecţia Bdului Dacia cu strada Eminescu, din Aleea Modrogan nr. 2 ş. a.
Chirurgul Victor Gomoiu a fost aspru criticat în vremea respectivă  pentru locul ales, deloc primitor, ca să ridice spitalul. Mai ales şi pentru că singura sursă de apă în acel moment era o pompă care se afla la câteva sute de metri de viitorul aşezământ. Acestora, doctorul, le-a replicat: “că oamenilor saraci de la periferii le poate fi de un real ajutor acest spital”. Către aceşti oameni nevoiaşi se îndreptase atenţia medicului şi omului Victor Gomoiu.
La început spitalul a fost cunoscut sub numele de “Complexul de asistenţă medico-socială de la Bariera Vergului” şi avea nu mai puţin de 10 cabinete, pe specialităţi, două laboratoare, o farmacie şi 60 de paturi pentru bolnavi. Spitalul avea chiar să fie citat ca model de către Secţia Sanitară a Ligii Naţiunilor Unite de la Geneva.
Lui Victor Gomoiu, nu i-a fost uşor a strânge banii pentru ridicarea acestui edificiu. Doctorul a bătut multe drumuri şi a bătut la multe uşi pentru a da viaţă demersului său. Majoritatea banilor aveau să vină, prin subscripţie publică, de la Banca Naţionala, CFR şi Ministerul Muncii. Ministerul Sănatăţii contribuind şi el, dar cu o sumă neglijabilă. Doctorul Victor Gomoiu s-a angajat, în schimbul banilor colectaţi, să acorde asistenţă medicală gratuită angajaţilor acestor instituţii pe o perioadă de 10 ani.
Deşi nu a primit un credit substanţial, spitalul ridicat de către Victor Gomoiu s-a bucurat de o mare popularitate în rândul populaţiei. După cel de-al doilea război mondial, spitalul se specializează în pediatrie, numit fiind Spitalul de copii “23 August”, iar în anul 1990, medicului i se face un act de justiţie şi spitalul primeşte numele de Spitalul Clinic de Copii “Prof. Dr. Victor Gomoiu”.

Bibliografie:

1. Victor Gomoiu, Viața mea: memorii, Editura Sitech, Craiova, 2006, vol. I-VI

56. Gheorghe Dascălu(1938-2000), o carieră exemplară în slujba învățământului românesc

Un fiu al Gorjului cu un destin excepțional a fost Gheorghe Dascălu, fiu al satului Stejari și omul căruia numele i-a devenit profesie. A făcut carieră pe meleaguri dobrogene, așa cum l-a dus viața, dar a lăsat în urmă lucruri trainice. A avut de suferit persecuțiile statului communist din pricina pozițiilor sale publice dar și ca urmare a ”originiilor nesănătoase” și a expulzării a doi  frați în SUA.

Născut într-o zi sfântă, Ziua de Sfânta Maria a anului 1938, în comuna Stejari din Gorj, Gheorghe  Dascălu  a copilărit în anii răazboiului. A fost  cel de-al doilea fiu din cei șapte, cinci frați și două surori, ai lui Constantin și ai Victoriei, țărani mijlocași, oameni harnici și buni gospodari. Inteligenți și cu o bună educație primită în familie, cinci au terminat studii superioare.Primele studii le-a făcut în satul natal iar cele liceale le-a început la Târgu-Jiu –Școala Pedagogică din Gorj s-a desființat în 1955 -și le-a absolvit în 1956 la Școala Pedagogică nr. 3 din București. Și-a început cariera profesională în 1958 în comuna Zebil, județul Tulcea. Între timp a absolvit și Facultatea de Filologie din Universitatea București. Ultimii ani de studii au fost foarte grei după ce autoritățile  au conficat toate bunurile din gospodărie familiei sale pe motiv că părinții  sunt burghezi și aceștia nu și-au mai putut ajuta copii.

A deținut  funcții importante în cariera sa școlară, mai puțin în ultimul deceniu al regimului communist : inspector  metodist, 15 septembrie 1960-20 mai 1963 la Secția de învãțãmânt  a  fostului  Raion  Istria;  șef  al  Secției Învãțãmânt,  20  mai  1963-1  martie  1968;  inspector școlar  șef  la  Inspectoratul  Școlar  Județean  Tulcea,  1martie  1968-1  noiembrie  1969;  director  al  Liceului“Dimitrie  Cantemir”  Babadag,  1  noiembrie  1969-16  ianuarie 1975; profesor de Limba și literatura românã la Liceul   Teoretic   “Dimitrie   Cantemir”   Babadag,   16ianuarie  1975-15  februarie  1991;  inspector  școlar teritorial  la  Inspectoratul  Școlar  Judeþean  Tulcea,  15 februarie  1991-1  septembrie  1991;  director  la  Liceul Teoretic  “Dimitrie  Cantemir”  Babadag,  1  septembrie 1991-17 aprilie 1997, moment când s-a produs și pensionarea.

Peste ani povestea despre traumele adolescenței,  în perioada liceului a suferit foarte mult deoarece părinții trebuiau să îi aducă rația necesară de alimente (fasole, ceapă, făină, zahăr) pentru a-l întreține în școală, mai arau și cotele la stat, pentru cei de acasă aproape că nu mai era nimic.

Personalitate cu impact în zona orașului Babadag, acolo unde a locuit o perioadă mare de timp,  profesorul Gheorghe Dascãlu (1938-2000) a intrat în atenția serviciilor secrete odatã cu publicarea unor articole prin care își arãta dezaprobarea fațã de regimul comunist. Un act de mare curaj pentru acea vreme, chiar dacã articolele erau scrise sub pseudonim. Mai mult decât atât, cei doi frați ai sãi, Nicolae  și Ilie, au fost nevoiți sã plece, de fapt au fost expluzați în Statele Unite ale Americii și prin urmare corespondența cu ei constituia o altã preocupare deosebitã pentru ofițerii de Securitate, mai ales cã era cunoscutã activitatea lor în S.L.O.M.R. (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii).

Profesorul Gheorghe Dascãlu, care a publicat peste 200 de articole în reviste de specialitate (Tribuna Învãțãmântului, Revista de Pedagogie etc.) a fost urmãrit și anchetat de Securitate. Calvarul anchetelor a început în momentul în care profesorul a început sã scrie articole tendențioase la adresa regimului comunist, folosind pseudonimul Gh. D. Maradian.

Neobosit gazetar, o lungă perioadă a fost redactor corespondent al hebdomadarului ,,Tribuna învățământului”, a colaborat la ,,Revista de pedagogie”, ,,Limbă și Literatură”, ,,Limba și literatură română pentru elevi “, la cotidiene tulcene și la prestigioasa revistă ”Lumea”.
Ca om al cărții, fântâna din care au țâșnit ideile, formându-și o solidă cultură, a încredințat tiparului un volum de poezii, ,,Pe Golgota tăcerii”, Editura Edicop, București, 1993, și unul de aforisme  ,,Stropi de gând. Aforisme”, Editura Romfel, București, 1995, bine primate de specialiști.
Volumul ,,Pe Golgota tăcerii” cuprinde ,,poezii de sertar”, create în ,,deceniul de bitum“, 1979-1989, și dedicat ,,Fraților mei, Ilie și Nicolae, prigoniți, hărțuiți, torturați și întemnițați pentru demnitatea și înalta lor atitudine civică. Expulzați apoi în mod sălbatic din propria lor țară”. Titlul metaforic conține adânci semnificații, în primul rând, cuvântul ,,Golgotă“, din franțuzescul ,,golgotha”, înseamnă un drum plin de suferințe, încercare lungă și grea, calvar. Biblia spune că este un loc al oaselor, Kranion Topos din limba greacă are același sens cu Calvariae Locus din limba latină, adică locul craniilor. Sfântul Ieronim explica faptul că în afara porții Ierusalimului existau mai multe locuri unde criminalii erau executați și toate aceste locuri erau numite Golgote. După o teorie tardivă din secolul al XIX-lea, cuvântul “Golgota” desemna formarea unei coline în care se afla locul execuției criminalilor. Consultând “Dicționarul universal al limbii române”, de Lazăr Șăineanu, Editura ,,Scrisul Românesc”, Craiova, 1925, cuvântul ,,Golgota” ar fi numele ebraic al calvarului. Prin urmare, cuvântul ,,Golgota”, folosit metaforic, înseamnă calvar, chin, suferință îndelungată.
Titlul cărții ,,Pe Golgota tăcerii” sugerează tocmai imposibilitatea publicării acestor ,,poeme de sertar”, având în vedere tematica lor, în condițiile îngrădirii libertății de expresie și ale exercitării controlului unei aprige cenzuri. Cuvintele ,,Golgota” și ,,tăcerea”, cu o încărcătură simbolică, devin niște laitmotive. Cuvântul “tăcere” îl întâlnim și în titlurile unor poezii: ,,Fructele tăcerii”, ,,Lumina tăcerii”, ,,Cardiopatia tăcerii”, ,,Tăcere toxică”, ,,Organul tăcerii”.
Dascălul cu origini gorjene a păstrat legăturile  cu locurile natale dar și cu Serafim Duicu, un alt gorjean  aflat în țară.

Bibliografie:

1. Mihaela Androne, Profesorul Gheorghe Dascălu în conflict cu Securitatea, Memoria, nr 90(1/2015), pp.1-6
2. Constantin E. Ungureanu, Gheorghe Dascălu-publicist și poet în stil arghezian, Gorjeanul, 31 martie 2021

57. Pantelimon Diaconescu(1885-1937), un dascăl gorjean premiat de Academia Română

Pantelimon Diaconescu a rămas în trecutul acestor locuri ca una din marile personalități ale învățământului și publicisticii. În prima parte a secolului trecut, dascălul născut și care a trudit în satul Vâlceaua din comuna Câlnic era un nume recunoscut și premiat de Academia Română pentru opere care se tranzacționează și astăzi pe Internet. S-a născut în 1885 și a murit la doar 48 de ani în 1933.

În trecutul său, Gorjul a beneficiat de munca și creativitatea unor personalități deosebite și în diverse domenii. O asemenea personalitate a fost și dascălul Pantelimon Diaconescu, apreciat la vremea când slujea la catedră în comuna Câlnic din județul Gorj. A fost o personalitate a învățământului gorjean care a ars ca o torță între cele două războaie mondiale, decedând în plin elan creator la doar 48 de ani. Nu a părăsit satul natal decât pentru câțiva ani atunci când a ales să meargă ca dascăl în Cadrilater. A fost unul dintre cele mai importante condeie ale primei treimi din secolul trecut, Academia Română răsplătindu-i strădania prin diverse premii pentru operele sale.

Toate scrierile lui Pantelimon Diaconescu s-au îndreptat spre viața țăranului, spre economia rurală și cum putea fi adus progresul în acest domeniu. Această opțiune și-o exprimă chiar el într-un text în care scrie: ”Să facem totul cât mai bine, nu pentru faima noastră, ci pentru ridicarea acestui popor rămas în urmă. Noi, măcar noi cărturarii cei mai apropiați țărănimii, să înțelegem această pătură obidită țărănimea”.
Pentru vremea respectivă, românii au apreciat eforturile dascălului gorjean pentru ridicarea țărănimii în domeniul cultural, economic și moral. Una din lucrările sale, ” Cari industrii casnice ţărăneşti ale Românilor s-ar putea încuraja şi perfecţiona şi prin ce mijloace”, a fost premiată și tipărită în 1915 de Academia Română. Barbu Ștefănescu Delavrancea scria în raportul de premiere: ”Lucrarea prezentată Academiei Române cu deviza Muncă, economie și prevedere este un raport critic, destul de binișor scrisă, ușoară la citit,-un fel de constatare de fapt a invaziei produselor străine, care într-un mod violent au înlocuit produsele gospodăriei casnice la țărănimea noastră.”
Între cele două războaie mondiale, Pantelimon Diaconescu va relua ideile din lucrarea publicată anterior sub egida Academiei Române în mai multe lucrări cu un alt tip de conținut, sub forma unor pilde reieșite din întâmplări descrise. Astfel, cunoscuta editură ”Cartea Românească” din București îi va tipări lucrarea ”Muncă, pricepere, cinste-povestiri morale”. În această lucrare pot fi găsite două portrete ale unor personalități uluitoare, badea Cârțan, cel care a mers pe jos până la Roma pentru a-și dovedi originea latină, contestată în acele vremuri de stăpânii Ardealului, și Dincă Schileru, deputatul țăran din Bâlteni care timp de 9 legislaturi și-a purtat cu mândrie portul său gorjenesc alb-negru printre costumele celorlalți deputați din Parlamentul României.
Pantelimon Diaconescu a scris și alte lucrări cum ar fi: ”Adevăr și dreptate”-1920, ”Dialoguri poporane”-1926 și ”Cartea bunului gospodar” în colaborare cu Petre Cosmulescu. A tipărit și lucrări didactice printre care reținem ”Curs de preparație pentru absolvenții învățământului primar elementar care e prezintă la examenul de admitere în școlile secundare”. De reținut că toate aceste lucrări au văzut lumina tiparului la editura ”Cartea Românească”.

Lui Pantelimon Diaconescu i se datorează primul local de școală din satul Vâlceaua, comuna Câlnic. A beneficiat și de recunoașterea autorităților școlare ca subrevizor școlar. Toţi învăţătorii cu atribuţii de control trebuiau să aibă gradul I. În anii interbelici ei erau numiţi în urma unui concurs, care consta dintr-o lucrare scrisă, un colocviu, o lecţie practică şi o conferinţă. În urma concursului ţinut la Bucureşti în anul 1931 au reuşit şi câţiva dascăli din Gorj: N. D. Diaconescu (licenţiat în filosofie, învăţător la şcoala din Săuleşti), Pantelimon Diaconescu(învăţător la şcoala Vâlceaua), şi Ecaterina Duţulescu(învăţătoare la şcoala Peşteana).

Bibliografie:

Cornel Șomîcu, File din istoria școlii gorjene, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2010

58. Dascălul Gheorghe Dobrescu(1865-1938)-experiența unei jumătăți de secol la catedră

Născut pe meleagurile Godineștiului în 1865, învățătorul Gheorghe Dobrescu și-a închinat viața școlarizării elevilor din satul Copăcioasa, localitate a comunei Scoarța. O jumătate de veac în cap fii țăranilor din Copăcioasa, dar și a celor din Moldova în anii Primului Război Mondial sau cei din Vâlcea la sfârșitul secolului al XIX-lea au fost instruiți pentru școală și viață de către dascălul amintit. A rămas în memoria urmașilor pentru cărțile  sale, ”Scrieri senzaționale”  din 1936 fiind un succes editorial.

Gheorghe Dobrescu  a  fost învățător o jumătate de veac la granița dintre secolele XIX-XX.   Și-a început cariera didactică  în județul Vâlcea, apoi  în anii războiului a predat în Moldova dar cel mai mult, aproape o jumătate de veac, a predat la Copăcioasa, azi comuna Scoarța.

Într-un discurs ţinut la intrarea în corpul didactic, ca învăţător al şcolii din comuna Tomşani, plaiul Horez, Vâlcea, la 29 iunie 1886, gorjeanul  vorbea  despre rolul şcolii ca instituţie publică: „Şcoala şi numai singură şcoala poate forma cum trebuie pe funcţionarul cinstit, pe administratorul priceput, pe contabilul drept, pe învăţător, pe preot, pe profesor, pe bunul soldat apărător ai ţării şi în fine pe tot omul bun, numit omul moral”.

A militat, consecvent, pentru aducerea pe băncile şcolii şi a fetelor de ţărani, demonstrând prin acest lucru că şi „în ele e aceeaşi dorinţă şi putere de învăţătură cu aceleaşi datorii şi drepturi ca şi băieţii”. La 14 decembrie 1924, într-o conferinţă populară ţinută la şcoala din comuna Cerătu, avea să convingă auditorul asupra funcţiei meseriei în ieftinirea traiului şi asupra importanţei muncii în dobândirea bunăstării materiale şi spirituale, recurgând la celebre pilde ale paremiologiei şi istoriei adecvate.

Dascălul Gheorghe Dobrescu  a devenit cunoscut  prin  cărțile scrise. În ”Dedicația”  de pe unul din volumele scoase de învăţătorul Gheorghe Dobrescu la tipografia „La Răduţoiu” din Târgu-Jiu este datată 1 ianuarie 1936, Copăcioasa. În „Din scrierile mele senzaţionale” Gheorghe Dobrescu, vlăstar al familiei Dobreşti din satul Arjocii— Godineşti, convins că aduce prin gestul lui prinos şi folos neamului său, ca unul care a sorbit din „neuitatele izvoare” ale Fiinţei, povestește  cu osârdie şi descrie cu talent întâmplări şi locuri ale existenţei sale atât de zbuciumate. Sub semnul istoriei şi al soartei, evocă satul natal, Arjocii, aşezat la confluenţa râurilor Tismeniţa şi Orlea, şi întemeiat între anii 1600 – 1700, prin descălecarea a trei neamuri: familia Cernăienilor, venită din Cernaia-Mehedinţi, familia Arjocilor, venită de aiurea cu mama Arjoca şi familia Dobreştilor, venită din Dobromir. Despre această lucrare, profesorul și scriitorul Ion Popescu-Brădiceni scria cu ani în urmă: ”În maniera „Amintirilor din copilărie” ale lui Ion Creangă se lasă furat de limpezimea şi sacralitatea apei Tismeniţa, ori răscolit de blestem împotriva Orlei, căci aceasta înecase în bulboanele-i ucigaşe pe tovarăşul de păstorit, Constantin Muja. Cu har balzacian, portretizează Grindul — izlaz pentru vite. Trebuie să recunoaştem că, inimos şi sensibil, acesta, retrăindu-şi trecutul, simte în voluptatea dibuirii amănuntului ceva esenţial. Iată, de pildă, în episodul dedicat pădurii seculare Broasca, detalii precum atacarea copilului de către un viezure, ori fugărirea lui de către un şarpe dobândesc dimensiuni mitice. Însă dând naturii ce i se cuvine, învăţătorul Gheorghe Dobrescu. în postura de biograf al propriei vieţi, îşi proiectează fascicolul clarviziunii asupra chipului scump al mamei, de dragostea căreia s-a bucurat doar 7 ani, căci ea murise prematur. Fusese gospodină pricepută şi comerciantă deşteaptă şi cinstită. Despre tatăl său, Ilie Dobru, fiul lui Constantin Dobru, mazil (boier pe vremuri), relatează cu pioşenie momentele când a intrat servitor la un negustor din Baia de Aramă (unul Braşoavă), pe 3 ani, să-1 înveţe boiangeria, când ca negustor în Turnu-Severin a câştigat 30 de galbeni când ca vânzător de mărunţişuri pentru femei şi fete a strâns 100 de galbeni, când s-a căsătorit cu fata popii din Vîlcea, Lica, peţită de un unchi, Petre Cernăianu. ”

Reținem că în toamna anului 1879, Gheorghe Dobrescu, sprijinit de fratele său, Constantin, a reuşit la Şcoala Normală din Târgu-Jiu. Termină cursul claselor  normale la Sf. Pătru în 1883. După un examen riguros a izbutit să fie numit învăţător de gradul II la şcoala din comuna Tomşani, lângă Horezu—Vâlcea, la 15 noiembrie 1885.

La 15 septembrie 1888, cu acordul Ministerului Şcoalelor, reprezentat de doctorul Istrati, s-a produs transferul din Tomşani în Copăcioasa. Aici la o şcoală fiinţând din 1832, deci cu ilustră permanenţă, se izbeşte de o reputaţie compromisă a localităţii: sediu al vestiţilor hoţi Boian, Andrei şi Corcoaţă, care-i „jăgmănesc pe călători, la drum în ziua mare”. Personal, revizorul şcolar Ştefan Sadoveanu 1-a avertizat că aşezarea are „oameni răi” care „vrând să ia clopotul de la gâtul boului mai bine taie gâtul boului decât să strice lanţul clopotului”. Răspunsul lui Gh. Dobrescu a fost memorabil: „Domnule revizor, sunt ei răi, eu sunt bun şi, dacă rămân aici, ori îi fac pe ei buni ca mine ori mă fac şi eu rău ca ei şi o să trăim împreună”.

S-a stabilit și s-a căsătorit în localitate. Şi a contribuit efectiv 1a construirea unui local de biserică, a unui local de şcoală, la înfiinţarea unei bănci populare, cea dintâi din judeţ, la organizarea unei asociaţii cu învăţătorii din comunele vecine. Pilda a fost rapid preluată de comunele Scoarţa, Budieni, Pojogeni, Colibaşi, Bobu etc. Simultan, n-a pregetat să-şi clădească o gospodărie-model, asemenea cu a tatălui său odinioară. Astfel, în Copăcioasa, a fost  vizitat de ministrul Spiru Haret care îl va întreba  prin ce miracol și-a făcut  gospodăria şi și-a dezvoltat  averea. „Numai prin cinste, economie şi muncă” a sunat răspunsul învăţătorului. Aflând că dascălul îşi cheltuise salariul pentru înălţarea celor două instituţii vitale,  ministrul Spiru Haret i-a trimis suma de 500 lei ca ajutor pentru gospodăria particulară. Prefectul judeţului Gorj, Ioan Carabatescu, i-a dăruit, la rându-i, un bou de prăsilă. Ministrul I.G. Duca, cu ocazia inspectării băncii populare „Stupina”, a servit masa în casa renumitului dascăl  şi i-a mărturisit că îi place enorm zona, obiceiurile locuitorilor, şi că ar vrea să devină al doilea loc natal al domniei-sale. Episcopul Atanasie Mironescu, cu ocazia sfinţirii noului local de biserică, la anul 1900, a fost găzduit de dascăl şi 1-a binecuvântat pentru truda sa admirabilă.

Gheorghe Dobrescu a participat și la Primul Război Mondial.  Statul Major al Armatei de pe Frontul de la Jiu l-a ridicat din localitate ca să nu fie luat prizonier de germani. A plecat la Craiova, apoi a stat la Slatina trei zile îngrămădit în vagoane cu sute de inşi în pribegie. Ajuns în Bucureşti, s-a prezentat la ministrul I. Gh. Duca şi a fost îndrumat spre Moldova unde a sosit într-un vagon de poştă, împreună cu preşedintele Curţii de Apel din Capitală,  Drăghicescu, care se retrăgea la moşia din Pădureni. După ce l-a instalat la conacul său,  Drăghicescu s-a reîntors în Bucureşti, încredinţându-i spre îngrijire averea din Pădureni, pe care n-a stăpânit-o mult timp, întrucât au ocupat-o ofiţerii ruşi, cu care n-a putut trăi fiind „beţivi şi stricători”. S-a îndreptat spre Iaşi unde i-a solicitat lui Duca un post de învăţător în Moldova. Şi l-a primit în Focşani, la Diocheţii de lângă Panciu, cu aprobarea primarului Tache Nicolau, vechi cărturar, ascultat şi iubit de toţi. Pe ziua de 15 decembrie 1917, o divizie rusească a sosit în comună, ocupând inclusiv şcoala. Printr-un compromis cu ministrul Duca şi cu comandantul diviziei a obţinut însărcinarea de agent sanitar, ocupându-se practic cu aprovizionarea refugiaţilor poposiţi în comună din Panciu, Satu-Mare ori de pretutindeni. Tifosul exantematic a ucis atunci mulţi fruntaşi ai Diocheţilor, inclusiv pe preot. Împreună cu un deputat de Panciu,  Gheorghe Dobrescu, a cerşit de la Consiliul de Miniştri, (discuţia desfăşurându-se cu Ionel Brătianu, Vintilă Brătianu, Ion G. Duca), un ajutor urgent. Şi i s-a aprobat să preia, zilnic, de la depozitul armatei din gara Pufeşti 900 de pâini. Fiul său, în etate de 19 ani, Teodor Dobrescu  va  îndeplini sarcina de chirurg pe traseul Pufeşti, Moviliţa, Diocheţi. În iulie, nemţii rupând frontul de la Mărăşeşti, Dobreştii au fost siliţi să se deplaseze tocmai în comuna Costeşti, lângă Tîrgu-Frumos, unde celălalt fiu, Terentie Dobrescu, îşi săvîrşise slujba de ofiţer-casier al Regimentului de Gorj. Aici şi-a făcut iarăşi datoria de dascăl. N-a plecat cu copiii în Rusia ci, consultânduse cu Ministerul Şcoalelor, a fost sfătuit să reziste şi sub ocupaţie nemţească, în profesia de învăţător în satul Corneşti, unde a rămas  până la încheierea anului şcolar 1918.

Şi-a câştigat stima tuturor şi prin două cuvântări rostite la sfinţirea unei biserici şi la inaugurarea monumentului eroilor, prilej cu care a vorbit şi fiica sa, Marioara G. Dobrescu, în vârstă de 21 ani. „Dar în cele din urmă a plecat din Tîrgu-Frumos cu direcţia Mărăşeşti, Bucureşti, Piteşti, Piatra-Olt, Craiova, Copăcioasa. Revenit la soţie şi copiii rămaşi cu ea, a lucrat din nou în şcoala comunei, până ce, pensionat, i-a predat ştafeta şi făclia fiicei sale Maria G. Dobrescu. S-a ocupat în consecinţă numai de afaceri, la 10 aprilie 1927, înscriindu-şi firma de bancher pe numele propriu. Însă, bătrân fiind, tot din pensie s-a limitat să vieţuiască, nu fără să-şi fi aranjat totuşi la casele lor pe cei 5 moştenitori. Legea conversiei l-a obligat să verse debitorilor săi 500000 lei, jumătate din capitalul plasat în împrumuturi, sărăcindu-l.

Printre primele iniţiative din judeţ şi din ţară de asociere de constituire de a unei societăţi de credit se numără şi cea a locuitorilor din fosta comună Copăcioasa care în anul 1899,  din iniţiativa învăţătorului Gheorghe  Dobrescu şi a preotului Constantin  Diaconescu înfiinţează o societate de credit cu răspundere nelimitată menită a ajuta sătenii în nevoile lor şi a le acorda împrumuturi cu dobânzi mici. Această societate va funcționa  până în anul 1903 când este înfiinţată Banca Populară „Stupina”
Astfel la 23 noiembrie 1903 „adunarea generală a societăţii de credit şi economie săteşti cu numele de Banca Populară „Stupina” din comuna Copăcioasa hotărăşte că „banca noastră va purta numele tot „Stupina” societate de credit şi economie săteşti, va avea sediul în comuna Copăcioasa (…) va primi însă ca membrii societari şi locuitori din comuna Scoarţa”, iar capitalul subscris este de „lei  3514 din care s-au vărsat suma de lei 2262”. Au fost 40 de persoane care au subscris sume de la 20 la 1000 lei. Consiliul de administraţie era format din 6 membrii „şi anume: Pr. C Diaconescu, Înv Gh.Dobrescu, primarul Nic.Popescu,  Vas Popescu şi Dumitru Popescu”.
Actul constitutiv a fost autentificat la Judecătoria Ocol Tg-Jiu la data de 4 decembrie 1903.
La 1 decembrie 1928 banca îşi încheia bilanţul cu un activ de 1.258.082 lei şi un capital social de 523.574 lei depus de 320 societari. Depunerile spre fructificare erau la acea dată de 229.090 lei.
În această perioadă cu sprijinul băncii locuitorii comunei au cumpărat 50  ha teren în localitatea Vărsături şi s-au aprovizionat cu porumbul necesar gospodăriei.
Localul băncii era în partea centrală a comunei, într-o încăpere funcţionând şi primăria.
Banca a sprijinit cu diferite sume şi Asociaţia Culturală „Cuza Vodă” pentru crearea unei biblioteci care în anii 20 număra cca. 500 de volume.
În anul 1931 când toate societăţile comerciale au fost obligate să se reînscrie la Camera de Comerţ şi Industrie banca avea un capital subscris de 485.501 lei cu aceeaşi sumă vărsată în numerar. Avea un consiliu de administraţie format din 8 membrii şi un număr de 291 de societari

Bibliografie:

Ion Popescu Brădiceni, Contribuții la istoria învățământului gorjean, în Litua, XVI, 2014

Ion Hobeanu, Banca Populară ”Stupina” din Copăcioasa, în Vertical, 17 august 2011

Cornel Șomîcu, PERSONALITĂȚI ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GORJEAN: Gheorghe Dobrescu(1865-1936), în Școala Gorjeană, 19 iulie  2020

57. C.V.Dănău(1889-1980)

Printre personalitățile care au marcat existența școlii gorjene în secolul trecut se numără și profesorul C.V. Dănău, dascăl și preot cu studii în străinătate, mai multe licențe și doctorat. A participat la Primul Război Mondial în haină preoțească, fiind decorat de regele Ferdinand I. Deși ar fi putut să rămână oriunde în lume, s-a întors de fiecare dată la Târgu-Jiu. A fost profesor la Liceul ”Tudor Vladimirescu”, Liceul ”Ecaterina Teodoroiu” și Școala Normală ”Spiru Haret”. A ocupat funcția de  Inspector Şef al Învăţământului Secundar din Oltenia și  a fost membru în Consiliul Pedagogic al Ministe­rului Instrucţiei şi Educa­ţiei. A avut de suferit privațiuni grele în primii ani ai regimului comunist.

Născut la Turcinești la 15 mai 1889, Constantin V. Dănău a absolvit școala primară în satul natal și apoi cursurile Gimnaziului Real din Târgu-Jiu. A urmat  apoi cursurile Seminarului Teologic Central din București. În 1913 absolvea cursurile Facultății de Teologie a Universității București și doi ani mai târziu, în anul 1915, cursurile Facultății de Litere.

În același an a revenit la Târgu-Jiu ca profesor suplinitor de Limba Română, Istorie, Geografie și Limba Latină la Gimnaziul Real ”Tudor Vladimirescu”. A venit războiul  iar tânărul profesor va participa ca diacon militar la ostilități, mai întâi în Gorj și apoi pe frontul din Moldova. Participarea sa la război  a fost apreciată de autoritățile vremii.

După 1918 va reveni la Târgu-Jiu ca profesor suplinitor la Liceul ”Tudor Vladimirescu”. În anul 1919,  Constantin V. Dănău a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii din Iaşi. În toamna anului 1919 devenea pentru puțin timp profesor titular la Școala Normală din Târgu-Jiu, proaspăt redeschisă în reședința Gorjului. În luna noiembrie din același an a obținut postul de  diacon al Bisericii Române din Paris, în decembrie 1919 înscriindu-se la Facultatea de Litere a Universităţii Sorbona din Paris, pentru ca, în anul 1923 să absolve cursurile Insti­tutului de Pedagogie şi Psihologie din cadrul respectivei facultăţi.  În anul 1924 a obţinut titlul de doctor în Pedagogie la Sorbona cu lucrarea intitulată „La joie chez l’enfant jusqu’à l’age de la puberté” şi, în anul următor, titlul de doctor în Psihologie cu lucrarea intitulată „Le mecanisme de l’emotion”, ambele sub coordonarea renumitului psiholog francez Th. Simon..

Din perioada stagiului francez reținem că  în anul universitar 1920-1921, gorjeanul  Constantin V. Dănău a frecventat şi cursurile Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Universităţii Sorbona. În 1924 a ales să se întoarcă în țară și să revină în Gorj. Astfel, la 1 ianuarie 1924 Constantin V. Dănău şi-a prezentat demisia din postul pe care îl ocupa la Biserica Română din Paris. A fost numit profesor de pedagogie la Şcoala Normală „Spiru Haret” din Târgu-Jiu, , mai târziu fiind chiar  director al acestei instituţii de învăţământ.

În cele aproape două decenii  în care a profesat la Şcoala Normală din Târgu- Jiu,  C.V. Dănău  a redactat şi editat, în colaborare cu învăţătorii C.N. Dărvă­reanu şi V. Pătrăşcoiu, manuale şcolare cum ar fi Citire, Gramatică şi Aritmetică pentru clasele a II-a, a III-a şi a IV-a. Totodată, a elaborat lucrările: „Metodă nouă de orientare în studiul indi­vidualităţii”, „Cum cercetăm individualitatea elevului de curs primar” şi a realizat „Fişa individuală a elevului”, toate fiind editate la tipografia înfiinţată de către Nicolae D. Miloşescu la Târgu-Jiu. A avut o contribuție importantă la construcția actualului local al Colegiului Național ”Spiru Haret”. .  În anul 1924 a început construcţia noului  sediu al Şcolii Normale din Târgu-Jiu, cel cunoscut și astăzi,  amplasat „pe terenul obţinut din proprietatea bisericii Olari printr-o susţinută acţiune între­prinsă, în acest sens, de profesorul C.V. Dănău”, astfel că, în anul şcolar 1925-1926 cursurile se desfăşurau în noua clădire. Începând cu anul şcolar 1926-1927 în clădirea Şcolii Normale din Târgu-Jiu se desfăşurau şi cursurile Şcolii de Aplicaţie.  În noiembrie 1926, Congresul Clericilor din România l-a ales pe Constantin V. Dănău membru în Comisia Financiară a Adunării Eparhiale. În această cali­tate, avea să se preocupe, în mod special, de chesti­unea salarizării preoţilor şi diaconilor, precum şi de situaţia economică şi financiară a bisericilor din Bucovina şi Basa­rabia..  

Ca recunoaştere a meritelor sale, la 3 aprilie 1923 diaconul Constantin V. Dănău, profesor la Şcoala Normală din Târgu- Jiu, a fost decorat cu medalia „Răsplata muncii pentru învăţă­mânt”, clasa I-a.

La 2 februarie 1924, Regele Ferdinand I i-a conferit lui Constantin V. Dănău, „fost diacon la Capela Română din Paris”, medalia „Răsplata muncii pentru Biserică”, clasa I-a, „pentru activitatea desfăşurată la acea Capelă”.

La 6 iulie 1933 diaconul Constantin V. Dănău, profesor la Şcoala Normală din Târgu-Jiu, avea să fie decorat de către Regele Carol al II-lea cu ordinul „Coroana României“, în grad de Cavaler.

La 8 iulie 1940 i s-a conferit medalia centenarului Regelui Carol I, „pentru contribuţia adusă la înzestrarea oştirii”, ulte­rior, la 13 octombrie 1941 primind semnul onorific „Răsplata muncii pentru 25 de ani în serviciul Statului”.

În  anul 1941, după promovarea unui examen, diaconul Constantin V. Dănău a fost numit Inspector Şef al Învăţământului Secundar din Oltenia, fiind desemnat, totodată, membru în Consiliul Pedagogic al Ministe­rului Instrucţiei şi Educa­ţiei, funcţii pe care le-a ocupat până în 1944, anul pensionării sale.

În septembrie 1943, în calitatea sa de Inspector Şef al Învăţământului Secundar, Constantin V. Dănău a fost decorat cu medalia  „Meritul Cultural”, clasa I-a.

Constantin V. Dănău, profesor titular la catedra de Peda­gogie de la Şcoala Normală Târgu-Jiu, avea să se pensio­neze la data de 5 octombrie 1944 după o activitate extrem de complexă.

După instaurarea regimului comunist, familia preotului Constantin V. Dănău a avut de suferit, astfel că a trebuit să renunțe la terenurile pe care le deținea. Deși  renunţase în favoarea statului român la terenurile pe care le avea în proprietate, nu a fost deajuns.  În 1952 a fost  deposedat şi de pensie, astfel că, până în octom­brie 1956, când o va reprimi,   o va duce foarte greu.

 Constantin V. Dănău a încetat din viaţă la 30 septembrie 1980, la vârsta de 91 de ani, după o activitate didactică impresionantă încununată de redactarea a nume­roase studii de pedagogie şi psihologie şcolară, manuale şcolare, şi alte materiale didactice.

Bibliografie

Daniela Liliana Pătrașcu, Dumitru Valentin Pătrașcu, Arhidiaconul și profesorul doctor Constantin V. Dănău(1889-1980) în MISIUNEA, nr. 3, 2016, p.99-104

Grigore Pupăză, Constantin Cheznoiu, Istoria învă­ţământului din Gorj, Editura Newest, Târgu-Jiu, 2005

58. Petre Ciungu(1951-2024), o dragoste eternă pentru matematică

La 15 iulie 2024 se stingea  la Târgu-Jiu profesorul Petre Ciungu,unul dintre cei mai importanți manageri școlari din județul Gorj din ultimele decenii. Dascălul gorjean a lăsat în urmă o carieră didactică de excepție care s-a întins pe mai bine de patru decenii. Autorul acestor  rânduri este onorat de prietenia marelui dascăl, cel care i-a fost invitat în numeroase emisiuni de televiziune.

Petre Ciungu s-a născut la 9 noiembrie 1951 în satul Sărbești din comuna Alimpești. După cursurile primare și gimnaziale parcurse pe meleagurile natale, a urmat Liceul Tudor Arghezi din Târgu-Cărbuneşti, iar în anul 1970, a dat admitere la Facultatea de Matematică de la Universitatea din Timişoara. Mulți ani mai târziu, Petre Ciungu își amintea cu mândrie: ”Sunt primul profesor de matematică atât din familie, cât şi din comuna Alimpeşti“.După finalizarea cursurilor timișorene, profesorul Petre Ciungu a revenit în Gorj și a predat pentru început, conform propriilor mărturisiri, la Școala Gimnazială Nr 7 Tg-Jiu.

Timp de mai mulți ani a fost detașat la Liceul Industrial Nr 5 Târgu-Jiu și Liceul Industrial ”Ecaterina Teodoroiu” Târgu-Jiu. Petre Ciungu a avut o experienţă inedită prin detaşarea de câţiva ani într-o ţară africană. Era vorba de Maroc unde a poposit între anii 1982-1985 ca profesor de matematică, în cadrul unui program de cooperare româno-marocan. Peste ani, Petre Ciungu avea să declare pentru ”Adevărul”:  „A fost prima mea experienţă în afara ţării. Şi, cum învăţământul marocan era asemănător cu cel românesc, nu am avut niciun fel de problemă în a mă adapta. Nivelul de trai era destul de scăzut în Maroc în acea perioadă, dar cu banii pe care îi primeam era viaţa ceva mai dulce decât cea care începuse să fie în România“, a spus Petre Ciungu.

Ca manager școlar a activat la Școala Generală ”Ecaterina Teodoroiu” între 1 septembrie 1978 -1 mai 1990, apoi la Grupul Școlar Tehnologic ”Ion Mincu”(15.09.1990-31.08.1998 și director al Colegiului Economic ”Virgil Madgearu” Târgu-Jiu ( 1 august 2001-31 august 2017). În perioada imediată Revoluției, Petre Ciungu a activat și la ISJ Gorj pentru o perioadă scurtă de timp.

După ce a absolvit cu media 10 Facultatea de Matematică-Mecanică a Universității din Timișoara și-a continuat formarea ani mai târziu cu un master în management educațional la Universitatea ”Aurel Vlaicu” Arad și cu un doctorat în economie și management educațional la ULIM, Republica Moldova.

În cariera didactică și managerială a fost responsabil al Consiliului Consultativ al Directorilor (1996-2017), responsabilul Cercului Directorilor de licee (2001-2017), profesor metodist al ISJ Gorj (1987-2014), metodist al D.P.P.P.D. al Universității ”Constantin Brâncuși”” , secretar al Societăţii de Ştiinţe Matematice – Filiala Gorj, (1990-2017) ș.a.

Dintre cărțile publicate amintim: Coautor Cartea „Optimizarea predării – învățării matematicii” – 2009; Coautor Cartea „ Metode de rezolvare a problemelor de matematică” Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2008;Coautor Cartea Ghid Metodic, Bacalaureat, 2008, Editura Gil – Zalăz; Coautor Cartea „ Aplicaţii ale metodelor matematice” Ghid metodic, Editura Măiastra, 2008, Târgu-Jiu; Coautor Cartea „ Elemente de aritmetică” , editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2007;   „Matematică – probleme de maxim şi minim”, Editura Academica Brâncuşi 2011; „Matematică – trinomul de gradul al II-lea  şi altfel”, Editura Academica Brâncuşi, 2011;  Studiul comparativ al unor clase de funcţii structurate algebric şi topologic, Editura Academica Brâncuşi, 2011; „Matematică – culegere de probleme clasele I-V, Editura Comenius, 2003;  „MANAGEMENT   EDUCAŢIONAL”, aprobată de ISJ în anul 2004; Coautor Cartea „ Capacitate 2005 – Matematică” , Editura Comenius, Târgu-Jiu;  Armonizarea învăţământului românesc cu cel european – puncte de vedere, Editura Universitas, Petroşani, 2005; Managementul activităţilor didactice , Editura Universitas, Petroşani, 2005;  Exerciţii şi probleme pentru clasa a II-a ; Editura Comenius, 2005; Managementul educaţional pentru învăţământul preuniversitar , Editura Universităţii Sibiu – 2006;  „ Studiul comparativ al unor clase de funcţii” – 1995, Editura Cardinal Craiova;  „ Matematica pentru isteţi” – 1995, Editura Alexandru Ştefulescu, Tg-Jiu – aprobată de MEN;; „ Olimpiadele matematice – publicată în 1999, Editura Gil – Zalău; Matematică – ghidul elevului de clasa a IX-a , publicată în anul 1999, Editura Comenius, Târgu-Jiu;  Matematică – teste grilă, 1999, Editura Comenius, Târgu-JIU; Coautor Cartea „ Matematică clasa A XII-a – Subiecte date la admiterea în învăţământul superior şi bacalaureat, avizată de MEN, Editura Gil – Zalău; „ Matematică – Manual de pregătire a Examenului de Capacitate”, în Editura Carminis, Piteşti, apărută în două ediţii; Coautor Cartea „ Matematică – Ghidul elevului de clasa a X-a, avizat de MEC, Editura Comenius, Târgu-Jiu; Coautor Cartea „ Matematică clasele IX – XII – soluţiile problemelor propuse pentru examenul de bacalaureat” , Editura Comenius, Târgu-Jiu, apărută în două ediţii;  „ Matetematică – Manual de pregătire a examenului de Bacalaureat, Editura Comenius, Târgu-Jiut. Coautor Cartea  „ Educaţie şi ştiinţă, Editura „ Măiastra „Târgu – Jiu, 2009, etc.

Bibliografie:

Târgu-Jiu: A predat matematică elevilor din Maroc, Adevărul, 16.05.2010

Cornel Șomîcu, Petre Ciungu, o viață dedicată studiului și predării matematicii, Vertical, 16 martie 2011

59. Dascălul Ion D. Giugiulan(1893-1974), o jumătate de secol în slujba învățământului gorjean

Există mărturii documentare solide că locuitorii Novaciului îi datorează  lui Dumitru Brezulescu, făuritorul acestei așezări în versiunea sa modernă, multe fapte mai puțin cunoscute.  La propunerea învățătorului I.D. Corâciu, Dumitru Brezulescu a inițiat în anul 1908  un program de burse ale Băncii ”Gilortul” pentru școlarizarea tinerilor novăceni la Școala Normală de Învățători Craiova. Printre beneficiari, cu obligația de a se întoarce în localitatea natală, au fost I.D. Giugiulan, I.L. Ciorogaru, Serghie Leuștean și Alex. Belega.

Eroul rândurilor de față este învățătorul I.D. Giugiulan, născut în 1893 la Novaci. Ca elev al învățătorului I.D. Corâciu se va remarca foarte devreme. În 1906 îl găsim pe elevul Giugiulan în delegația novăceană care a participat la București la evenimentele de aniversare a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Această participare a fost posibilă grație organizației patriotice de copii ”Micii Dorobanți”  condusă de același neobosit Ion Corâciu.

I.D. Giugiulan va absolvi Școala Normală din Craiova și în 1913 va fi numit învățător la Novaci. Începea o carieră didactică de excepție care s-a întins pe durata a 50 de ani. Practic doar în anii Primului Război Mondial a lipsit de la catedră deoarece a fost pe front între anii 1916-1918 pornind de la sublocotenent în rezervă și ajungând până la gradul de căpitan.

A fost un dascăl exemplar, apreciat deopotrivă de elevi, părinți și autorități școlare. A fost de mai multe ori inspector școlar în perioada interbelică și director al Școlii din Novaci între 1947-1949. Membru și activist al Partidului Național Liberal, va avea de suferit după instalarea regimului comunist. După un exil forțat de trei ani în satul Artanu al comunei Negomir, astăzi dispărut ca urmare a lucrărilor miniere, va fi arestat între anii 1952-1954 pentru aceeași vină, de a fi fost liberal. S-a întors de fiecare dată la catedră, reușind să se pensioneze în 1957. Mărturiile vremii spun că a rămas la catedră până în 1963, când a împlinit 70 de ani.

Pentru novăceni, Ion Giugiulan a însemnat mai mult decât dascălul de la catedră. În 1930 a fost ales președinte al Băncii Populare ”Gilortul”. În mandatele sale, care au totalizat 18 ani, a dus mai departe planurile lui Dumitru Brezulescu. Prima realizare notabilă sub conducerea sa a fost finalizarea localului băncii, impunător și valoros, dar și a unui hotel și a unui restaurant la standarde înalte. Banca dispunea în perioada respectivă de o secție de producție privind exploatarea și prelucrarea lemnului de brad. Existau funcționale două joagăre pe apă și o locomotivă cu aburi în Rânca. Scândura rezultată din prelucrarea lemnului era comercializată la nivel național prin două depozite de cherestea, unul la Novaci și altul în comuna Afumați din Dolj. Membrii Băncii nu erau uitați, puteau să cumpere produsele la preț redus.

Aceluiași Ion Giugiulan i se datorează și punerea bazelor organizării obștilor de moșneni asupra munților Cerbul, Plopu și Rânca. Novăcenii puteau să aibă astfel acces la avantajele pământurilor lor, exploatarea lemnului și pășunatul.

Perioada când s-a aflat la conducerea Băncii Populare ”Gilortul” a fost foarte înfloritoare  pentru toată zona Novaciului. Astfel, în 1933, era finalizată școala din centrul urbei, local cu 4 săli de clasă, pe banii alocați de Banca ”Gilortul”. La fel de considerabil va fi efortul financiar pentru construcția Bisericii ”Sfântul Ioan Botezătorul”. Ca o recunoaștere a meritelor, pe peretele pronaosului, pe o placă de marmură ridicată în memoria celor care și-au adus contribuția la ridicarea lăcașului de cult se regăsesc fotografia și numele lui Ion Giugiulan, primul epitrop al acestuia.

Sunt multe realizări care se cer menționate dar nu pot lipsi două. Prima se referă la bustul de bronz al lui Brezulescu, operă a lui Ion Jalea, ridicat în fața băncii la două decenii de la dispariția fondatorului. Lui Giugiulan îi datorăm și preocupările pentru a face circulabilă șoseaua Drumul Regelui, precursoarea Transalpinei. Astfel, Giugiulan însoțit de 20 de călăreți din Novaci, l-a însoțit pe primul-ministru Gheorghe Tătărescu pe munte pentru a stabili traseul pentru Drumul Regelui, un drum strategic, pentru artileria montană, trasă de cai, care să poată fi parcurs de trupele care se mișcau între Muntenia si Transilvania.

Lucrările de refacere decise de rege au avut loc în perioada 1934-1939. La inaugurarea drumului, în anul 1939, a participat și regele Carol al II-lea, însoțit de viitorul rege Mihai I, precum si primul-ministru Gheorghe Tătărescu și soția sa, Arethia. Aceștia  au parcurs întregul traseu al drumului la bordul unei mașini de teren, la volan aflându-se chiar regele Carol al II-lea. Ion Giugiulan a gestionat cum se cuvine prezența autorităților în zonă.

După război, de numele lui Ion Giugiulan se mai leagă o singură realizare mare, construirea în perioada 1946-1948 a unei fabrici de cherestea  cu un gater cu 3 pânze acționate electric, activitatea Băncii ”Gilortul” fiind apoi dizolvată.

Bibliografie:

Constantin Dârvăreanu, Monografia Orașului Novaci, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2018, pp. 433-436

Personalităţi novăcene ale trecutelor vremuri |

60. Învățătorul Adrian Em. Popescu(1903-1989), o viață dedicată școlii

Una din personalitățile remarcabile ale învățământului gorjean a fost învățătorul Adrian Em. Popescu, cel care a marcat pentru totdeauna soarta învățământului din Covrigii Gorjului. Deși a făcut lucruri remarcabile pentru gorjeni și, mai ales, pentru cei din zona amintită, dascălul amintit nu a beneficiat de notorietatea altor colegi de generație.

Învățătorul Adrian Em. Popescu s-a născut la 20 decembrie 1903, în Ohaba, Gorj. Copilăria și-a petrecut-o până la vârsta de 8 ani în satul natal, unde a urmat și clasa I, apoi s-a mutat în Miluta, Mehedinți, unde a urmat clasele a II-a –a V-a.  În 1919, cu întârziere din cauza Primului Război Mondial, s-a înscris în clasa I la Liceul Traian din Turnu-Severin, unde absolvă în trei ani patru clase.

 În septembrie 1922 se înscrie în clasa a V-a la Școala Normală din Turnu-Severin, unde reușește primul din cei 17 candidați, primind  bursă anuală și o bursă de ajutor din partea Crucii Roșii Americane. În primul an de Școală Normală, participă la Concursul Tinerimii Române, la București, unde primește mențiune.

În 1924, obține Diploma de Învățător. Primește post la Școala Căzănești, județul Hunedoara, unde rămâne un an. Între 1925-1926 urmează stagiul militar la Școala Militară de Ofițeri de rezervă din București, obținând gradul de sublocotenent. În anul școlar 1926-1927, activează ca învățător la Școala Valea – Rea, comuna Văgiulești. În  septembrie 1927, se transferă la Școala Primară din Covrigi, pe postul de învățător și rămâne aici până la pensionarea definitivă, în anul 1975. În una din lucrările sale, Adrian Em. Popescu menționa: „Am purtat, cu drag, grija școlii”.

              În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la care participă activ, este avansat la gradul de locotenent de rezervă și trimis pe front.

De-a lungul carierei didactice a obținut: Gradul definitiv  (media 9,16), clasat primul pe județul Mehedinți în anul 11930; Gradul II, media 8,87 clasat primul pe județul Mehedinți – 1938; Gradul I, calificativul Foarte Bine – 1941; Gradul Superior, cu calificativul Foarte Bine, 1946; Gradația de merit – 1946; Meritul de Învățător Evidențiat, 1974.

Fiind din 1928 numit directorul Școlii Covrigi, a militat pentru construirea unui local de școală, propriu, iar cu sprijinul comunității acesta a fost inaugurat în 1940. În anii comunismului, a extins construcția cu un nou local, pentru clasele V-VIII.

În 1933 s-a căsătorit cu învățătoarea Ioana Mîțulescu. Originară din Covrigi, aceasta a activat în Școala Covrigi până în 1944, când a încetat din viață.

A avut o viață socială activă, încercând să fie model de dascăl, de tată, de cetățean. Astfel, s-a implicat la nivelul satului Covrigi în construirea localurilor de școală, construirea celor două biserici, restaurarea mânăstirii din centrul localității și a bisericuței din lemn de la Hobița, devenită în 1971 monument istoric.

În anii dinaintea celui de-al doilea Război Mondial a îndemnat sătenii să-și dea copiii la școli mai înalte, la facultăți și să învețe meserii, pentru a-și depăși condiția de fii de țărani.

Din septembrie 1952 până în noiembrie 1953, a fost deținut politic, acuzat că a îndemnat sătenii să nu se înscrie în Întovărășire și Colectiv. În 1953 i s-a confiscat întreaga avere, lăsându – i – se doar casa și grădina casei.

Învățătorul Adrian Em. Popescu  fost inițiatorul ”Asociației absolvenților Școlilor primare de 7 clase”, menită să cultive spiritul gospodăresc viitorilor săteni, ”Asociația vânătorilor din Covrigi”, Cantina școlară, (care servea masa de prânz la 22 de elevi cu situație materială precară), Șezătoarea săptămânală, Biblioteca Bibicescu, filiala Covrigi, cu peste 800 de volume, Muzeul satului – în locuința proprie, Cenaclul literar ”Jilțurile”,  Comitetul de inițiativă pentru cinstirea memoriei eroilor martiri ai rezistenței revoluționare armate, organizată de poporul de pe Jilțuri în iarna și primăvara 1916-1917.

Va participa  cu elevii din Covrigi la săpăturile făcute de Facultatea de Istorie din București la cetatea Ohaba. Fascinat de arheologie a continuat să facă săpături, donând Muzeului Gr. Antipa din București un os de mamut, descoperit în zona Jilțurilor.

A fost inițiatorul construirii unui local pentru Căminul Cultural, cu cinematograf, bibliotecă și atelier de școală pe terenul care-i fusese luat abuziv.  Astăzi, terenul a fost donat de familia învățătorului pentru a rămâne în domeniul public, sub destinația de Cămin Cultural.

Dascălul gorjean a  publicat articole despre învățământ, cultură, folclor, istorie, arheologie în diverse reviste, dorind să arate lumii că Țara Jilțurilor este un leagăn al culturii şi civilizației.

A colaborat la mai multe  reviste și ziare: Datina Mehedințiului, Școala Mehedințiului; Revista Asociației Învățătorilor Mehedinți; Școala noastră, Armata noastră, Biserica noastră, Nădejdea, Provincia, Brazda, Istoria Olteniei, Isvorașul, Vremea nouă, Renașterea, Gorjeanul, Vatra, Gazeta Transilvaniei, Luceafărul, Naționalul Nou, România satelor, Curentul, Dreptatea, Columna, Ramuri, Îndrumătorul cultural, Știință şi tehnică, Magazin Istoric, Albina, Revista de pedagogie, Gazeta Învățătorului, România liberă,  Familia, Anuarul Muzeului  Gr. Antipa.

Una din preocupările sale a fost legată  de folclorul zonei Jilțurilor. Astfel, a publicat două culegeri de folclor: ”Frunză verde” și ”Cântece de pe Jilțuri”. Au rămas în manuscris  alte două culegeri de folclor.

Una din inițiativele sale a fost legată de construirea   în Covrigi a  unui  Monument al eroilor din localitate morți în războaiele neamului, având informații exacte despre numele acestora și locul în care și-au pierdut viața.

Din păcate, învățătorul Adrian Em Popescu  a murit la data de 23 iulie 1989 în Covrigi fără să vadă finalul regimului comunist,  fiind înmormântat în curtea bisericii din centrul satului, alături de soție.

Satul Covrigi și școala din Covrigi au fost viața învățătorului, care și-a pus amprenta pe învățământul din sat.

În semn de recunoștință pentru întreaga sa activitate, Școala Primară din satul Covrigi, structură a Școlii Gimnaziale Văgiulești, poartă azi numele Școala ”Adrian Em. Popescu”.

Bibliografie:

Adelin Ungureanu, Învățătorul Adrian Em. Popescu, în Litua, nr.20/1918, p. 599-610

Folclor din Gorj III Cantece de pe jilturi. Culegere de Adrian Em. Popescu

61. Petrache Poenaru(1799-1875), personalitate proeminentă a culturii românești

Asimilat Gorjului deși s-a născut pe meleaguri vâlcene la Benești, Petrache Poenaru a luptat în rândul pandurilor alături de Tudor Vladimirescu, a fost apoi creatorul steagului României Moderne dar și inginer, matematician, inventator, pedagog, fondatorul colegiilor naționale din București și Craiova, organizatorul învățământului national românesc, inventatorul stiloului dar și membru al Academiei Române din 1870. Practic, ca și în cazul altor personalități ale învățământului gorjean, vorbim de un destin excepțional care a lăsat o operă monumentală.

Așa  cum se spune despre personalitățile excepționale, Petrache Poenaru a pus cei 76 de ani trăiți pe acest pământ  în slujba țării. Petrache Poenaru s-a născut la data de 10 ianuarie 1799, în localitatea Bănești din județul Vâlcea,  în apropiere de Bălceștii Gorjului.  Viitorul inventator  și-a făcut studiile secundare la Craiova, la școala de la Biserica Obedeanu, între 1811 și 1818. Era nepotul vornicului Iordache Oteteleșanu, cel care a avut un rol foarte important în evoluția școlilor din Craiova.
Începând cu  1818 a lucrat la cancelaria Episcopiei din Râmnicu Vâlcea, iar între 1820  și 1821 a predat limba greacă  la Școala Mitropoliei din București.

 În anul 1821 Petrache Poenaru poate fi găsit ca  secretar al  lui Tudor Vladimirescu în timpul Revoluției de la începutul secolului al XIX-lea.  Aceasta era o funcție publică, eroul acestor rânduri contribuind cu  pana si călimara la evoluția societății de atunci.  A scăpat de persecuțiile la care au fost supuși toți cei care l-au slujit pe  Tudor Vladimirescu  iar in 1822 va obține o bursă de studii la Școala Tehnică din Viena si Berlin. În cele două orașe europene învață despre o seamă de instrumente tehnice noi la vremea aceea: șublere, micrometre. Mai mult, în 1826 primește o bursă franceză și își completează studiile la Ecole Polytechnique din Paris. În capitala Franței  va studia   topografia si geodezia.
Foarte important, la data de 25 mai 1827 , obține Brevetul francez 3208 pentru ”Condei portăreț fără sfârșit, alimentandu-se el însuși cu cerneală”. Această invenție a revoluționat domeniul instrumentelor de scris, contribuind la crearea unui obiect folosit si în prezent de milioane de oameni. Tocul cu rezervor al lui Poenaru elimina zgârieturile de pe hârtie si scurgerile nedorite de cerneala si propunea solutii pentru îmbunătățirea părților componente pentru a asigura un debit constant de cerneală, precum si posibilitatea înlocuirii unor piese.
Petrache Poenaru va reveni în țară  abia în 1832 și va fi  numit profesor de fizică și matematică la Sf. Sava din București, iar din 1833 devine directorul acestei școli. Tot în 1833 contribuie la înființarea în Țara Românească a cursurilor speciale de matematici superioare, geodezie, mecanică, arhitectură, agricultură și silvicultură. Creează doua clase cu profil ingineresc și le dotează cu manuale si aparatură.
In 1836, la initiativa profesorului Petrache Poenaru se organizează primele observații meteorologice sistematice pentru determinarea temperaturii, presiunii si umezelii aerului.
în 1837 traduce și publică în limba română primul curs de Geometrie, iar in 1841 cursul de Algebră. În acelați an,  1841,  publica, în colaborare, ”Vocabularul frantezo-roman”, în două volume.
In 1838, din funcția  de director general al Școlilor din Țara Românească, va  înființa școlile publice sătești din Muntenia. Numărul acestora ajunsese în preajma Revolutiei de la 1848 la 2236.

Petrache Poenaru s-a implicat direct în dotarea școlilor Craiovei. Astfel, în 1837 el donează Pensionului de fete din Craiova, actualul Colegiu National Elena Cuza, un set de harti – Europa, Asia, Africa, America, Australia – precum si 20 de carti privind ”Cours complet d’education domestiques pour les filles.”
Pentru a sublinia complexitatea activității lui Petrache Poenaru, amintim  că în 1849 acesta publica o lucrare de sericicultura ”Învățaături pentru prășirea duzilor și creșterea gândacilor de mătase”, precedată de editarea, începând cu 1 octombrie 1843, a periodicului ”Învățătorul satului”.

Pentru învăţământul rural, Poenaru a promovat  un conţinut diferit de cel al şcolilor urbane, profilul fiind asigurat printr-o materie specifică: lucrarea pământului şi economia casei.

În cei zece ani în care s-a ocupat direct de educația în mediul rural, Petrache Poenaru a asigurat pregătirea unui număr de aproximativ 2.000 de învăţători, organizarea revizoratelor şcolare, elaborarea „tabelelor lancasteriene” (după care se făcea predarea în clasă), reuşind să pună piatra de temelie a unor mici şcoli în satele românești.

Dascălul s-a căsătorit în 1846 cu Caliope, fiica paharnicului Constantin Hrisoscoleu, devenind astfel proprietarul moșiei Bordei, o suprafață de 80 de hectare. Cei doi soți au avut două fiice, Elena și Smaranda.

În timpul Revoluţiei din 1848, profesorul a devenit membru al Comisiei pentru dezrobirea ţiganilor, dar după înăbușirea mișcării revoluționare, autoritățile l-au atacat dur, acuzându-l că instituțiile pe care le-a condus „au pregătit ideile revoluţionare între români
Petrache Poenaru, ca membru din 5 martie 1850 al Comisiei Tehnice a Departamentului Treburilor din Lăuntru, a fost un militant pentru introducerea mașinilor în activitatea din Țara Românească. La propunerea din 8 aprilie 1854 a Comisiei Tehnice este achiziționată de la Paris o dragă pentru a curăța Dâmbovița de gunoaie.

La 20 octombrie 1850, Poenaru  este numit membru al Eforiei Școlilor Nationale, având ca sarcină să urmărească aplicarea Regulamentului de functionare a școlilor din Țara Românească, semnat de domnitorul Barbu D. Stirbei la 17 octombrie 1850. În document  se prevedea să se înființeze o „Facultate de științe eczacte cu 3 sectii: pentru topografi; ingineri de poduri si sosele; arhitecti“. Ca urmare a implicarii directe a lui Petrache Poenaru, cursurile Scolii de Poduri si Șosele – actuala Universitate Tehnica de Constructii din Bucuresti – încep in ianuarie 1851.
Dupa Unirea Principatelor Romane, Petrache Poenaru participă active  la viața publică și concepe textul Legii instructiunii publice de la 1864.
La 10 septembrie 1870, devine membru al Academiei Romane. Primirea oficiala a fost programata pentru 8 septembrie 1871, dar, Petrache Poenaru fiind bolnav, discursul de receptie, intitulat ”Gheorghe Lazăr și Scoala Română”, a fost citit de prietenul sau Gheorghe Sion.
Petrache Poenaru  a desfășurat o intensă activitate culturală, contribuind la înființarea Societatii Filarmonice (1833), la înființarea Societatii Agronomice și a Școlii de Agricultură de la Pantilimon. A fost unul dintre  inițiatorii înființării Gradinii Botanice din București si a Muzeului Național de Antichităti. Poenaru a colaborat cu numeroase articole in presa vremii si a editat publicațiile periodice Foaia Muzeului National (1836-1838) si Învățătorul Satului (1848), care se distribuia gratuit în mediul rural, în care a publicat articole despre importanța învătamantului si sfaturi pentru agricultori.
S-a stins din viata la 2 octombrie 1875.

Bibliografie:

Xxx, Personalități românești ale științelor naturii și tehnicii – Dicționar, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1982

Gheorghe Manolea, Petrache Poenaru-inventatorul stiloului, Univers Ingineresc, nr. 16/2007, 16-31 august 2007.

62. Vasile și Ioana Bretoiu, o familie dedicată   învățăturii consătenilor

În decursul vremurilor, în satele care aparțin acum comunei Bălești au trăit și trudit mai multe familii de dascăli, printre care putem aminti și pe învățătorii Vasile și Ioana Bretoiu. Dascălul Vasile Bretoiu a ocupat funcția de director al Școlii Ceauru în perioada 1925-1945. Dascălii ceaureni au avut realizări deosebite pe ogorul învățământului gorjean.

Vasile Bretoiu s-a născut la 16 iulie 1892 ca fiu al lui Constantin de 35 de ani și Ana de 27 de ani. După ce a absolvit Școala Normală din Craiova, a fost numit în învățământ cu titlu provizoriu la data de 1 noiembrie 1915. Va continua ca definitiv la 1 septembrie 1921, cu gradul II la 1 septembrie 1927  și cu gradul I  în 1937. În cariera sa didactică, Vasile Bretoiu a început activitatea la școala Merigoala din județul Teleorman, apoi în județ la Tămășești, Bălăcești și Ceauru.

A făcut stagiul militar în timpul Primului Război Mondial și a luptat pe fronturile acestuia. A fost rănit, a devenit invalid de război, a dobândit gradul de căpitan și apoi pe cel de maior pentru faptele de arme. În  privința gradațiilor profesionale reținem că a obținut gradația I în anul 1921, gradația a II-a în 1926 , gradația a III-a în anul 1931 și gradația a IV-a în 1936.

În anul 1929,  în fosta comună Ceauru,  la iniţiativa proprietarilor din zonă și cu sprijinul învăţătorilor şi fruntaşilor comunei, se pun bazele unei cooperative pentru exploatări forestiere cu numele ”Alunişul”. Cooperativa a început să funcţioneze sub formă de societate cu durată nelimitată, conform legii pentru organizarea cooperaţiei publicată în ”Monitorul Ofi cial”, nr. 71, din 28 martie 1929, şi avea subscrise 420 părţi sociale în sumă de 420.000 lei. Potrivit statutului, societatea avea răspundere nelimitată iar ca scop lucrativ exploata păduri şi organiza prelucrarea, industrializarea şi comercializarea lemnului cu participarea efectivă a membrilor săi pentru a da de lucru asociaţilor şi chiar celorlalţi locuitori din raza ei de activitate, contribuind astfel la ieftinirea acestor produse prin înlăturarea intermediarilor. Aceasta avea obligaţia să înfi inţeze şi să execute plantaţii forestiere, să ajute la educaţia profesională a locuitorilor dând sfaturi referitoare la prelucrarea lemnului şi să sădească între membrii săi dragostea de pădure, spiritul de solidaritate cu aceasta şi să contribuie la răspândirea culturi în rândul maselor populaţiei prin toate mijloacele potrivite acestui scop ș.a.

Capitalul societăţii era format din părţi sociale egale, de câte 1.000 lei fi ecare, iar un asociat trebuia să subscrie cu cel puţin o parte socială dar nu mai mult de 100 părţi. Organele de conducere ale societăţii erau adunarea generală, consiliul de administraţie şi cenzorii. Conform Statutului, Adunarea generală era formată din toţi membri asociaţi înscrişi cu cel puţin 3 luni înainte de convocare şi care erau la zi cu achitarea obligaţiilor către societate. Aceasta se întrunea în şedinţă ordinară o dată pe an, fi ind convocată de consiliul de administraţie cel mai târziu până la 1 aprilie. Hotărârile se luau numai dacă erau prezenţi cel puţin 1/3 din numărul total al asociaţilor cu drept de vot. Femeile căsătorite puteau fi reprezentate în adunare de către soţii lor dacă aceştia erau la rândul lor asociaţi, fără mandat scris. Primii membri aleşi în consiliu de administraţie au fost: Gheorghe M. Brăiloiu – preşedinte, Constantin N. Popescu – vicepreşedinte, învăţătorii Vasile C. Bretoiu, Victor I. Velican şi Nicolae Daviţoiu – membri. O primă condiţie în alegerea acestora a fost interzicerea alegerii în consiliu de rude până la gradul 3 inclusiv. Aceştia erau aleşi pe o perioadă de 3 ani cu dreptul de a putea fi realeşi. Cenzori titulari au fost aleşi: Vasile I. Cârstea, Grigore Gh. Tiţa şi Constantin Gh. Milculescu iar cenzori supleanţi: Ion D. Şendroiu, Gheorghe Al. Cucu şi Ion Gh. Brăiloiu – notarul comunei Ceauru la vremea respectivă.

O chestiune interesantă, deși a fost dascăl și director de școală o viață, Vaile Bretoiu a pus pe piatra de mormânt gradul militar de maior.

Ioana Bretoiu(1896-1945) s-a născut la Vădeni și a ajuns la Ceauru în urma căsătoriei cu învățătorul Vasile Bretoiu. A absolvit Școala Normală ”Elena Doamna ” din București  și a lucrat neînrerupt în învățământ până în 1945 când o boală nemiloasă i-a pus capăt zilelor. La câteva luni de la dispariție, ziarul ”Gorjanul”nr. 3-31 din 31 august-6 septembrie 1945 publica articolul ”Doamna noastră” sub semnătura lui Constantin Vîlceanu. Iată conținutul articolului apărut cu 80 de ani în urmă:

”În ziua de 22 august s-au împlinit trei luni de când ”doamna noastră” a trecut în lumea drepților.

”Doamna noastră”-așa numea toată suflarea din Ceauru pe fosta învățătoare Ioana Bretoiu, vrednică tovarășe de viață  a d.maior –invalid Vasile Bretoiu din satul nostru.

Era ”a noastră”, pentru că de 26 ani de când a pus piciorul pentru prima dată în Ceauru, a fost o minunată dăscăliță în școală, o adevărată mamă pentru cei mici, o soră pentru cei d-o vîrstă și o copilă cuminte pentru cei bătrîni.

Învățătoare de gradul I, ”doamna noastră” poseda și alte multe diplome-răsplata activității sale extrașcolare.

Născută în com. Vădeni , din părinți clăcași pe moșie boerească, în 1896, a urmat cursurile primare în satul natal fiind premiată în toți anii. În 1909 a intrat în școala normală ”Elena Doamna” din București, pe care a absolvit-o, în 1915, clasificată a doua.

Chiar în toamna acelui an a fost numită în învățământ, în comuna Turburea.

Venind războiul de întregire a Neamului, tânăra învățătoare depune o muncă asiduă-alături de doamnele Sterescu, Brădiceanu ș.a.-în îngrijirea răniților din spitalul județean, dovedind bunătatea fără margini a sufletului său.

Trecând cu postul în satu-i natal, Vădeni, la o serbare școlară organizată cu micuțele vlăstare ale satului, -la care participa și prefectul neamț, Șimkat-a intercalat în program și numeroase cântece naționale precum: ”Deșteaptă-te Române”, ”La Turda”, ”Trei culori” și ”La arme”. Prefectul Șimkat s-a uitat urât , firește, dar n-a avut curajul s-o pedepsească ; din contră a felicitat-o pentru curajul său.

Odată cu începerea anului școlar 1919, căsătorindu-se cu învățătorul Vasile Bretoiu, căpitan Invalid  din răsboiul întregirii, a trecut ca învățătoare în  Ceauru.

Aici , și-a împărțit –timp de 26 de ani-lumina din lumina minții sale, suflet din sufletul său, la tot atâtea serii de elevi, mulți dintre ei ajunși astăzi: profesori, învățători, preoți etc. În societate.

Neegalată în organizarea de serbări școlare, în lucru de mână, în cusături naționale mai ales, apoi totdeauna săritoare la orice operă de binefacere,-așa era ”Doamna noastră”, pe care crudul destin ne-a răpit-o în ziua de 22 maiu 1945 a acestui an.

Sfârșitul său-atât de timpuriu-a fost impresionant.

Venind de la București –unde știința medicală făcuse toate sforțările spre a-i reda sănătatea, fără însă a reuși,-în drum pvalea Oltețului ,când a intrat în Gorjul său drag a lăsat sufletul să-i sboare spre Ceruri, iar corpul ei s-a prăbușit în brațele desnădăjduitului soț”

Bibliografie:

1. Cornel Șomîcu, Daniel Cismașu, Învățământul din Bălești arc peste timp, Editura Revers, Craiova, 2014
2. Cornel Șomîcu, Satul și biserica din Ceauru și Bălăceștii de odinioară în lumina arhivelor locale, Crinul Satelor, nr. 21, septembrie 2009.